1. Cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecăţii şi părţile faţă de care înţelege să îşi stabilească drepturile. Pe acest tărâm, rolul activ al instanţei, consacrat de prevederile art. 129 din şi pe care recurenţii l-au invocat, este limitat la posibilitatea punerii în discuţie a necesităţii judecării cauzei în contradictoriu şi cu alte persoane nechemate în judecată, iniţiativa atragerii acestora într-un proces deja format rămânând atributul exclusiv al părţilor litigante. în nici un caz, şi pentru nici un argument, instanţa de judecată nu ar putea ea, cu de la sine putere, să introducă în cauză, din oficiu, alte persoane.
2. La momentul încheierii contractului, titlul statului asupra imobilului vândut nu fusese contestat, dar fostul proprietar o avertizase pe autoarea recurenţilor să se abţină de la cumpărarea acestuia, întrucât el este adevăratul proprietar ai bunului ce-i fusese preluat abuziv de către stat. Notificarea trimisă acesteia, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a avut consecinţa înştiinţării chiriaşei asupra situaţiei imobilului, chiar dacă la acel moment fostul proprietar nu avea încă pe rol nici o acţiune privitoare la acesta. Acceptând să cumpere în aceste condiţii, autoarea recurenţilor nu a făcut decât să cumpere pe propriul său risc, risc ce s-a realizat prin admiterea acţiunii promovate de fostul proprietar al imobilului şi constatarea nulităţii titlului statului asupra garsonierei ce i-a aparţinut.
Aşadar, cauza de nulitate absolută rezidă în cauza ilicită, şi nu în încălcarea prevederilor legale speciale (Legea nr. 112/1995) în baza cărora a fost încheiat contractul, după cum afirmă recurenţii.
(Decizia nr. 1351 din 13 decembrie 2004 – Secţia a lll-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 2773 din 21.04.2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 7424/2002, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.P. împotriva pârâţilor A.M., I.R.A. şi SC “R.” SA, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 382/112 din 28.07.1998, pârâţii persoane fizice fiind obligaţi să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî în acest sens, s-a reţinut de către prima instanţă că cererea privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 382/112 din 28.07.1998 este întemeiată, întrucât, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu de către stat sunt lovite de nulitate, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Buna-credinţă a cumpărătoarei este exclusă, reclamantul făcând dovada că a notificat-o pe aceasta anterior încheierii contractului. Vânzătorul nu poate fi considerat de bună-credinţă de vreme ce a cunoscut modalitatea abuzivă prin care imobilul fusese preluat. Cel de-al doilea capăt de cerere a fost soluţionat în raport de dezlegarea dată celui dintâi.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de către toţi pârâţii au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 2335 din 20.11.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 2760/2003, prin care a mai fost respinsă şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii.
Considerentele care au stat la baza adoptării acestei decizii au vizat, în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate, aspectul că nechemarea în judecată şi a Primăriei Municipiului Bucureşti nu naşte o problemă de inadmisibilitate a acţiunii, ci de inopozabilitate a hotărârii ce se pronunţă în raport cu acest subiect.
Pe fondul cauzei, s-a stabilit că aprecierile primei instanţe asupra relei-credinţe cu care părţile contractante au acţionat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare sunt juste, împrejurarea că notificarea a fost comunicată prin afişare neatrăgând nevalabilitatea sa, o astfel de procedură de comunicare fiind recunoscută de către Codul de procedură civilă.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs apelanţii-pârâţi I.R.A. şi A.M., criticile lor fiind întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Prin cel dintâi motiv de recurs, recurenţii au criticat modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pe care ei au invocat-o, atât hotărârea primei instanţe, cât şi cea a tribunalului fiind lovite de nulitate în condiţiile în care lipseşte din cauză Primăria Municipiului Bucureşti, parte care are atât calitatea de proprietar, cât şi pe cea de vânzător în contract. SC “R.” SA nu a avut calitatea de proprietar asupra apartamentului, ci doar statul român, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv primăria capitalei, el acţionând doar ca mandatar al acesteia din urmă.
Recurenta a mai criticat şi refuzul instanţei de apel de a încuviinţa depunerea la dosar a contractului de mandat sau de prestări servicii dintre cele două unităţi, refuzul judecării prezentei cauze în lipsa primăriei putându-i cauza prejudicii, decurgând din inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti. Prin celelalte critici, vizând soluţia asupra fondului cauzei, s-a susţinut că vânzarea-cumpărarea apartamentului s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată, la respectivul moment titlul statului, Decizia nr. 1296/1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, constituind titlu valabil. Acţiunea în justiţie prin care acest titlu a fost anulat a fost introdusă ulterior încheierii contractului.
Prin hotărârile lor, ambele instanţe au încălcat două principii de drept: cauzele de nulitate se cercetează la momentul încheierii actului juridic civil, nu ulterior acestui moment, şi principiul neretroactivităţii legii.
în privinţa relei-credinţe a autoarei reclamanţilor, D.G.T., s-a arătat că aceasta nu a cunoscut niciodată faptul că a fost notificată, întrucât comunicarea notificării s-a făcut prin afişare, în perioada de vară aceasta locuind mai mult la Ploieşti. Pentru a-şi produce efectele de punere în întârziere, notificarea trebuia înmânată personal destinatarului. Instanţa de apel a respins însă nelegal cererea de audiere a doi martori asupra acestui aspect.
Intimatul T.P. a formulat întâmpinare la 8.11.2004, solicitând respingerea apelului ca nefondat, întrucât chemarea în judecată doar a SC “R.” SA s-a făcut în consideraţiunea faptului că doar aceasta apare, pe lângă autoarea recurenţilor, ca parte în contract.
întrucât a notificat-o pe chiriaşa cumpărătoare cu privire la intenţiile sale încă din data de 18.07.1996, aceasta a ştiut că doreşte să reintre în posesia imobilului pe care ea îl ocupa şi că statul nu este adevăratul proprietar.
în plus, nu s-au făcut nici un fel de dovezi în sensul că autoarea recurenţilor ar fi întreprins vreo diligenţă pentru a se interesa de situaţia imobilului pe care l-a cumpărat.
Intimata SC “R.” SA nu a formulat întâmpinare.
La termenul din 15.11.2004, Curtea a încuviinţat în parte cererea de probatorii formulată de către recurenţi, acceptând solicitarea de a se depune la dosar actele ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat şi respingând solicitarea depunerii contractului de mandat dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi SC “R.” SA ca neutilă cauzei.
Curtea a apreciat că recursul declarat este nefondat.
Astfel, în mod corect a fost soluţionată de către instanţa de apel excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, prin respingerea acesteia ca neîntemeiată, întrucât, în mod incontestabil, nechemarea în judecată, într-un litigiu determinat, a vreunei persoane în privinţa căreia s-ar fi justificat calitatea de parte litigantă, nu naşte în nici un caz o problemă de inadmisibilitate a acţiunii, ci, cel mult, una de inopozabilitate a hotărârii ce se va pronunţa la finele procesului.
După cum o recunosc şi recurenţii, cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant, prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecăţii şi părţile faţă de care înţelege să îşi stabilească drepturile. Pe acest tărâm, rolul activ al instanţei, consacrat de prevederile art. 129 din Codul de procedură civilă şi pe care recurenţii l-au invocat, este limitat la posibilitatea punerii în discuţie a necesităţii judecării cauzei în contradictoriu şi cu alte persoane nechemate în judecată, iniţiativa atragerii acestora într-un proces deja format rămânând atributul exclusiv al părţilor litigante. în nici un caz, şi pentru nici un argument, instanţa de judecată nu ar putea ea, cu de la sine putere, să introducă în cauză, din oficiu, alte persoane.
Motivul pentru care instanţele de judecată nu au acţionat nici măcar astfel în cazul de faţă (adică prin punerea în discuţie a necesităţii introducerii în cauză a Primăriei Municipiului Bucureşti) a fost acela că această entitate nu a figurat nici ca parte a contractului de vânzare-cumpărare contestat, acesta încheindu-se, după cum se arată în cuprinsul său, între SC “R.” SA, în calitate de vânzător, şi D.G.T., în calitate de cumpărător.
Afirmaţia potrivit căreia, pentru argumentul arătat, hotărârile pronunţate în cauză ar fi lovite de nulitate este complet eronată.
Cum s-a arătat, singura consecinţă a nejudecării unui litigiu în contradictoriu cu o anumită persoană ridică exclusiv o problemă de inopozabilitate a hotărârii în raport cu acea persoană, iar, în litigiul de faţă, singurul expus unui astfel de inconvenient poate fi intimatul-reclamant, şi nicidecum recurenţii.
în consideraţiunea acestui raţionament, nici instanţa de apel, dar nici cea de recurs, nu a găsit utilă cauzei depunerea la dosar a unui contract de mandat, ce s-a invocat a exista între SC “R.” SA şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Pe cale de consecinţă şi în continuarea acestui raţionament, nu s-ar putea susţine că hotărârea recurată este criticabilă din perspectiva art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.
Şi motivele de recurs aduse pe fondul cauzei sunt nefondate.
Astfel, recurenţii nu au sesizat că motivul pentru care contractul de vânzare-cumpărare a fost constatat ca fiind nul nu a fost legat de încălcarea, la momentul încheierii sale, a normelor în vigoare, respectiv Legea nr. 112/1995 sau Normele sale de aplicare, ci pentru cauză ilicită.
Este adevărat că, la momentul încheierii contractului, titlul statului asupra imobilului vândut nu fusese contestat, dar fostul proprietar o avertizase pe autoarea recurenţilor să se abţină de la cumpărarea acestuia, întrucât el este adevăratul proprietar al bunului ce-i fusese preluat abuziv de către stat. Notificarea trimisă acesteia, anterior încheierii contractului (la 19.07.1996), a avut consecinţa înştiinţării chiriaşei asupra situaţiei imobilului, chiar dacă la acel moment fostul proprietar nu avea încă pe rol nici o acţiune privitoare la acesta. Acceptând să cumpere în aceste condiţii, autoarea recurenţilor nu a făcut decât să cumpere pe propriul său risc, risc ce s-a realizat prin admiterea acţiunii promovate de fostul proprietar al imobilului şi constatarea nulităţii titlului statului asupra garsonierei ce i-a aparţinut.
Prin urmare, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunţate în cauză, aplicând regulile şi principiile de drept de la vânzarea lucrului altuia, în mod just instanţele au reţinut că actul contestat este afectat de o cauză de nulitate absolută ce rezidă în cauza ilicită a acestuia, şi nu în încălcarea prevederilor legale speciale, respectiv Legea nr. 112/1995, în baza căreia acesta a fost încheiat, după cum afirmă recurenţii.
Nu pot fi primite criticile în sensul că, prin modul de soluţionare a cauzei, instanţele ar fi încălcat cele două principii la care recurenţii fac referire (principiul contemporaneităţii cauzelor de nulitate cu momentul încheierii actului şi principiul neretroactivităţii), întrucât, în mod evident, cauza de nulitate reţinută (cea a cauzei ilicite a contractului) nu poate fi decât contemporană încheierii actului contestat.
Cauza de nulitate reţinută este una prevăzută de dreptul comun, respectiv art. 966 şi 968 din Codul civil, dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nefăcând decât să reia prevederi existente în dreptul civil român şi să consacre in terminis, pe cale legală, principiul ocrotirii bunei-credinţe într-un domeniu particular, principiu care, pentru motivele expuse, nu s-ar putea reţine ca fiind incident şi în cazul autoarei recurenţilor.
Aşadar, afirmaţia că reţinerea în cauză a incidenţei art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a făcut cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii este în mod vădit greşită.
în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că procedura de comunicare a notificării, trimisă de către intimatul-reclamant autoarei recurenţilor, realizată prin afişare, nu afectează legalitatea acesteia şi nu-i poate şterge efectele, această procedură de comunicare fiind recunoscută de legea procesuală română.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că hotărârea recurată nu este susceptibilă de critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 şi 10, iar, având în vedere datele cauzei şi problemele de drept asupra cărora instanţele au fost chemate să se pronunţe în cazul de faţă, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă este exclusă.