nr. 64/1995. Condiţii.
Asupra recursului de faţă :
Prin acţiunea formulată în cadrul procedurii de faliment deschise împotriva S.C. „C.C.” S.R.L., reclamanta creditoare A.P.V.A.S. a solicitat obligarea pârâtei F.M., în calitate de conducător al societăţii debitoare, la plata sumei de 25.197,90 U.S.D., reprezentând creanţă nerecuperată în cadrul procedurii de faliment.
Judecătorul-sindic, prin sentinţa civilă nr.70/30.01.2006 a respins acţiunea , pentru următoarele considerente :
Pârâta este văduva fostului administrator al debitoarei F.B. şi era angajată la societate în funcţia de director tehnic. În această calitate pârâta nu avea atribuţii de management economic, ea conducând lucrările de construcţii efectuate în derulare. Firma a fost condusă şi administrată de către defunctul F.B., după cum rezultă din rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar în dosarul de faliment al S.C. „C.C.” S.R.L. Tg. Secuiesc. Rezultă deci că pârâta, deşi era membră a organelor de conducere, în calitatea sa de director tehnic nu a contribuit la ajungerea debitoarei în stare de .
În altă ordine de idei, lichidatorul judiciar, prin raportul depus la termenul din 10 octombrie 2005, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii personale potrivit art.137 din Legea nr.64/1995. Astfel, evidenţa contabilă a fost ţinută la zi, cu respectarea prevederilor legale în materie, nu au fost efectuate transferuri patrimoniale care să fie în detrimentul creditorilor, aşa cum rezultă şi din bilanţurile întocmite şi depuse la D.G.F.P. Covasna, nefiind înregistrate ieşiri de bunuri, societatea utilizând aceleaşi utilaje depăşite. Nu s-a constatat efectuarea de plăţi preferenţiale către creditori sau furnizori, dimpotrivă s-a stabilit că fostul administrator F.B. a avea salarii neridicate în cuantum de 12.488.655 lei.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii.
Recurenta îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin prevederile Legii nr.64/1995 republicată, se stabileşte o răspundere specială, care presupune că, prin săvârşirea de către membrii organelor de conducere a uneia din faptele prevăzute de dispoziţiile art.137, se va angaja răspunderea acestora, raportul de cauzalitate dintre faptele săvârşite şi prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
În prezenta cauză, intimata pârâtă a deţinut calitatea de director tehnic şi este moştenitoarea fostului administrator al falitei, calitate în care a săvârşit faptele prevăzute de art.137 alin.1 lit.f, respectiv utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi. În acest sens, se învederează că societatea debitoare a înregistrat datorii către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, iar o parte din această sursă, respectiv 29.698,42 RON reprezintă contribuţia personală a angajaţilor societăţii, în calitate de
asiguraţi, pe care pârâta avea obligaţia imperativă de a o reţine din salariile acestora şi de a o vira lunar către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în conformitate cu prevederile art.55 din O.U.G. nr.150/2002, cu modificările şi completările ulterioare. În condiţiile în care această sumă nu aparţinea falitei, fiind contribuţia personală a asiguraţilor la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, este evident că această sumă a fost utilizată în alte scopuri, contribuind la intrarea societăţii în incapacitate de plată.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art.94 din O.U.G. nr.150/2002, cu modificările şi completările ulterioare, utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuţiei reţinute de asiguraţi, constituie infracţiunea de deturnare de fonduri.
Societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi din cauza managementului practicat inclusiv de pârâtă, care a contractat lucrări fără a procura şi materialele necesare, fapt ce a condus la desfăşurarea unor activităţi ineficiente.
Se mai arată că, aşa cum rezultă din evidenţele contabile, deşi societatea avea creanţe de recuperat în sumă de 616.083.000 ROL, pârâta nu s-a preocupat de recuperarea acestora, lipsind debitoarea de lichidităţi. Mai mult, a recurs la contractarea unui credit de la B.C.R. S.A. pentru achiziţionarea unui teren, care a generat alte cheltuieli pentru societate, contribuind astfel la declinul financiar al acesteia.
Abuzând de prerogativele conferite de lege, a mărit, prin săvârşirea faptelor precizate, în mod fictiv pasivul societăţii, fiind de necontestat că în sarcina sa se poate reţine săvârşirea faptei prevăzute de art.137 alin.1 lit.e din lege.
În ceea ce priveşte îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de răspundere civilă delictuală prevăzute de art.998 – 999 Cod civil, din perspectiva reglementării prevăzute de Legea nr.64/1995 republicată, răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţilor ajunse în încetare de plăţi, aşa cum este prevăzută de art.137 din lege, este o răspundere specială, care pune la îndemâna creditorilor şi a instanţei mijloacele juridice cele mai adecvate pentru a se asigura acoperirea în tot sau în parte a pasivului debitoarei.
Prevederile art.137 nu conţin în mod explicit cerinţa culpei sau a greşelii membrilor organelor de conducere ale societăţii ajunse în încetare de plăţi. Această omisiune subliniază regimul agravat al răspunderii acestor membrii ai organelor de conducere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9, art.3041 Cod procedură civilă şi art.8 din Legea nr.64/1995 republicată.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind lipsit de temei.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs, în raport de probele administrate şi de dispoziţiile legale în materie, se constată că recursul nu este întemeiat.
Afirmaţia recurentei că în cadrul răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art.137 din Legea nr.64/1995 republicată, trebuie dovedită numai săvârşirea uneia din fapteleprevăzute la lit.a – g, toate celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv : prejudiciul, culpa şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fiind prezumate, nu are suport legal.
Potrivit alin.1 din art.137 membrii organelor de conducere pot fi obligaţi să suporte „o parte” a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă. Aceasta înseamnă că membrii organelor de conducere răspund numai pentru partea din pasivul societăţii pe care au determinat-o, prin faptele lor. Rezultă că prejudiciul trebuie dovedit.
Acelaşi text de lege stabileşte că obligaţia de a suporta o parte a pasivului debitorului revine acelor conducători ai societăţii debitoare care „au contribuit” la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, ceea ce înseamnă că răspunderea intervine numai în situaţia dovedirii unui raport de cauzalitate dintre faptele prevăzute la lit.a – g şi ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.
Referitor la fapta prevăzută de art.137 alin.1 lit.f, se reţine că la dosar nu există nici o probă din care să rezulte că s-ar fi reţinut din salariile
angajaţilor contribuţia la asigurările sociale de sănătate şi s-ar fi folosit aceste sume în alte scopuri. Dimpotrivă, salariaţii societăţii au fost înscrişi în tabelul creditorilor cu creanţe reprezentând salariile restante, deci salariile nefiind plătite, nu se putea reţine din acestea contribuţia la asigurările sociale.
Nici săvârşirea de către pârâtă a vreuneia din faptele prevăzute la litera „e” respectiv : deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia nu au fost dovedite. Dimpotrivă, din raportul lichidatorului rezultă că în ultimii trei ani anterior deschiderii procedurii nu au fost efectuate transferuri patrimoniale care să fie în detrimentul creditorilor. Toate bunurile societăţii au fost identificate de către lichidator şi valorificate în cadrul procedurii lichidării.
Nu s-a dovedit nici faptul că achiziţionarea unui teren cu care s-a garantat un credit B.C.R. ar fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, mai ales că acel teren nu a fost achitat, vânzătorul fiind înscris în tabelul creditorilor cu suma reprezentând preţul terenului.
Este de remarcat şi faptul că pârâta, aşa cum corect a reţinut şi judecătorul-sindic nu a avut atribuţii de management economic a societăţii debitoare, deci nu ar fi putut contribui la crearea stării de insolvenţă, iar în calitate de moştenitoare a soţului său, care a fost administratorul societăţii debitoare, nu poate fi obligată să răspundă, întrucât nu s-a făcut nici dovada acceptării succesiunii, nici a faptului că este singura moştenitoare.
Faţă de aceste considerente, în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, urmează a se respinge recursul şi a se menţine hotărârea atacată.
Decizia nr.212/R/20 aprilie 2006, dosar nr.179/R/C/2006 – G.C.)
