Petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă, în termenul general de prescripţie, de 3 ani.
Termenul curge nu de la data deschiderii succesiunii, ci de la data când pârâtul a făcut acte în calitate de succesor care, prin natura lor, contestă drepturile succesorale ale reclamanţilor.
Un astfel de act îl constituie cererea autoarei pârâtului, făcută în calitate de unic succesor al autorului comun, de restituire în natură a imobilului în litigiu.
(Decizia nr. 3583 din 19 decembrie 2001 – Secţia a III-a civilă)
Prin cererea formulată la data de 21.07.1999 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii S.C. şi A.C. au chemat în judecată pe pârâtul B.S., solicitând să se constate deschisă succesiunea defuncţilor S.C. şi G.C.; să se constate calitatea de moştenitor legal şi cotele succesorale; să se constate că reclamanţii sunt comoştenitori în cote de 1/2 fiecare asupra unui imobil situat în Bucureşti, sectorul 1, şi să se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie cota indiviză de 1/2 din imobilul respectiv, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 11522 din 15.06.2000, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în cauză, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, s-a respins cererea reclamanţilor ca fiind prescrisă.
Instanţa fondului a reţinut că cererea reclamanţilor, prin care aceştia se pretind chemaţi la moştenirea defunctei S.C. şi reclamă de la cei care deţin bunurile succesorale şi care se pretind, de asemenea, moştenitori recunoaşterea drepturilor lor prin restituirea bunurilor deţinute, este o petiţie de ereditate.
Aceasta este o acţiune prescriptibilă, în termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
în speţă, acte de s-au făcut încă din anul 1968, când defunctei C.G. i s-a recunoscut calitatea de unică moştenitoare a mamei sale, dar şi în anul 1968, la moartea acesteia, astfel încât, faţă de data de 21.07.1999 (data introducerii cererii), dreptul la acţiune al reclamanţilor era prescris.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 1858/A din 13.06.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Tribunalul a reţinut că în mod corect instanţa fondului a calificat acţiunea reclamanţilor ca fiind o petiţie de ereditate şi nu o acţiune în constatare, întrucât prin aceasta nu se contestă bunurile moştenirii, ci doar calitatea integrală de moştenitor a pârâtului.
De asemenea, în mod corect, s-a reţinut că petiţia de ereditate este o acţiune reală, distinctă, care se prescrie în termenul general de prescripţie, de 3 ani, care începe să curgă de la data când pârâtul, făcând acte de succesor universal, a contrazis drepturile adevăratului moştenitor, aceasta realizându-se încă din anul 1968, când defunctei C.G. i s-a recunoscut calitatea de unică moştenitoare a mamei sale.
împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanţii.
Criticile formulate prin motivele de recurs se referă la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei tribunalului, sub următoarele aspecte:
– în mod greşit ambele instanţe judecătoreşti au calificat acţiunea dedusă judecăţii ca fiind o petiţie de ereditate, aceasta fiind de fapt o acţiune în constatarea drepturilor succesorale ale reclamanţilor.
– Acţiunea calificată drept petiţie de ereditate nu este prescrisă.
în acest sens, calificând cererea dedusă judecăţii ca o acţiune în constatare, conform art. 111 din Codul de procedură civilă, reclamanţii arată că este imprescriptibilă extinctiv.
Chiar dacă instanţa găseşte cererea ca fiind o petiţie de ereditate, aceasta nu este prescrisă, deoarece termenul curge de la data când pârâtul a făcut acte de succesiune, care, prin natura lor, contestă drepturile succesorale ale reclamanţilor, şi nu de la data deschiderii succesiunii, astfel cum în mod greşit au reţinut instanţele anterioare.
în consecinţă, arătând că cele două instanţe au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, recurenţii solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimatul a formulat cerere de întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la prima critică adusă hotărârii atacate prin motivele de recurs, Curtea apreciază că în mod corect instanţele au calificat acţiunea dedusă judecăţii ca fiind o petiţie de ereditate.
Petiţia de ereditate este acea acţiune prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar şi obligarea persoanei care, pretinzându-se de asemenea moştenitor universal sau cu titlu universal, deţine aceste bunuri în această calitate, la restituirea bunurilor succesorale drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile.
în speţă, prin cererea dedusă judecăţii (având în vedere obiectul şi petitul acesteia) suntem în prezenţa unei astfel de acţiuni, recurenţii-reclamanţi solicitând recunoaşterea calităţii lor de moştenitori ai defuncţilor S.C. şi G.C. şi posesiunea patrimoniului succesoral corespunzător cotei indivize de 1/2 ce le revine din imobilul în litigiu.
Cererea de chemare în judecată putea fi calificată ca o acţiune în constatare, în conformitate cu art. 111 din Codul de procedură civilă, numai dacă recurenţii-reclamanţi nu solicitau restituirea în deplină proprietate şi posesie a cotei ce le revine din bunul succesoral, ci doar constatarea vocaţiei lor succesorale.
în speţă, nefiind vorba de o acţiune în constatare imprescriptibilă extinctiv, ci de o petiţie de ereditate, aceasta este prescriptibilă în termenul general de prescripţie, de 3 ani, care curge nu de la deschiderea moştenirii, ci de la data când pârâtul a făcut acte de succesor, care prin natura lor contestă drepturile succesorale ale reclamantului.
în cauză, autoarea pârâtului B.S. este defuncta M.P. căreia, ca urmare a cererii formulată în baza Legii nr. 112/1995, i s-a restituit în deplină proprietate (în natură) apartamentul nr. 1, parter, subsolul parţial şi apartamentul nr. 2, etajul 1, subsolul parţial, terenul aferent în cotă-parte indiviză din părţile şi dependinţele de folosinţă comună din imobilul situat în sectorul 1, Bucureşti.
Din analiza actelor de succesiune depuse la dosarul cauzei, rezultă că părţile în litigiu sunt succesori în drepturi ai autorilor comuni G.C. şi ai S.C., proprietarii iniţiali ai imobilului în litigiu.
Dreptul recurenţilor-reclamanţi la introducerea petiţiei de ereditate, cu care au învestit instanţa judecătorească, s-a născut nu la momentul decesului sau al deschiderii succesiunii defunctei G.C., aşa cum greşit au reţinut instanţele anterioare, ci la momentul în care autoarea pârâtului în cauză a făcut acte de succesor, care prin natura lor contestă drepturile succesorale ale recurenţilor-reclamanţi.
Un asemenea act prejudiciabil pentru recurenţii-reclamanţi l-a constituit Hotărârea nr. 1212/1998 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a restituit autoarei intimatului-pârât proprietatea asupra imobilului succesoral.
Prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani curge, nu de la data deschiderii moştenirii, ci de la data acestui act juridic, care contestă drepturile succesorale ale recurenţilor-reclamanţi.
în consecinţă, constatând că instanţele anterioare nu s-au pronunţat asupra fondului pricinii, Curtea, în raport de art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
