Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
„Prin cererea înregistrată sub nr.1562/260/2010 la Judecatoria Buhusi, reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâţii I.L.F. ,F.I. şi autoritatea tutelară de pe lângă Primăria com. A., solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună încredinţarea minorei I.J.M. născută la data de 24.10.2005 , reclamantei spre creştere şi educare, să fie obligaţi pârâţii la plata pensiei de întreţinere ,cu cheltuieli de judecată.
Cererea a fost timbrata cu taxa timbru in suma de 10 RON. ( chit. nr.0109807 ) si timbru judiciar 0.3 RON.
În motivarea acţiunii arată reclamanta că minora este fiica numiţilor I.L.F. ,F.I. care au plecat în străinătate şi nu s-au mai îngrijit de aceasta , tatăl contribuind cu bani în acest sens.
În cauză s-au depus acte ,au fost audiaţi martori , s-a efectuat anchetă socială ,probatorii din analiza cărora instanţa a reţinut următoarele:
La data de 24.10.2005 s-a născut I.J.M.,fiica lui I.L.F. şi F.I..
Imediat după naştere minora a fost lăsată în grija reclamantei , bunica paternă ,părinţii fiind plecaţi în străinătate.
I.E. nu a primit sprijin de la mamă în vederea creşterii şi educării minorei .
I.J.M. urmează cursurile preşcolare din localitate ,este bine îngrijită şi dezvoltată pentru vârsta ei.
Mama nu contribuie material la creşterea fiicei şi ţine legătura cu ea doar telefonic.
Situaţia de fapt a rezultat din audierea martorilor propuşi de reclamantă , respectiv I.E. şi P.V..
Concluziile anchetei sociale efectuate în cauză sunt în sensul că reclamanta întruneşte condiţiile materiale şi morale pentru creşterea şi educarea minorei.
Autoritatea tutelară opinând ca minora să-i fie încredinţată bunicii paterne.
Întrucât actuala adresă a pârâţilor nu era cunoscută, în cauză s-au aplicat prevederile art. 95 C. pr. civ., procedându-se la citarea acestora prin publicitate, fără ca aceştia să se prezente la proces, să depună întâmpinare ori să propună probe pentru combaterea susţinerilor reclamantei.
La solutionarea cererii se va avea în vedere ca instanţa judecătorească poate să dispună încredinţarea minorului ori de câte ori interesele acestuia impun o asemenea dispozitie.
Este de principiu că interesul major al copilului minor se stabileşte prin raportare la un complex de factori- vârsta şi sexul copilului, relaţiile personale, afective dintre copil şi părinţi, profilul moral al părinţilor, starea lor de sănătate şi nu în ultimul rând, posibilităţile materiale pe care le au părinţii pentru creşterea si educarea copilului.
Interesul major al copilului trebuie analizat având în vedere procesul îndelungat si continuu de creştere şi educare a acestuia pe termen mediu si lung, nu pe termen scurt. Pentru a asigura o crestere si o ingrijire sanatoasa copilului minor determinante sunt relatiile afective dintre parinti si copii si educatia pe care o primeste acesta de la parinti. Desigur ca factorul material poate creea un mediu mai propice pentru o crestere si educare cat mai bun.
Pornind de la aceste premise si analizand probatoriul administrat in cauza,instanta apreciaza ca este in interesul minorei de a fi incredintata reclamantei acesteia, fiind persoana cu care a crescut care a prezentat un interes vadit si serios in a-i acorda o crestere si educare cat mai buna.
Conform art.41 Cod Familie , pentru motive temeinice, copiii pot fi incredintati unor rude, ori unor alte persoane, cu consimtamantul acestora, sau unor institutii de ocrotire.
Se va lua act că s-a renunţat la capătul de cerere privind plata pensiei de întreţinere.
Se va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.”
Împotriva acestei sentinţe pârâta F.I. a declarat apel, legal timbrat, prin care a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că a fost nelegal citată în faţa instanţei de fond.
Apelanta a arătat că se află în termenul legal de declarare a apelului deoarece nici procedura de comunicare a hotărârii apelate nu a fost legal îndeplinită, iar în subsidiar a solicitat repunerea în termenul de apel, întrucât nu a fost imposibilitate de a-l formula în termen legal, necunoscând existenţa dosarului.
Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în esenţă, că minora a fost lăsată la reclamantă (bunica paternă) cu voia apelantei şi că aceasta nu a vizitat-o şi nu s-a interesat deloc de fetiţă în perioada 2008-2010, când s-a întors acasă şi că este în interesul minorei să rămână acolo unde a crescut.
La termenul de judecată din 07.02.2011, intimatul I.L. a invocat tardivitatea apelului.
Cererea de repunere în termen şi excepţia tardivităţii au fost puse în discuţia părţilor la termenul de judecată din 04.04.2011.
Asupra cererii de repunere în termen şi a excepţiei tardivităţii, tribunalul reţine următoarele:
În cauză de faţă, apelanta a fost citată la ultimul domiciliu cunoscut, respectiv, comuna A., jud. Bacău, prin cererea de chemare în judecată reclamanta arătând că apelanta-pârâtă locuieşte în L., la un domiciliu necunoscut.
Întrucât reclamanta nu a putut indica domiciliul pârâtei în străinătate, prima instanţă a dispus citarea acesteia prin afişare la uşa instanţei şi prin publicitate, hotărârea apelată fiind pronunţată în această manieră.
În ceea ce priveşte comunicarea hotărârii, aceasta s-a făcut apelantei la domiciliul indicat de către reclamant, hotărârea fiind primită personal de către reclamantă, care semnat dovada de comunicare, semnătura fiind identică cu cea de pe cererea de apel. De-altfel, apelanta nu a contestat primirea hotărârii şi semnarea dovezii de comunicare, însă a susţinut că este vorba de o recomunicare care s-ar fi făcut în luna august 2008.
Instanţa constată că susţinerile apelantei nu sunt întemeiate, înscrisul de la fila 35, dosar fond, fiind prima şi singura comunicare efectuată către reclamantă, iar data primirii a fost falsificată, fiind modificată cifra 7, corespunzătoare lunii iulie, cu cifra 8, după cum tot în fals s-a făcut menţiunea”recomunicare” în partea de sus a dovezii de comunicare.
Instanţa apreciază că recomunicarea sentinţei se impune dacă, în prealabil a existat o primă comunicare nelegal îndeplinită a cărei dovadă ar fi trebuit să existe la dosar, iar recomunicarea trebuia dispusă de către preşedintele instanţei sau judecătorul delegat, astfel încât ar fi trebuit să existe o rezoluţie în acest sens
De-altfel, este greu de crezut că citaţia fost înregistrată la poştă la data de 08.07.2010 şi a ajuns la destinaţie, în acelaşi judeţ, după mai bine o lună.
În consecinţă, în condiţiile în care comunicarea s-a făcut părţii personal, este înlăturat orice viciu legat de menţionarea greşită a domiciliului părţii, având în vedere şi dispoziţiile art. 90, al. 2 c.pr.civ.
De-asemenea, este irelevant dacă comunicarea s-ar fi făcut, din iniţiativa reclamantei, prin publicarea dispozitivului într-un ziar, atâta vreme cât apelanta a primit personal hotărârea.
Ca atare, hotărârea fiind primită la data de 17.07.2011, termenul de apel s-a împlinit pe 03.08.2011, iar apelul a fost tardiv formulat.
În ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, instanţa constată că aceasta nu este întemeiată, nefiind făcută dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 103, al. 2 c.pr.civ., cu privire la existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa apelantei care au împiedicat-o să promoveze apelul, precum şi a respectării termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării.
În condiţiile în care apelantei i s-a înmânat hotărârea, faptul că aceasta nu a avut cunoştinţă anterior de dosar nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa ei care s-o fi împiedicat să formuleze apelul.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa va respinge cererea de repunere în termen, va admite excepţia tardivităţii şi va respinge apelul ca atare.
