în cazul exercitării de către salariatul civil al unei unităţi militare a acţiunii în plata drepturilor băneşti cuvenite cu titlu de măsuri compensatorii pentru disponibilizarea determinată de restructurarea unităţii, calitatea procesuală pasivă o are Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi nu Ministerul Apărării Naţionale, deoarece plata se suportă din fondul pentru plata ajutorului de şomaj.
(Decizia nr. 217 din 25 ianuarie 2002 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea formulată pe data de 21.05.2001, reclamantul B.G. a contestat dispoziţia de desfacere a Contractului de muncă nr. 1/A1152 din 20.04.2001 emisă de Ministerul Apărării Naţionale şi a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională, solicitând plata drepturilor salariale pe perioada martie – mai 2001, cota-parte din indemnizaţia datorată pentru concediul de odihnă şi plata drepturilor băneşti ca urmare a aplicării actelor normative privind concedierea colectivă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1283 din 30.08.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost restrânsă, prin renunţarea reclamantului la pretenţiile băneşti aferente lunilor martie – mai 2001, a obligat pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale la plata către reclamant a sumelor compensatorii cuvenite în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 7/1998 şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, constatând şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Apărării Naţionale, formulând următoarele critici:
1) Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamantul beneficiază de măsurile compensatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, conform art. 2 lit. a din acest act normativ, deoarece art. 2 a fost abrogat prin Legea nr. 37/2001, care a aprobat ordonanţa menţionată.
2) Reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 130 alin. 1 lit. a din Codul muncii, pentru reducerea personalului, iar instanţa a invocat în mod greşit ca temei desfiinţarea unităţii, astfel că reclamantul nu beneficiază de plăţile compensatorii. Contractul reclamantului a fost desfăcut la data de 19.04.2001, ca urmare a reducerii activităţii unităţii, iar unitatea a fost desfiinţată la data de 4.05.2001. în consecinţă, contractul a fost desfăcut în baza art. 130 lit. a, şi nu lit. b, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
3) Categoria de salariaţi civili, din care face parte şi reclamantul, nu beneficiază de plăţile compensatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest act normativ, şi anume de art. 1 şi art. 12. Astfel, unitatea militară care s-a desfiinţat a fost unitate de construcţii, care funcţiona pe autofinanţare şi care era exclusă din programul de restructurare a armatei.
4) Potrivit art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, sumele de bani aferente plăţilor compensatorii se suportă din Fondul pentru plata ajutorului de şomaj, gestionat de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, şi nu de către Ministerul Apărării Naţionale.
în mod greşit a fost admisă, faţă de cele deja menţionate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare.
Reclamantul beneficiază de drepturile băneşti şi măsurile de protecţie socială prevăzute de Legea nr. 37/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/1998.
Acesta a îndeplinit funcţia de salariat civil într-o unitate militară şi i s-a desfăcut contractul de muncă cu două săptămâni înainte de desfiinţarea unităţii (art. 1 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 37/2001).
De altfel, legea se referă şi la salariaţii civili “care se disponibilizează” ca urmare a “redimensionării structurilor militare, având drept urmare diminuarea numărului de funcţii” (art. 1 lit. b) din lege). Rezultă că, şi în cazul restrângerii activităţii unităţii, şi în cazul desfiinţării acesteia, reclamantul are dreptul de a beneficia de măsurile de protecţie socială prevăzute de lege.
Pentru că legea nu face nici o distincţie cu privire la unităţile militare care se autofinanţează sau nu, este logic faptul că nu au nici o relevanţă juridică aspectele invocate de către recurent cu privire la profitul unităţii militare.
în consecinţă, reclamantul beneficiază de măsuri compensatorii, conform legii, iar instanţa de fond a aplicat corect legea, sub aspectul analizat.
Este întemeiată critica recurentei privind calitatea procesuală pasivă a Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Astfel, plata sumelor datorate reclamantului se suportă din Fondul pentru plata ajutorului de şomaj, şi nu din fondurile Ministerului Apărării Naţionale.
în consecinţă, Ministerul Apărării Naţionale nu are calitate procesuală pasivă în cererea privind obligarea la plata sumelor datorate, ci Agenţia Naţională, în baza art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 37/2001, şi a dispoziţiilor din Ordonanţa Guvernului nr. 294/2000.
Potrivit primului text de lege, sumele de bani aferente plăţilor compensatorii pentru salariaţii civili se suportă din Fondul pentru plata ajutorului de şomaj, iar potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 294/2000, Fondul pentru plata ajutorului de şomaj este administrat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Astfel, această persoană juridică are calitate procesuală pasivă în cererea având ca obiect plata drepturilor băneşti cu caracter compensatoriu, cuvenite reclamantului, iar instanţa de fond a respins, în mod greşit, cererea formulată împotriva Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Faţă de cele menţionate, în baza art. 3041 din Codul de procedură civilă, recursul va fi admis, conform dispozitivului prezentei decizii.
