Potrivit art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă.
Solicitarea pe calea acţiunii civile separate de despăgubiri, pentru intervalul cuprins între data săvârşirii infracţiunii şi cea a pronunţării hotărârii penale, tinde la anihilarea autorităţii de lucru judecat pe latură civilă, acţiunea civilă fiind soluţionată odată cu acţiunea penală.
(Decizia nr. 1165/R din 19 aprilie 2001 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii G.L.S. şi G.L.G. au chemat în judecată pe pârâţii C.A., P.O., G.B., R.D. şi F.M., solicitând obligarea acestora la plata unor despăgubiri constând în reactualizarea, prin aplicarea indicelui de inflaţie, a sumei de 7.452.000 lei – sumă la care pârâţii au fost obligaţi prin Sentinţa’penală nr. 1673 din 10.12.1998 a Judecătoriei Sectorului 1.
S-a solicitat ca reactualizarea să aibă în vedere perioada 14.11.1995 până la zi, incluzând ultimul act de executare.
Prin Sentinţa civilă nr. 9125 din 16.05.2000, Judecătoria Sectorului 1 a admis, în parte, cererea, obligând pârâţii, în solidar, la despăgubiri civile către reclamanţi, pentru perioada 10.12.1998 – până la executarea efectivă a obligaţiei, despăgubiri ce se vor calcula, la momentul executării, ca diferenţă dintre suma obţinută prin reactualizarea sumei de 7.452.000 lei cu indicele ratei inflaţiei comunicat de Comisia Naţională de Statistică pentru perioada 10.12.1998- până la data executării efective, pe de o parte, şi suma de 7.452.000 lei pe de altă parte (conform formulei de calcul următoare: 7.452.000 lei x indicele ratei inflaţiei comunicat de C.N.S. pentru perioada 10.12.1998- până la data executării efective, din suma astfel obţinută urmând a fi scăzută suma de 7.452.000 lei).
S-a precizat că despăgubirile astfel stabilite sunt datorate de către pârâţi, în solidar, împreună cu suma de 7.452.000 lei stabilită prin Sentinţa penală nr. 1673 din 10.12.1998 a Judecătoriei Sectorului 1.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate numai în ce priveşte reactualizarea sumei stabilite prin sentinţa penală, pentru perioada ulterioară pronunţării acestei hotărâri penale, nu şi pentru intervalul cuprins între data săvârşirii infracţiunii şi rezolvarea cauzei penale.
S-a apreciat în acest sens faţă de dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală care permit reclamanţilor să se adreseze instanţei civile doar pentru repararea pagubelor născute sau descoperite după pronunţarea Sentinţei penale nr. 1673 din 10.12.1998.
Orice prejudiciu anterior datei de 10.12.1998 putea face obiectul pretenţiilor în cadrul dosarului penal. A decide în sens contrar înseamnă a se aduce atingere dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală şi a se modifica, practic, sentinţa penală în ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii civile, ceea ce este inadmisibil.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că paguba reclamanţilor, născută după pronunţarea sentinţei penale la 10.12.1998, constă în devalorizarea sumei de 7.452.000 lei, instanţa a apreciat că această devalorizare se calculează ca diferenţă între suma obţinută prin actualizarea celei de 7.452.000 lei, cu indicele ratei inflaţiei comunicat de C.N.S. pentru perioada 10.12.1998- până la data executării efective pe de o parte, şi suma de 7.452.000 lei pe de altă parte.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o sub aspectul neacordării despăgubirilor solicitate şi pentru perioada cuprinsă între data săvârşirii infracţiunii şi cea a pronunţării hotărârii penale.
Apelul a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 2532 din 16.10.2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de administrativ.
S-a reţinut în considerentele deciziei că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, deoarece, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală, reclamanţii se pot adresa instanţei civile doar pentru repararea pagubelor născute ulterior sentinţei penale.
împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii-reclamanţi, care au formulat critici prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
S-a arătat, în acest sens, că hotărârile pronunţate în cauză sunt lipsite de temei legal, deoarece, potrivit art. 14 din Codul de procedură penală, atunci când acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, repararea pagubelor trebuie să se facă integral, după principiul restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
De asemenea, potrivit art. 22 din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă numai cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, deci nu şi cu privire la prejudiciu, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale.
De aceea, în ce priveşte prejudiciul nu se încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, dispoziţiile legale în materie permiţând formularea unei astfel de cereri şi în ce priveşte devalorizarea pentru perioada cuprinsă între data săvârşirii infracţiunii şi data pronunţării hotărârii penale.
Recursul este nefondat.
Reclamanţii au solicitat, prin acţiunea în pretenţii formulată, acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte penale, despăgubirile fiind cerute pentru perioada 14.11.1995 (data săvârşirii infracţiunii) – la zi.
Prin Sentinţa penală nr. 1673 din 10.12.1998 a Judecătoriei Sectorului 1, a fost soluţionată latura civilă a procesului penal, inculpaţii (pârâţi în prezenta cauză) fiind obligaţi, în solidar, la despăgubiri în valoare de 7.452.000 lei.
Solicitând pe calea acţiunii civile separate despăgubiri pentru intervalul cuprins între data săvârşirii infracţiunii şi cea a pronunţării hotărârii penale, reclamanţii tind, de fapt, la anihilarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, punând în discuţie pretenţii civile ce au făcut deja obiectul judecăţii.
Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-reclamanţi, în sensul că hotărârea penală definitivă având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile numai cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, rezultă că acest principiu nu funcţionează şi în privinţa prejudiciului.
în speţă, acţiunea civilă a fost alăturată celei penale, fiind rezolvată prin aceeaşi hotărâre judecătorească.
Aşa cum corect au apreciat instanţele, toate pretenţiile în legătură cu prejudiciul cauzat şi despăgubirile cuvenite trebuiau formulate în cadrul procesului penal.
Textul invocat de recurenţi (art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală) privind aspectele faţă de care operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale (existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o, a vinovăţiei acesteia) vizează o altă situaţie, aceea în care acţiunea penală se rezolvă separat şi înaintea acţiunii civile.
în speţă, cele două acţiuni au fost alăturate şi într-o asemenea ipoteză, formularea pe cale separată a acţiunii civile, pentru pretenţii deduse judecăţii în procesul penal, ar fi fost posibilă numai în condiţiile art. 20 alin. 1 din Codul de procedură penală – respectiv atunci când instanţa penală, prin hotărâre rămasă definitivă, ar fi lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Cum o astfel de ipoteză nu se regăseşte în cauză, rezultă că în mod corect instanţele au apreciat, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală, că reclamanţii nu pot formula pretenţii decât pentru despăgubiri -constând în devalorizarea monetară – apărute ulterior stabilirii creanţei prin hotărârea penală.
Celelalte despăgubiri solicitate pentru perioada noiembrie 1995- 10.12.1998 sunt neîntemeiate, întrucât aceste pretenţii au primit o soluţionare definitivă prin Sentinţa penală nr. 1617/1998 a Judecătoriei Sectorului 1.
în consecinţă, întrucât hotărârile au fost pronunţate cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, critica formulată în condiţiile art. 304 pct. 9 din este neîntemeiată, astfel încât recursul va fi respins ca atare.
