Prin sentinţa civilă nr. 3710/18.04.2005 instanta a admis cererea formulată de reclamanta SC G. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL si a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 88.548.060 lei cu titlu de preţ marfă, şi suma de 70.515.900 lei cu titlu de dobândă legală, precum şi suma de 30.518.254 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, în recurs şi în rejudecarea în fond după casare.
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Comercială sub nr. 7878/06.05.2003 reclamanta SC G. SA a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 88.548.060 lei reprezentând contravaloarea mărfii livrate pârâtei şi 70.515.900 lei reprezentând daune interese moratorii, cu titlu de dobândă comercială, datorate pentru întârzierea în achitarea mărfii achiziţionate, calculate în funcţie de taxa de scont/dobânda de referinţă stabilită de BNR, conform OG nr. 9/2000 şi art. 43 Cod Comercial.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în cursul anilor 2000-2001 a livrat pârâtei marfă (LZ 180, tuburi de canalizare, beton, dinţi excavator, guri de scurgere), pe care SC A. SRL a achitat-o parţial, rămânând de plată, la data formulării cererii, o sumă de 88.548.060 lei, sumă cuprinsă în facturile fiscale nr. 50273/23.08.2000, în valoare de 16.842.614 lei (rest de plată), nr. 50398/24.08.2000, în valoare de 9.521.154 lei (rest de plată), nr. 50926/28.08.2000, în valoare de 29.760.577 lei, nr. 67285/27.11.2000, în valoare de 8.532.300 lei, nr. 70928/14.12.2000, în valoare de 268.725 lei (rest de plată), nr. 71194/15.12.2000, în valoare de 4.462.500 lei, nr. 71565/18.12.2000, în valoare de 4.432.750 lei, nr. 72092/20.12.2000, în valoare de 3.867.500 lei, nr. 1724/22.01.2001, în valoare de 4.492.250 lei, nr. 1772/23.01.2001, în valoare de 4.492.250 lei şi nr 11642/04.04.2001, în valoare de 1.875.440 lei .
Reclamanta a susţinut că a fost prejudiciată nu numai prin neachitarea acestei sume, ci şi prin întârzierea în achitarea acesteia, fapt pentru care solicită plata de către pârâtă a unor daune moratorii cu titlu de dobânzi comerciale, respectiv dobânda legală, pe care a calculat-o conform OG nr. 9/2000 şi art. 43 Cod Comercial pentru perioada delimitată de ziua imediat următoare datei limită până la care trebuia să se achite factura şi până la 21.04.2003.
S-a arătat că a fost îndeplinită procedura prelabilă a concilierii directe conform art. 7201 Cod Proc.Civ., dar pârâta nu dat curs invitaţiei reclamantei pentru soluţionarea litigiului.
În drept cererea a fost întemeiată pe art. 969, art. 1073-1088 Cod Civil, OG nr. 9/2000, art. 43 Cod Comercial.
Pârâta SC A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că nu este adevărată susţinerea reclamantei în sensul că datorează suma de 88.548.060 lei plus dobânda legală, singura datorie pe care o are faţă de reclamantă fiind cea cuprinsă în facturile nr. 50273, 50398 şi 70928.
Doar acest trei facturi au fost semnate de un reprezentant legal al pârâtei, autorizat în acest sens, iar art. 43 Cod Comercial nu este aplicabil în cauză deoarece doar cele trei facturi enumerate au fost aduse la cunoştinţa sa. Acceptarea facturilor la plată, faţă de dispoziţiile art. 46 Cod Comercial, presupune semnarea lor şi ştampilarea de către un reprezentant legal al societăţii, or în cauză nici una dintre facturi nu poartă ştampila SC A. SRL. Pârâta a invocat practica Curţii Supreme de Justiţie în materie, potrivit cu care „Înmânarea facturilor, chiar dacă pentru primirea lor a semnat un angajat al debitorului, nu ecvhivalează cu acceptarea prestaţiilor înscrise în aceste documente care, deci, nu au forţă probantă prevăzută de art. 46 Cod Comercial”.
S-a mai arătat că nici o factură nu prevede un termen limită pentru achitarea acesteia, iar termentul de achitare a contravalorii facturilor nu este stipulat în nici un contract semnat şi acceptat de părţi, astfel încât creditorul nu poate face dovada clară a exigibilităţii sumelor pretinse.
De asemenea nu sunt incidente dispoziţiile art. 969 Cod Civil, invocate de reclamantă, întrucât acest text presupune o convenţie legal făcută, deci acceptarea sa de ambele părţi.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe art. 115 şi următoarele Cod Proc.Civ., art. 43, art. 46 Cod Comercial, art. 969 Cod Civil, OG nr. 9/2000.
Prin sentinţa comercială nr. 16645/17.12.2003 Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC G. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale, respectiv împrejurarea că facturile fiscale depuse la dosar nu sunt acceptate de pârâtă, purtând doar semnătura unei persoane necunoscute şi fără a avea aplicată ştampila pârâtei, iar aceste înscrisuri nu sunt sprijinite cu alte mijloace de probă.
Prin decizia civilă nr. 742/12.10.2004 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a admis recursul declarat de reclamanta SC Granitul SA, a casat sentinţa comercială nr. 16645/17.12.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI a Comercială şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a ignorat faptul că pârâta a recunoscut parţial pretenţiile reclamantei, astfel încât cel puţin cu privire la cele trei facturi fiscale recunoscute cererea era întemeiată. Mai mult, pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părţi şi având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. 5 Cod Proc.Civ. era necesară administrarea probei cu expertiză contabilă, solicitată de reclamantă şi respinsă de instanţă.
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 23150/13.12.2004.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta SC G. SA a livrat în perioada 2000-2001 pârâtei SC A. SRL marfă reprezentând LZ 180, beton B150, dinţi excavator, marfă pentru care a emis facturile fiscale nr.50273/23.08.2000, nr.50398/24.08.2000, nr.50926/28.08.2000, nr.67285/27.11.2000, nr.70928/14.12.2000, nr 11642/04.04.2001, nr. 71565/18.12.2000, nr. 72092/20.12.2000, nr.1724/22.01.2001, nr. 1772/23.01.2001, nr. 71194/15.12.2000, achitate parţial de pârâtă, după cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar de reclamantă, în prezent suma neachitată din contravaloarea facturilor ridicându-se la 88.548.060 lei.
Aceste facturi au fost acceptate la plată prin semnarea lor de către delegaţii societăţii pârâte, făcând astfel proba pretenţiilor reclamantei în condiţiile art. 969 şi art. 46 Cod Comercial.
Nu au fost reţinute susţinerile pârâtei în sensul că înscrisurile analizate nu dovedesc pretenţiile reclamantei întrucât nu pot fi considerate facturi acceptate în sensul art. 46 Cod Comercial, nefiind semnate de reprezentantul societăţii pârâte, împuternicit în acest sens şi nu poartă ştampila societăţii, faţă de aspectele arătate:
Astfel, se constată că din faptul achitării parţiale a contravalorii facturilor nr. 50273/23.08.2000, nr. 50398/24.08.2000 şi nr. 70925/14.12.2000 rezultă prezumţia relativă a recunoaşterii implicite a dreptului de creanţă cuprins în acestea, recunoaştere care a fost realizată şi în mod explicit de pârâtă prin întâmpinare.
Aceste trei facturi au fost semnate de numiţii M.V. şi D. A., persoane care au semnat şi o parte din celelalte facturi fiscale în litigiu, înscrisurile mai fiind semnate de primire şi de către de numiţii V.N., B. O, F. P., S.M. şi B.E.
La dosar au fost depuse un număr de delegaţii emise de pârâtă unor persoane pentru ridicarea mărfii şi semnarea facturilor, respectiv pentru V.N., D.A, M.V.
Aceste împrejurări dau naştere unei prezumţii relative în sensul că facturile au fost semnate de persoane împuternicite de pârâtă pentru ridicarea mărfii livrate de reclamantă, întrucât o parte din facturile recunoscute au fost semnate de cei împuterniciţi, dar şi o parte din facturile contestate, iar această prezumţie relativă se coroborează cu celelalte probe administrate de reclamantă, respectiv înscrisurile depuse şi expertiza efectuată.
Faţă de aceste aspecte instanţa a apreciat că reclamanta a probat existenţa raporturilor contractuale dintre părţi, specifice vânzării-cumpărării de produse, obligaţia de plată a preţului acestora fiind asumată de pârâtă prin semnarea facturilor fiscale cuprinzând contravaloarea produselor, iar prin emiterea delegaţiilor pentru ridicarea mărfii, ce specifică numărul maşinii, data şi felul mărfii şi prin aflarea acestora în posesia reclamantei, care le-a depus la dosar în recurs, fiind dovedită executarea obligaţiei reclamantei de livrare a mărfii, astfel încât neexecutarea obligaţiei de plată de către pârâtă se prezumă şi revenea acesteia sarcina de a proba plata.
Prin urmare, văzând şi dispoziţiile art. 969 Cod Civil şi art. 46 Cod Comercial, instanţa a admis cererea, a obligat pârâta la plata sumelor reprezentând contravaloarea facturilor neachitate menţionate, de 88.548.060 lei, la care se va adăuga dobânda legală pentru neplata sumelor datorate, calculată prin raportul de expertiză efectuat în cauză potrivit art. 43 Cod Comercial şi art. 3 alin. 1 din OG nr. 9/2000 la suma ce reprezintă debitul principal de la data emiterii fiecărei facturi şi până la data de 21.04.2003.
