Potrivit art. 301 din Codul de procedură civilă, termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. întrucât legea nu conţine dispoziţii contrare în cazul formulării unei cereri de completare, rectificare, îndreptare sau lămurire a dispozitivului unei hotărâri (art. 281 – 281^3 din Codul de procedură civilă), termenul de recurs nu este întrerupt sau suspendat la data depunerii unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură civilă.
Dacă, din eroare, instanţa, soluţionând cererea în baza art. 281 din Codul de procedură civilă, a pronunţat o decizie, şi nu o încheiere, aceasta nu reprezintă o eroare de procedură sancţionată expres de lege cu nulitatea actului procedural. întrucât, potrivit art. 105 alin. 2 ultima teză din Codul de procedură civilă, vătămarea nu se presupune, ea trebuie dovedită de recurent.
Hotărârea prin care se rectifică, în temeiul art. 281 din Codul de procedură civilă, o decizie, nu trebuie pronunţată de aceiaşi judecători care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii soluţionate prin decizia a cărei rectificare s-a admis. Dispoziţiile art. 304 pct. 2 din se referă la schimbarea componenţei completului de judecată între faza dezbaterilor şi cea a pronunţării în aceeaşi cauză, nu în cazul unei cereri diferite, cu obiecte şi cauze distincte.
(Decizia nr. 1888 din 19 septembrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul M.L.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii D.E., D.G. şi C.P.I. pentru ca instanţa să constate nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2262/2000, contract având ca obiect un imobil din Bucureşti. Reclamantul a solicitat constatarea nulităţii parţiale a contractului numai în ceea ce priveşte înstrăinarea garsonierei având o cameră, baie şi balcon situate la parterul imobilului, a garajului situat la demisol, a terenului aferent plus a unei cote de 1/5 din încăperile imobilului aflat la demisol, cu motivarea că este proprietarul acestor imobile.
Prin Sentinţa civilă nr. 5476 din 13.06.2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 2577 din 16.12.2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă a admis apelul declarat de reclamant şi a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare în ceea ce priveşte garsoniera, garajul, demisolul imobilului, plus terenul aferent; a obligat pe pârâţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie spaţiul din imobil, individualizat în dispozitiv, şi terenul aferent. Instanţa de apel a reţinut că reclamantul este proprietarul părţii din imobilul revendicat şi că această parte a fost vândută de pârâtul C.P.I. pârâţilor D., fără ca vânzătorul să aibă un drept de proprietate asupra imobilului său şi nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi. Vânzarea a fost considerată ca fiind lipsită de obiect şi ilicită, deoarece părţile contractante aveau cunoştinţă de faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului este disputat într-un litigiu penal pentru săvârşirea faptei de tulburare de posesie.
Apelantul M.L.A. a solicitat ulterior, prin cererea depusă la Tribunalul Bucureşti la data de 24.02.2003, ca instanţa de apel să îndrepte eroarea materială existentă în dispozitivul Deciziei civile nr. 2577 din 16.12.2002, în sensul de a stabili că este revendicat numai bunul individual determinat (garsoniera, dependinţele şi terenul), şi nu şi cota indiviză de 1/5 din partea de imobil situată la demisol şi, de asemenea, să se precizeze că nulitatea parţială a contractului este operantă numai cu privire la cota indiviză de 1/5 din partea de imobil situată la demisolul imobilului, şi nu cu privire la întregul demisol.
Prin Decizia civilă nr. 425 din 10.03.2003, Tribunalul Bucureşti a respins cererea de rectificare întemeiată pe dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură civilă, reţinând că, în speţă, eventuala greşeală a instanţei de apel nu poate fi analizată în limitele unei simple erori materiale, deoarece, conform susţinerilor apelantului, tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut, ceea ce reprezintă o greşeală de judecată cenzurabilă pe calea recursului, în baza art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
împotriva ambelor decizii a declarat recurs apelantul M.L.A.
Asupra recursurilor declarate de apelantul M.L.A., instanţa a reţinut următoarele:
Recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 2577 din 16.12.2002, prin care tribunalul s-a pronunţat asupra apelului, este tardiv.
în fapt, decizia menţionată a fost comunicată apelantului la data de 14.02.2003, iar recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost depus la instanţă la data de 03.04.2003, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 301 din Codul de procedură civilă.
Recurentul s-a apărat împotriva excepţiei de tardivitate a recursului susţinând că, prin faptul depunerii cererii de îndreptare a erorii materiale, s-a întrerupt termenul de declarare şi motivare a recursului.
Această apărare a fost respinsă, instanţa pronunţându-se cu prioritate asupra acestui aspect, cu consecinţa respingerii ca tardiv a recursului formulat de recurentul M.L.A. împotriva Deciziei date în apel – nr. 2577/2002. Apărarea recurentului nu are nici un suport legal. Dispoziţiile art. 301 din Codul de procedură civilă prevăd că termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Or, legea nu dispune altfel în cazul formulării unei cereri de completare, rectificare, îndreptare sau lămurire a dispozitivului unei hotărâri (vezi art. 281 – 281^3 din Codul de procedură civilă). Astfel, termenul de recurs nu a fost întrerupt sau suspendat la data depunerii cererii de rectificare a deciziei, apelantul având posibilitatea de a aprecia diferenţa dintre cauza recursului şi cauza cererilor ce pot fi formulate în baza art. 281 din Codul de procedură civilă şi să acţioneze în consecinţă, depunând o cerere sau toate cererile admisibile, însă în termenul prevăzut de lege, şi anume în termenul de recurs.
Recursul declarat de M.L.A. împotriva Deciziei nr. 425/2003, prin care s-a respins cererea de rectificare a dispozitivului Deciziei civile nr. 2577/2002, nu este întemeiat.
Recurentul a invocat următoarele motive de recurs:
a) Tribunalul a apreciat eronat că cererea de îndreptare şi lămurirea hotărârii vizează o eroare de judecată, dând naştere în mod artificial unui motiv de recurs împotriva propriei hotărâri (art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă).
Cererea a vizat lămurirea cu privire la înţelesul şi întinderea hotărârii, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 alin. 2 din Codul de procedură civilă, iar instanţa trebuia să se pronunţe printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Prin pronunţarea unei hotărâri separate (decizie), instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă).
b) Hotărârea a fost dată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii (art. 304 pct. 2 din Codul de procedură civilă).
Motivele de recurs menţionate au fost respinse ca nefondate.
Cererea formulată de apelant a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură civilă şi s-a referit în mod neechivoc la îndreptarea unei erori materiale, iar tribunalul a analizat cererea în limitele sesizării, reţinând temeiul legal invocat de apelant – art. 281 din Codul de procedură civilă (vezi Hotărârea nr. 425/2003).
Este adevărat că, soluţionând cererea în baza art. 281 din Codul de procedură civilă, instanţa trebuia să se pronunţe prin încheiere, şi nu prin decizie (vezi art. 2812 din Codul de procedură civilă).
însă existenţa acestei greşeli a instanţei nu a prejudiciat pe apelantul recurent. Pronunţarea unei decizii în loc de o încheiere nu reprezintă o eroare de procedură sancţionată în mod expres de lege cu nulitatea actului procedural dat în condiţiile menţionate. De aceea, conform art. 105 alin. 2 ultima teză din Codul de procedură civilă, vătămarea nu se presupune, ci ea trebuia dovedită. Or, recurentul nu numai că nu a făcut dovada vreunei vătămări prin pronunţarea unei decizii în loc de o încheiere, dar nici nu poate fi imaginat un prejudiciu procedural care să rezulte din faptul simplu că instanţa, din eroare, şi-a intitulat hotărârea decizie, în loc de încheiere. Aceasta în condiţiile în care toate celelalte aspecte de procedură obligatorii în cazul pronunţării unei încheieri au fost respectate, deoarece instanţa trebuia, într-adevăr, să se pronunţe printr-o încheiere.
De aceea instanţa a apreciat că nici dispoziţiile art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă nu pot fi aplicabile în speţă, cu consecinţa casării deciziei.
Hotărârea nu a fost pronunţată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, deoarece hotărârea de rectificare a Deciziei civile nr. 2577/2002 nu este luată în urma dezbaterilor care au precedat pronunţarea Deciziei nr. 2577/2002 (cum sugerează recurentul), ci ca urmare a unor dezbateri separate, într-o altă cauză, având un alt obiect, şi anume rectificarea unei hotărâri. Legătura dintre cele două hotărâri nu implică aceleaşi dezbateri (acest aspect procedural nefiind imaginabil), iar dispoziţiile art. 304 pct. 2 din Codul de procedură civilă se referă la schimbarea componenţei completului de judecată între faza dezbaterilor şi aceea a pronunţării, în acelaşi dosar şi în aceeaşi cauză, nu în cazul unor cereri diferite, cu obiecte şi cauze diferite.
De aceea, motivul de casare a fost respins, deoarece Hotărârea nr. 425/2003 a fost luată de aceiaşi judecători care au participat la dezbaterile ce au avut loc în această cauză.
Tribunalul a apreciat corect că cererea de rectificare a dispozitivului vizează o greşeală de judecată, şi nu o eroare materială, dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură civilă fiind corect aplicate, iar motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă a fost respins ca nefondat.
Ca urmare a celor menţionate, recursul declarat de M.L.A. împotriva Deciziei nr. 425/2003 (ce vizează rectificarea Deciziei nr. 2577/2002) a fost respins ca nefondat.
