Deşi dispoziţiile art. 139 alin. 1 din prevăd necesitatea prezentării originalului unui înscris depus în copie certificată de parte, nu se poate considera că au fost încălcate aceste dispoziţii legale, în condiţiile depunerii unor copii legalizate de notarul public, care se bucură de aceeaşi prezumţie de valabilitate ca şi actul original.
Conform art. 93 alin. 1 din Legea notarilor publici nr. 36/1995, notarul public eliberează copii legalizate de pe înscrisurile originale prezentate de părţi, în urma confruntării copiei cu originalul.
Această procedură de verificare a originalului actului, în vederea emiterii unei copii legalizate, conferă acesteia din urmă aceeaşi forţă probantă cu cea a actului original.
(Decizia nr. 1234 din 30 noiembrie 2004 – Secţia a lll-a civilă)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 13.11.2002, sub nr. 1662/2002, reclamantele G.Ş.M. şi S.N.P.A. au chemat-o în judecată pe pârâta P.N., solicitând instanţei să dispună partajarea averii succesorale rămase de pe urma defuncţilor Ah.D., decedat la 22.11.1932, şi A.D., decedată la 26.07.1976.
Pe parcursul procesului, reclamanta G.Ş.M. a renunţat la dreptul pretins în baza art. 247 din Codul de procedură civilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1694 din 10.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a luat act că reclamanta G.Ş.M. a renunţat la dreptul pretins şi s-a respins cererea formulată de către aceasta ca atare. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.N.P.A., fiind respinsă cererea acesteia ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
în pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă inexistenţa stării de indiviziune între reclamanta S.N.P.A. şi pârâtă, cu privire la terenul în litigiu.
Autorii reclamantelor, Ah.D. şi A.D., au înstrăinat suprafaţa indiviză de 320 mp către autorii pârâtei, prin act autentic de vânzare-cumpărare, ceilalţi fraţi ai părinţilor acesteia din urmă procedând în acelaşi mod, astfel că, ulterior anului 1930, proprietarii imobilului au fost I.A. şi I.M., până în anul 1987, când au înstrăinat o parte din teren către P.N.
în concluzie, instanţa a reţinut că reclamanta S.N.P.A. nu are un drept de proprietate sau de coproprietate pentru terenul în litigiu şi, ca atare, nici legitimarea procesuală activă de a formula cerere de ieşire din indiviziune.
Din actele dosarului, în prezent, coproprietarii imobilului sunt pârâta şi numiţii P.A. şi P.M.
împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta S.N.P.A., criticând-o ca neîntemeiată şi nelegală, deoarece, contrar solicitărilor acesteia, nu a fost depus la dosar originalul contractului de vânzare-cumpărare, actul prezentat de către Ah.D., copiile de pe actele depuse la dosar nu sunt lizibile, istoricul de rol nu a fost comunicat şi reclamantelor, pârâta nu este unic proprietar al imobilului, astfel cum rezultă din relaţiile furnizate de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, nu au fost depuse toate actele necesare cauzei, respectiv certificatele de moştenitor de pe urma autorilor pârâtei, autorii reclamantelor au avut şi bunurile lor, în special A.D., atât mobile cât şi imobile, locuind în aceeaşi casă cu pârâta până în anul decesului, 1976, iar sumele pretinse de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată sunt exagerate.
Prin Decizia civilă nr. 2013 din 6.11.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinându-se că la dosar au fost depuse înscrisuri legalizate, nefiind obligatorie prezentarea originalelor acestor documente, în ceea ce priveşte cererea de ieşire din indiviziune asupra averii succesorale a Ah.D. şi A.D., aceasta este o cerere nou formulată în apel, care nu poate fi primită în raport de dispoziţiile art. 292 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Din probele administrate în cauză rezultă că pârâta are calitate procesuală pasivă, neputând fi primită susţinerea potrivit căreia nu ar fi fost dovedită calitatea acesteia de unic proprietar al imobilului în litigiu.
împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţa nu a ţinut seama de cererea de a se dispune obligarea pârâtei să prezinte în instanţă originalul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 32542 din 15.11.1930, recurenta contestând copia ilizibilă a actului respectiv, care conţine şi ştersături.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Dosarul înregistrat iniţial pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost trimis Curţii de Apel Bucureşti în baza Legii nr. 195/2004, fiind înregistrat sub nr. 3447/2004.
în dosar a depus întâmpinare intimata-pârâtă P.N., solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Curtea a constatat că recursul este nefondat.
în ceea ce priveşte Contractul de vânzare-cumpărare nr. 32542 din 15.11.1930, autentificat de fostul Tribunal Ilfov- Secţia notariat, Curtea a constatat că nu se impunea prezentarea originalului acestui act, faţă de existenţa lui în copie legalizată de notar.
Ca urmare, deşi dispoziţiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevăd necesitatea prezentării originalului unui înscris depus în copie certificată de parte, Curtea a constatat că nu au fost încălcate aceste dispoziţii legale, în condiţiile depunerii unor copii legalizate de notarul public, care se bucură de aceeaşi prezumţie de valabilitate ca şi actul original.
Pe de altă parte, conform art. 93 alin. 1 din Legea notarilor publici nr. 36/1995, notarul public eliberează copii legalizate de pe înscrisurile originale prezentate de părţi, în urma confruntării copiei cu originalul.
Această procedură de verificare a originalului actului, în vederea emiterii unei copii legalizate, conferă acesteia din urmă aceeaşi forţă probantă cu cea a actului original.
Cum din actul de vânzare-cumpărare respectiv rezultă că autorii reclamantelor, Ah.D. şi A.D., au înstrăinat către I.M. şi I.A. cota indiviză deţinută de aceştia asupra lotului nr. 76, situat în Bucureşti, parcela din moşia satului H., în suprafaţă de 320 mp, în mod corect instanţele au reţinut că reclamanta nu se află în stare de indiviziune cu pârâta. Aceasta nu justifică dreptul de proprietate sau de coproprietate asupra terenului în litigiu, deoarece, ca urmare a înstrăinării, bunul nu se mai afla în patrimoniul autorilor săi la data decesului acestora.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 139 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 93 din Legea nr. 36/1995, astfel încât, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins recursul declarat de către reclamantă, ca nefondat, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
