Decizia penală nr. 1497/02.11.2012 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa penală nr. 834/20.04.2012, pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 7809/196/2011, s-a dispus – în baza art. 259 alin. 1 C.pen. – condamnarea inculpatului I.R. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, părţi vătămate fiind M.F. şi S.I. În baza art. 71 C.pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b C.pen., pe durata executării pedepsei principale. În baza C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata de 2 ani şi 6 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 C.pen., iar în baza art. 71 alin. 5 C.pen., s-a dispus suspendarea şi a executării pedepsei accesorii. În baza art. 359 C.proc.pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor C.pen., privitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Pe latură civilă, au fost admise în parte acţiunile civile, iar în baza art. 14 şi 346 C.proc.pen., raportat la art. 998 şi urm. C.civ., a fost obligat inculpatul să plătească fiecăreia dintre părţile vătămate/civile M.F. şi S.I., câte 3.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 11.08.2009 a formulat o plângere penala la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, prin care a învinuit mincinos părţile vătămate M.F. si S.I., cu privire la săvârşirea mai multor infracţiuni, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 259 alin. 1 C.pen.
A arătat instanţa de fond că din declaraţia martorei V.D. reiese faptul că niciodată nu i-a spus inculpatului că ar fi fost lipsită de libertate de către nepotul său, partea vătămată M.F. De asemenea, aceasta a arătat că a întocmit o pentru ca M.F. să-i ridice pensia, pe care i-o dădea ulterior. În privinţa părţii vătămate S.I., martora a arătat că acesta avea acces în curtea locuinţei sale şi nu este adevărat că i-ar fi sustras bunuri.
A mai reţinut prima instanţă că, potrivit art. 259 alin. 1 C.pen., învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. În literatura juridică s-a statuat ca prin învinuirea mincinoasă se înţelege o acuzaţie care nu are corespondent în realitatea obiectivă. Caracterul mincinos al învinuirii se referă obligatoriu la situaţia persoanei învinuite, căreia i se pune în seamă săvârşirea unei fapte penale pe care ea nu a comis-o. Nu are importanţă dacă fapta ce i se impută este în întregime rodul fanteziei agentului sau dacă fapta a fost săvârşită, dar, în raport cu ea, persoana denunţată este nevinovată. În ambele variante prevăzute de art. 259 C.pen., urmarea constă în pericolul punerii în mişcare, în mod inutil, a aparatului de justiţie, în scopul cercetării unui fenomen infracţional care fie nu există, fie nu a fost săvârşit de persoana care a devenit, ca urmare a denunţului, subiect al activităţii judiciare. Se poate afirma, în acest caz, că organul de jurisdicţie a desfăşurat o activitate necorespunzătoare, având ca subiect o persoană nevinovată, ceea ce înseamnă o perturbare a justiţiei, creându-se pericolul diminuării eficienţei sale şi a respectului public faţă de ea.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a apreciat că prin comiterea faptelor de către inculpat s-a produs parţilor vătămate un prejudiciu moral constând în lezarea demnităţii şi sentimentului de onoare, fiind afectată stima de sine a acestora, astfel încât a considerat ca deplin justificată acordarea unei compensaţii sub forma unei despăgubiri băneşti. La stabilirea daunelor morale, instanţa de fond a avut în vedere totodată ca acestea să aibă efecte compensatorii şi să nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva sentinţei penale nr. 834/20.04.2012 a Judecătoriei Brăila a declarat recurs inculpatul I.R., acesta solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen., în referire la art. 10 alin. 1 lit. d C.proc.pen., considerând că prin poziţia sa subiectivă nu a avut intenţia de a calomnia pe cineva. A arătat inculpatul în susţinerea acestei solicitări că, din probele aflate la dosarul cauzei, nu ar rezulta intenţia directă de a calomnia, de a crea prejudicii părţilor vătămate. A mai precizat inculpatul că martora V.D. este mătuşa părţii vătămate M.F., astfel încât este evident faptul că au şi discutat cu privire la conţinutul declaraţiei, însă la acel moment martora a cerut ajutorul inculpatului. A susţinut inculpatul că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, întrucât nu a dorit decât să ajute o femeie aflată în nevoie.
În subsidiar, inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a C.proc.pen., în referire la art. 10 alin. 1 lit. b1 C.proc.pen., în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 181 C.pen., referitoare la lipsa pericolului social al faptei. A solicitat, de asemenea, şi înlăturarea obligării sale la plata daunelor morale. În acest sens, inculpatul a cerut ca instanţa să aibă în vedere că este paralizat, are o foarte mică, astfel că ar fi în imposibilitate de a achita despăgubirile către părţile civile.
Instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind fondat recursul declarat de inculpatul I.R.
S-a arătat în motivarea deciziei pronunţate de instanţa de recurs că, în mod corect a reţinut instanţa de fond că în speţă nu poate fi vorba despre lipsa vinovăţiei inculpatului cu privire la fapta dedusă judecăţii, acesta având încă de la momentul sesizării organelor de poliţie reprezentarea faptului că cele arătate în plângerea penală formulată nu corespund adevărului. În acest context s-a observat că între inculpatul I.R. şi părţile vătămate M.F. si S.I. exista dinainte o stare conflictuală, inculpatul fiind nemulţumit de faptul că M.F. formulase plângere prealabilă împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, S.I. fiind audiat ca martor în cauza respectivă.
Audiată fiind, inclusiv în faţa instanţei de recurs, martora V.D. a negat constant că s-ar fi plâns inculpatului I.R. despre faptul că partea vătămată M.F. ar fi sechestrat-o ori că i-ar fi încasat pe nedrept pensia, respectiv despre faptul că partea vătămată S.I. i-ar fi sustras bunuri din curte. Pe de altă parte, martorul L.I. a precizat că nu îi cunoaşte pe inculpat, respectiv pe părţile vătămate.
Astfel fiind, pe fondul existenţei unor relaţii de duşmănie şi cu scopul de a şicana părţile vătămate, inculpatul a sesizat organele de poliţie cu privire la săvârşirea de către acestea a unor infracţiuni fără a efectua un minim de verificări cu privire la realitatea faptelor arătate în plângerea formulată, acţionând astfel cu vădită rea-credinţă.
Or, sesizând organele de poliţie cu privire la comiterea unor fapte despre care ştia de la bun început că nu sunt de natură penală, inculpatul I.R. a pus în mişcare în mod inutil aparatul de justiţie, în scopul cercetării unui fenomen infracţional care nu exista, ceea ce echivalează cu o perturbare a bunului mers al justiţiei, creându-se pericolul diminuării eficienţei şi a respectului public faţă de aceasta şi aducându-se astfel atingere relaţiilor sociale protejate de dispoziţiile art. 259 C.pen. În acest sens, instanţa de recurs a observat că obiectul juridic principal al infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C.pen. îl constituie relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care reclamă o atitudine corectă din partea tuturor persoanelor care se adresează organelor judiciare, prin plângere sau denunţ, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Totodată, prin săvârşirea faptei de denunţare calomnioasă sunt încălcate însă şi relaţiile sociale referitoare la demnitatea persoanei, care constituie astfel obiectul juridic secundar al infracţiunii.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă s-a aflat în eroare cu privire la obiectul plângerii adresate de inculpatul I.R. instanţei de judecată, în temeiul art. 2781 C.proc.pen. Astfel, inculpatul nu a atacat în instanţă soluţiile de neîncepere a urmăririi penale faţă de M.F. şi S.I., cu privire la faptele sesizate chiar de inculpat, ci a atacat soluţia de scoatere a sa de sub urmărire penală şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ pentru săvârşirea faptei de ameninţare în formă continuată împotriva părţii vătămate M.F. (ordonanţa nr. 4060/P/2009 din 01.07.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila).
Raportat la împrejurarea că, după ce s-au pronunţat soluţii de netrimitere în judecată faţă de părţile vătămate M.F. şi S.I., inculpatul nu a mai atacat aceste soluţii la prim-procuror ori în instanţă, dar şi la aspectele care caracterizează persoana inculpatului (acesta nemaiavând conflicte cu legea penală, fiind paralizat, având o vârstă înaintată şi beneficiind de o pensie redusă), precum şi la modalitatea concretă în care s-au petrecut faptele deduse judecăţii în prezenta cauză (inculpatul şi părţile vătămate adresându-se organelor judiciare cu plângeri reciproce), Curtea apreciază că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 181 C.pen., în sensul că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu prezintă gradul de pericol social specific unei infracţiuni. În concret, atingerea adusă prin fapta inculpatului valorilor sociale ocrotite de dispoziţiile art. 259 C.pen. este una minimă, în mod vădit lipsită de importanţă.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de recurs a apreciat că în speţă nu se impune nici acordarea de daune morale părţilor vătămate M.F. şi S.I., simpla stabilire a vinovăţiei inculpatului şi aplicarea faţă de acesta a unei sancţiuni cu caracter administrativ fiind suficientă pentru a compensa din punct de vedere moral atingerea adusă demnităţii şi reputaţiei părţilor vătămate.
În consecinţă, în baza considerentelor de fapt şi de drept mai sus expuse, Curtea a admis recursul declarat împotriva sentinţei penale nr. 834/20.04.2012 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 7809/196/2011, pe care a casat-o, iar în rejudecare a dispus achitarea inculpatului I.R. pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. 1 C.pen., întrucât fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol specific unei infracţiuni. În temeiul art. 181 alin. 3 C.pen., în referire la art. 91 C.pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 300 lei, Curtea formându-şi convingerea că o asemenea sancţiune este suficientă pentru a preveni săvârşirea de alte fapte de natură penală de către inculpat şi pentru a determina corijarea comportamentului acestuia. Pe de altă parte, pe latură civilă, Curtea a respins ca neîntemeiate cererile de acordare de daune morale formulate de părţile vătămate/civile M.F. şi S.I.
