Imprejurarea că ulterior creditoarea a obţinut o sentinţă civilă care obliga debitoarea la plata unei sume de bani, reprezentând credit şi dobânzi, nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea judecătorească face posibilă executarea silită în considerarea contractului de credit iniţial ca titlu executoriu supus executării, chiar dacă raportul juridic obligaţionai are la bază aceeaşi obligaţie principală.
Ceea ce se supune executării este însă titlul executoriu al creditoarei, respectiv contractul de credit, devenit scadent după 12 luni, în vreme ce sentinţa civilă odată rămasă definitivă şi irevocabilă este susceptibilă la rândul său de a fi învestită cu formulă şi supusă executării.
(Decizia nr. 2799 din 17 decembrie 2003 – Secţia a IlI-a civilă)
Prin încheierea din data de 21.01.2003, Judecătoria Giurgiu a respins cererea formulată de Banca X, prin lichidatori, privind încuviinţarea executării silite a Contractului de credit nr. 35 din 19.01.1995 şi a Contractului de garanţie mobiliară nr. 30 din 17.01.1995, în contradictoriu cu debitoarea SC “V.” SRL.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 405 din Codul de procedură civilă, dreptul de a cere executarea silită în cazul existenţei unui titlu executoriu ce încorporează un drept de creanţă se prescrie în termen de 3 ani, iar termenul începe să curgă potrivit art. 405 alin. 2 din de la data naşterii dreptului.
în speţă, s-a apreciat că nu rezultă existenţa vreunuia din cazurile de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzute de art. 4051 şi 4052 din Codul de procedură civilă.
împotriva încheierii a declarat apel creditoarea Banca X, prin lichidatori, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, arătând că plata efectuată de debitoare la 30.09.1999 a condus la întreruperea termenului de prescripţie, aşa încât de la data respectivă începe să curgă un nou termen de prescripţie. Apelanta a mai susţinut că, de fapt, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită începe să curgă de la momentul la care Sentinţa civilă nr. 370 din 17.07.1997 a Tribunalului Giurgiu a rămas definitivă, prin neapelare, fiind învestită cu formulă executorie.
Apelul a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 205 din 13.06.2003 a Tribunalului Giurgiu.
Instanţa de apel a reţinut că în speţă s-a solicitat încuviinţarea executării silite în baza Contractului de credit nr. 35 din 19.01.1995 şi a Contractului de garanţie mobiliară nr. 30 din 17.01.1995, dar că executarea nu mai putea să aibă loc, deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.
în legătură cu Sentinţa civilă nr. 370 din 17.07.1997 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, instanţa de apel a apreciat că este lipsită de relevanţă referirea la această hotărâre judecătorească, dat fiind că în cauză nu se discută de punerea în a ei, ci de executarea silită a unui contract de credit care a devenit scadent în 1996, adică la un an de la data încheierii lui.
Aşa fiind, soluţia pronunţată de judecătorie a fost apreciată ca legală şi temeinică.
împotriva deciziei a declarat recurs creditoarea, în considerarea prevederilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Recurenta a susţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 370 din 17.07.1997 a Tribunalului Giurgiu, intimata debitoare SC “V.” SRL a fost obligată să-i plătească creditul şi dobânzile restante, obligaţie derivând din Contractul de credit nr. 35 din 19.01.1995, în baza căruia a şi solicitat încuviinţarea executării silite mobiliare şi în raport de care nu se poate reţine că s-a prescris dreptul de a cere executarea obligaţiei principale.
Recurenta consideră că există un singur izvor obligaţional principal, respectiv contractul de credit menţionat, securizat prin contractul de garanţie accesoriu şi prin hotărârea judecătorească, de la a cărei rămânere definitivă începe să curgă termenul de prescripţie.
în acelaşi sens, termenul de prescripţie a fost întrerupt, a susţinut recurenta, prin plata de către debitoare a sumei de 10.346.370 lei, efectuată la 30.09.1999, precum şi prin Ordinul nr. 3489 din 28.02.2001 emis de şeful corpului executorilor bancari, semnificând act începător de executare.
Curtea a apreciat că recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta:
Instanţa a fost învestită cu o cerere de încuviinţare a executării silite asupra bunurilor mobiliare ce fac obiectul Contractului de garanţie mobiliară nr. 30 din
17.01.1995, bunuri proprietatea intimatei debitoare SC “V.” SRL, contract întocmit în baza Contractului de credit nr. 35 din 19.01.1995, învestit cu formulă executorie, care reprezintă titlu executoriu.
Termenul stabilit în contract pentru rambursarea creditului acordat a fost
19.01.1996, adică la 12 luni de la acordarea împrumutului.
Cu alte cuvinte, acesta reprezintă momentul de la care, potrivit art. 405 din Codul de procedură civilă, curge termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, în speţă fiind vorba de un titlu executoriu ce încorporează un drept de creanţă.
împrejurarea că, ulterior, creditoarea a obţinut Sentinţa civilă nr. 370 din
17.07.1997, prin care Tribunalul Giurgiu a obligat debitoarea la plata sumei de 31.972.161 lei, reprezentând credit şi dobânzi, nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea judecătorească face posibilă executarea silită în considerarea contractului de credit iniţial ca titlu executoriu supus executării, chiar dacă raportul juridic obligaţional are la bază aceeaşi obligaţie principală.
Ceea ce se supune executării este însă titlul executoriu, or, în cauză, titlul executoriu al creditoarei a fost reprezentat de Contractul de credit nr. 35 din 19.01.1995, devenit scadent după 12 luni, în vreme ce Sentinţa civilă nr. 370 din 17.07.1997, odată rămasă definitivă şi irevocabilă, este susceptibilă la rândul ei de a fi învestită cu formulă executorie şi supusă executării.
Instanţa de judecată este însă ţinută să soluţioneze cererea promovată în limitele învestirii sale, aşa cum în mod corect a observat tribunalul, de vreme ce în cauză nu s-a solicitat încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti arătate, ci a contractului de credit scadent în 1996 şi faţă de care cererea este prescrisă.
Dat fiind momentul de la care termenul de a cere executarea silită a operat, plata efectuată de debitoare la 30.09.1999 nu poate constitui cauză de întrerupere a prescripţiei, aşa cum nu reprezintă o asemenea cauză ordinul şefului corpului executorilor bancari emis la 28.02.2001, deci mult peste termenul de 3 ani prevăzut de lege.
în considerarea celor expuse, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat.
