Necompetenta generala a instantelor române.
Stabilirea corecta de catre instanta de fond a temeiului de drept prioritar. .
– Art.151, art.154 si art.157 din Legea nr.105/1992
În baza rolului activ tribunalul doar a acordat întâietate raspunderii civile contractuale, conform doctrinei si jurisprudentei, cunoscut fiind ca un asemenea cumul nu poate fi acceptat, iar caracterul derogator al raspunderii civile contractuale de la dreptul comun reprezentat de raspunderea delictuala duce la aplicarea regulilor responsabilitatii contractuale.
Tinând cont si de dispozitiile art.18.6 din contractul de leasing încheiat de parti prin care acestea au ales jurisdictia instantei din Munster/Westfalia, Curtea constata ca tribunalul în mod corect a facut aplicarea dispozitiilor art.154 coroborat cu art.151 si art.157 din Legea nr.105/1992 si a admis exceptia necompetentei generale a instantelor române.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A V-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.125 din 13.03.2012)
Asupra cauzei civile de fata:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Civila sub nr.32456/3/2011, reclamanta SC T C C SRL a solicitat obligarea pârâtei SC CLH GMBH la plata sumei de 130.563,2 lei reprezentând: 107.593,20 lei (26.000 Euro) contravaloarea facturii fiscale nr.1070407/2010 constând în cheltuielile de parcare a doua semiremorci pe perioada 11.04.2009-24.01.2010; 13.670,98 lei (3.330 Euro) contravaloarea facturii fiscale nr.1070418/2010 constând în cheltuielile de parcare a doua semiremorci pe perioada 25.01.2010-2.03.2010; 9.299,06 lei dobânda legala calculata de la data scadentei fiecarei facturi în parte, respectiv de la data de 24.02.2010 si de la data de 1.04.2010; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în conformitate cu OG 9/2000 privind nivelul dobânzii legale de la data formularii cererii si pâna la achitarea efectiva a debitului.
Reclamanta si-a întemeiat actiunea pe dispozitiile art.12 pct.12.3 din contractul de leasing, art.17.1 din contract, art.969-970 Cod civil, iar pentru dobânda solicitata invocând art.998 si OG nr.9/2000.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia necompetentei generale a instantelor, aratând ca în conformitate cu prevederile continute în art.18.6 si 8.7 din contractul de leasing, jurisdictia este la alegerea locatorului (societatea pârâta), acesta alegând ca si instanta competenta Tribunalul German Munster/Westfalia.
La data de 13.10.2011 reclamanta a depus o cerere precizatoare la dosar cu privire la temeiul juridic al cererii, invocând dispozitiile art.998-999 Cod civil si sustinând ca izvorul obligational invocat este, pe lânga raspunderea contractuala, si raspunderea delictuala.
Prin sentinta civila nr.21341/17.11.2011 tribunalul a admis exceptia necompetentei generale a instantelor române si a respins ca inadmisibila cererea formulata de reclamanta SC T C C SRL în contradictoriu cu pârâta SC CLH GmbH.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre instanta de fond a retinut ca obiectul litigiului îl reprezinta obligarea pârâtei la plata anumitor sume de bani pretinse de reclamanta pentru recuperarea costurilor pe care le-a suportat ca urmare a cheltuielilor de parcare a doua semiremorci ce fac obiectul contractului de leasing financiar încheiat de parti.
Tribunalul a constatat ca, în conformitate cu clauza de la art.18.6 din contractul de leasing încheiat de parti, jurisdictia (conform alegerii locatorului – adica a pârâtei) este Munster/Westfalia sau în subsidiar Tribunalul în raza caruia se afla utilizatorul.
Independent de temeiul juridic invocat de reclamanta în sustinerea cererii, competenta instantelor este la alegerea pârâtei, în conformitate cu clauzele contractuale si cu art.154 din Legea nr.105/1992, întrucât litigiul de fata s-a nascut din modul în care s-au derulat relatiile contractuale dintre parti, acesta neputând fi încadrat în categoria litigiilor date de
legiuitor în competenta exclusiva a instantelor române conform dispozitiilor art.151 din Legea nr.105/1992. De altfel, tribunalul a constatat ca reclamanta a invocat raspunderea contractuala a pârâtei, pe care nu a înlaturat-o prin precizarea ulterioara a temeiului juridic al cererii (art.998-999 Cod civil), acesta fiind adaugat la dispozitiile art.969 Cod civil.
Fata de aceste motive si vazând si dispozitiile art.157 din Legea nr.105/1002, Tribunalul a admis exceptia necompetentei generale a instantelor române si a respins cererea ca nefiind de competenta instantelor române.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta SC T C C SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V-a Civila sub acelasi nr. unic 32456/3/2011.
În motivarea apelului s-a aratat ca instanta de fond în mod gresit a facut aplicarea dispozitiilor art.154 din Legea nr.105/1992, caci singurul temei juridic invocat de societatea reclamanta, prin precizarea facuta în cadrul raspunsului la întâmpinare, a fost indicat în mod clar si indubitabil ca fiind raspunderea delictuala reglementata de art.998-999 Cod civil. Prin urmare, textul de lege mentionat este irelevant, caci el stabileste o competenta alternativa izvorâta din conventia partilor, or raportul juridic dedus judecatii are ca izvor obligational raspunderea civila delictuala.
Cum fapta ilicita a pârâtei este extracontractuala, motivarea instantei de fond referitoare la competenta alternativa întemeiata pe prevederile art.18.6 din contractul de leasing încheiat de parti nu poate fi primita.
Apelanta a mai invocat faptul ca pretentiile sale s-au nascut ulterior rezilierii contractului de leasing, ca potrivit acestui contract nu avea obligatia de a asigura parcarea semiremorcilor ulterior rezilierii contractului, astfel ca dispozitiile art.154 din Legea nr.105/1992 nu sunt aplicabile.
S-a sustinut ca tribunalul a încalcat principiul disponibilitatii atunci când a recalificat temeiul de drept precizat de reclamanta prin raspunsul la întâmpinare depus în data de 13.10.2011, fara a avea mandat din partea legii în acest sens. De asemenea, a încalcat principiul rolului activ al instantei si, implicit, prevederile art.112 Cod procedura civila care, prin alin.5, lasa la aprecierea partii temeiul de drept în baza caruia întelege sa îsi întemeieze cererea, fara a da posibilitatea instantei sa schimbe acest temei juridic.
Necompetenta generala a instantelor române a fost constatata în raport de temeiul juridic al cererii, temei juridic ce a fost stabilit eronat de instanta de fond, cu depasirea rolului activ. Cum acest temei este raspunderea civila delictuala, dispozitiile cu privire la competenta conventionala din contract nu sunt aplicabile. În cauza sunt aplicabile dispozitiile art.149 alin.5 din Legea nr.105/1992 potrivit carora sunt competente instantele judecatoresti române daca locul unde a intervenit
un fapt juridic din care decurg obligatii contractuale, sau efectele sale, se afla în România (în speta locul unde au intervenit obligatiile extracontractuale se afla în România, la sediul apelantei).
Fata de toate aceste motive invocate, apelanta-reclamanta a solicitat admiterea apelului si anularea sentintei atacate, urmând a fi trimisa cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucuresti, cu cheltuieli de judecata.
În drept, apelanta a invocat dispozitiile art.282-298 Cod procedura civila, art.149 alin.5 din Legea nr.105/1992.
În cauza intimata-pârâta a formulat întâmpinare prin care s-a aparat în fapt si în drept, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând hotarârea atacata prin prisma motivelor invocate, Curtea retine ca toate criticile invocate de apelanta în motivarea apelului se subsumeaza sustinerii ca necompetenta generala a instantelor de judecata a fost gresit admisa prin raportare la temeiul juridic al cererii, temei care a fost eronat stabilit de instanta de fond ca fiind raspunderea contractuala, în realitate fiind vorba de o raspundere civila delictuala. Ca urmare, Curtea va raspunde acestor critici prin urmatoarele considerente comune:
Astfel, este fara putinta de tagada ca, prin actiunea introductiva de instanta apelanta-reclamanta a invocat ca si temei de drept raspunderea civila contractuala, indicând dispozitiile art.969-970 Cod civil.
Ulterior, prin raspunsul la întâmpinare depus la dosar pentru termenul din 13.10.2011, apelanta-reclamanta si-a completat temeiul de drept al actiunii, invocând si raspunderea civila delictuala alaturi de raspunderea civila contractuala.
Desi apelanta invoca aceasta precizare a temeiului juridic în motivarea apelului, sustinând ca unicul temei de drept invocat a fost raspunderea civila delictuala, Curtea constata din cuprinsul înscrisului ca sustinerile apelantei sunt nereale. Astfel, este fara putinta de tagada ca apelanta-reclamanta a aratat ca izvorul obligational invocat “pe lânga raspunderea contractuala este si raspunderea civila delictuala” (pagina 1 alin. ultim din raspunsul la întâmpinare). Aceeasi precizare în sensul invocarii ambelor tipuri de raspundere civila o regasim si în pagina a doua a înscrisului invocat, alin.1: “Dupa cum în mod corect a constatat pârâta temeiul actiunii noastre îl constituie atât dispozitiile referitoare la raspunderea contractuala, cât si raspunderea civila delictuala întemeiata pe dispozitiile art.998 Cod civil.”
Asadar, pozitia apelantei-reclamante a fost una echivoca, aceasta invocând ca temei al cererii sale atât raspunderea civila contractuala, cât si raspunderea civila delictuala.
Fata de aceasta situatie, nu se poate retine o încalcare de catre instanta de fond a principiului disponibilitatii si nici a principiului rolului activ, caci potrivit doctrinei si jurisprudentei cele doua forme de raspundere nu se pot cumula, raspunderea contractuala având caracter special, derogator si, în consecinta, este aplicata cu întâietate atunci când sunt invocate ambele tipuri de raspundere.
Instanta de fond nu a schimbat temeiul juridic al cererii si nu a încalcat dispozitiile art.112 alin.5 Cod procedura civila, apelanta-reclamanta fiind cea care a combinat raspunderea contractuala cu raspunderea delictuala ca temei de drept al actiunii. În baza rolului activ tribunalul doar a acordat întâietate raspunderii civile contractuale, conform doctrinei si jurisprudentei, cunoscut fiind ca un asemenea cumul nu poate fi acceptat, iar caracterul derogator al raspunderii civile contractuale de la dreptul comun reprezentat de raspunderea delictuala duce la aplicarea regulilor responsabilitatii contractuale.
Sustinerile din apel referitoare la existenta unui singur temei juridic al cererii, respectiv raspunderea civila delictuala, nu pot fi primite deoarece acestea sunt contrazise de sustinerile partii facute în fata instantei de fond, iar a accepta aceasta precizare în fata instantei de apel ar reprezenta o încalcare a dispozitiilor art.294 Cod procedura civila, caci ar fi o modificare a cauzei actiunii, ceea ce nu este permis în aceasta faza procesuala.
Prin urmare, toate criticile apelantei sunt nefondate.
Având în vedere aceste considerente din care rezulta stabilirea corecta de catre instanta de fond a temeiului de drept prioritar (fata de pozitia procesuala echivoca a apelantei), tinând cont si de dispozitiile art.18.6 din contractul de leasing încheiat de parti prin care acestea au ales jurisdictia instantei din Munster/Westfalia, Curtea constata ca tribunalul în mod corect a facut aplicarea dispozitiilor art.154 coroborat cu art.151 si art.157 din Legea nr.105/1992 si a admis exceptia necompetentei generale a instantelor române.
În consecinta, în baza art.296 Cod procedura civila Curtea a respins apelul ca nefondat, mentinând hotarârea atacata ca fiind legala si temeinica.
