Conform art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele române sunt competente să judece “procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este “.
Pe acest temei, soluţionarea cererii de privind persoane cu domiciliul în străinătate şi deţinând cetăţenia română (chiar dacă au dublă cetăţenie) este de competenţa instanţelor române.
în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, excepţie reţinută de prima instanţă, înlăturând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992 (din secţiunea a ll-a “Căsătoria şi divorţul”) ce reprezintă norme de drept material şi făcând aplicarea normei de drept procesual relative la competenţa jurisdicţională.
(Decizia nr. 299 din 6 februarie 2003 – Secţia a lll-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 5620 din 19.06.2002, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţelor din România şi a respins acţiunea formulată de reclamantul S.D.P. împotriva pârâtei S.N., ca nefiind de competenţa instanţelor din România.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Conform art. 20 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.
Articolul 22 din acelaşi act normativ stipulează că divorţul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20, stipulând, totodată, că, dacă legea străină, determinată după dispoziţiile art. 20, nu permite divorţul ori îl admite în condiţiile deosebit de restrictive, se va aplica legea română, în cazul în care unul din soţi este cetăţean român la data introducerii cererii de divorţ, fără ca legea să distingă în cazul în care ambii soţi au dublă cetăţenie.
Făcându-se aplicarea legii naţionale române, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 607 din Codul de procedură civilă, conform cărora cererea de despărţenie este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.
Din materialul probator existent la dosar rezultă că nici unul din soţi nu mai are domiciliul în ţară din 1984, în speţă nefiind competentă nici Judecătoria Sectorului 3 şi nici o altă instanţă din România.
Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că ar fi aplicabile în speţă dispoziţiile art. 22 alin. 2 din legea mai sus menţionată, dimpotrivă, din întâmpinarea depusă la dosar rezultă că, în SUA, competenţa exclusivă aparţine Curţii Supreme de Justiţie a Statului New York, situaţie în care este înlăturată orice altă jurisdicţie.
Prin Decizia civilă nr. 2395/A din 6.11.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul S.D.P. împotriva hotărârii instanţei de fond, sentinţă ce a fost anulată, cauza fiind reţinută pentru soluţionarea pe fond.
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Instanţa de apel a avut în vedere normele de drept procesual cuprinse în capitolul XII al legii.
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest capitol, competenţa instanţelor române în a soluţiona procese în care apar elemente de extraneitate poate fi, după caz, una exclusivă sau alternativă.
Pentru ca instanţele române să poată reţine spre soluţionare un litigiu, este suficient să se ajungă la concluzia că şi ele au această competenţă (înţelegând prin aceasta că, în asemenea cazuri, îşi împart competenţa cu jurisdicţiile statului căruia îi aparţine elementul de extraneitate), nefiind necesară existenţa unei competenţe exclusive.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt competente să judece procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate (cum este cazul părţilor în litigiu), referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român.
Faţă de cele reţinute mai sus, privitoare la domiciliul, locul încheierii căsătoriei părţilor şi cetăţenia acestora, apare evident că, în raport de acest text de lege, instanţele române sunt competente să soluţioneze prezenta cauză, căci aceasta se referă la un act de stare civilă înregistrat în România, respectiv căsătoria celor doi şi cel puţin unul dintre soţi s-a dovedit că este cetăţean român.
în privinţa acestei ultime cerinţe, tribunalul a apreciat că este lipsită de relevanţă eventualitatea existenţei unei duble cetăţenii.
în raport de cele arătate mai sus, tribunalul a apreciat că instanţa de fond în mod greşit s-a referit la dispoziţiile art. 20 şi 22 din Legea nr. 105/1992, atunci când şi-a verificat competenţa, aceasta cuprinzând, după cum s-a mai arătat, norme de drept material. Incidenţa lor apare abia ulterior, pentru a răspunde întrebării ce drept material va aplica instanţa competentă să soluţioneze litigiul, competenţă determinată potrivit art. 149 şi următoarele din Legea nr. 105/1992.
De asemenea, în mod greşit, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 607 din Codul de procedură civilă, care eventual ar fi incidente doar după ce, în prealabil, s-ar fi ajuns la concluzia că instanţele române pot judeca pricina, pentru a determina, din punct de vedere teritorial, căreia dintre instanţele române îi revine această competenţă. Or, instanţa de fond foloseşte acest text de lege ca argument pentru a justifica necompetenţă instanţelor române.
Tribunalul nu a reţinut nici argumentul invocat de intimată în concluziile sale pe fond, în sensul că instanţele române nu pot fi competente în soluţionarea pricinii, întrucât, în speţă, nu se regăsesc condiţiile impuse de art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992. Aceasta întrucât textul de lege invocat se referă la cazul în care instanţele române au o competenţă exclusivă de a judeca procesele privind raporturi de drept internaţional privat.
Or, aşa cum s-a arătat, nu este necesar ca această competenţă să fie una exclusivă, fiind suficient ca ea să aparţină în temeiul oricăreia din dispoziţiile art. 149 sau art. 150 din lege.
împotriva deciziei tribunalului a formulat cerere de recurs pârâta S.N., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: principiul reglementat de legislaţia română în materia dreptului internaţional privat cu privire la reglementarea actelor de stare civilă este al cetăţeniei; în situaţia de faţă, ambele părţi având dublă cetăţenie, rezultă că legea naţională poate fi oricare dintre cele două – română sau americană; învestind instanţele din România cu cererea pentru desfacerea căsătoriei, reclamantul a ales ca lege naţională, legea română, urmând a aplica dispoziţiile procedurale ale legii române; în acest sens, sunt incidente dispoziţiile art. 607 din Codul de procedură civilă; potrivit acestei norme procedurale şi luând în considerare ultimul domiciliu comun al soţilor (SUA), recurenta-pârâtă a susţinut necompetenţă generală a instanţelor din România de a soluţiona această cauză; în mod greşit tribunalul a interpretat dispoziţiile art. 149-150 din Legea nr. 105/1992.
Recursul este nefondat.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect dispoziţiile art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, atunci când a soluţionat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, excepţie reţinută de prima instanţă.
Conform acestei norme, sunt de competenţa instanţelor române “procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român”.
Tribunalul a delimitat normele juridice cuprinse în secţiunea a ll-a – “Căsătoria şi divorţul” din capitolul 2 al legii sus-menţionate, pe care le-a calificat corect ca fiind norme de drept material, de normele juridice de drept procesual cuprinse în capitolul 12 al legii, secţiunea I – “Competenţa jurisdicţională”.
Distincţia a fost necesară pentru că numai astfel se poate aprecia asupra cadrului legal procesual prevăzut în mod expres de Legea nr. 105/1992.
Sub aspectul competenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, dispoziţiile art. 607 din nu pot fi luate în considerare, întrucât vizează chestiunea competenţei instanţelor judecătoreşti sub aspectul teritorial.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
