Intrucât cuprinde acte de dispoziţie, tranzacţia nu poate avea ca obiect decât bunuri asupra cărora părţile pot dispune.
Câtă vreme în temeiul unui înscris sub semnătură privată intimatul nu putea deveni titularul dreptului de proprietate asupra terenului, el nu putea încheia cu recurenta o tranzacţie prin care să dispună cu privire la acest drept.
(Decizia nr. 1864 din 17 septembrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată la data de 04.03.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta G.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul D.M. şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtul la predarea imobilului (teren şi construcţie) situat în Bucureşti şi să constate că reclamanta este proprietara acestui imobil în baza înscrisului sub semnătură privată încheiat în luna iulie 1978.
La primul termen de judecată, părţile s-au înfăţişat în instanţă şi au solicitat să se ia act de tranzacţia intervenită între ele.
Instanţa a respins această cerere, cu motivarea că pentru înstrăinarea valabilă a terenurilor, forma autentică a înscrisului este cerută ad validitatem. între părţi a existat doar un înscris sub semnătură privată, iar prin tranzacţia înfăţişată părţile urmăresc eludarea caracterului imperativ al dispoziţiilor existente pentru vânzarea-cumpărarea terenurilor, prevăzând în contractul judiciar încheiat că înscrisul olograf reprezintă un contract de vânzare-cumpărare încheiat valabil, că reclamanta este proprietara imobilului şi că pârâtul este de acord să predea imobilul.
Pentru considerentele reţinute, prima instanţă a respins acţiunea, hotărârea fiind menţinută de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care prin Decizia civilă nr. 112/A din 22.01.2003 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 2651 din 25.03.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Tribunalul a reţinut că, deşi în faţa instanţei de apel s-a prezentat o nouă tranzacţie, în continuare vânzătorul nu a probat că este proprietarul imobilului şi, prin urmare, nu putea transmite mai multe drepturi decât avea.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs apelanta G.D.
Prin motivele de recurs formulate se critică decizia instanţei de apel, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, susţinându-se că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 271 – 273 din Codul de procedură civilă. Se mai susţine că, în temeiul unui înscris sub semnătură privată încheiat la data de 09.04.1968 şi anexat motivelor de recurs formulate, intimatul D.M. a devenit proprietarul imobilului, putându-l astfel înstrăina recurentei.
Prin urmare, susţine recurenta, tranzacţia intervenită între părţi întruneşte toate condiţiile de legalitate.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că, potrivit art. 271 din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii pentru a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să consfinţească învoiala lor.
învoiala părţilor, materializată într-o tranzacţie, este un contract prin care părţile termină sau preîntâmpină un proces (art. 1704 din Codul civil) prin concesii reciproce.
în privinţa tranzacţiei se aplică regulile generale în materie de contracte.
Cuprinzând acte de dispoziţie, tranzacţia nu poate avea ca obiect decât bunuri asupra cărora părţile pot dispune. în plus, sub sancţiunea nulităţii absolute, părţile nu pot urmări prin tranzacţie realizarea unor scopuri ilicite.
în cauză, intimatul D.M. nu este proprietarul imobilului (teren şi construcţie) situat în Bucureşti. Aceasta deoarece dreptul său de proprietate nu se putea naşte în temeiul unui înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1968, dată la care erau în vigoare dispoziţiile Decretului nr. 144/1958, care impuneau condiţia formei autentice pentru înstrăinarea imobilelor.
Nedevenind proprietar al bunului, intimatul nu-l poate transmite recurentei, una din condiţiile de valabilitate a unui contract de vânzare-cumpărare, sub aspectul obiectului vânzării, fiind aceea ca vânzătorul să fie proprietarul bunului înstrăinat.
Normele imperative enunţate nu pot fi eludate prin pronunţarea unei hotărâri de expedient care să aibă la bază o tranzacţie asupra unor drepturi de care părţile nu pot să dispună, câtă vreme aceste drepturi nu se regăsesc în patrimoniul lor.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 316 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
