În motivare s-a aratat ca prin notificarea nr.533/N/2005 reclamantii au solicitat retrocedarea în natura a imobilului din C., str. N.B. nr.65, fost 59.Întrucât Primaria M. C. a refuzat sa emita o dispozitie motivata, prin sentinta civila nr.491/19 iunie 2007 a Tribunalului Dolj, pârâtii au fost obligati sa emita dispozitie motivata fata de notificarea înregistrata sub nr.533/N/2005.
Sentinta a ramas definitiva si irevocabila, astfel încât abia la data de 25.02.2009 s-a emis dispozitia nr.17222 prin care cererea a fost respinsa. Reclamantii au sustinut ca dispozitia contestata este nelegala si netemeinica, întrucât nu a fost rezolvata solicitarea reclamantilor la plata despagubirilor pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natura.
Intimata DGFP Dolj , reprezentant al Statului Român, a formulat întâmpinare, invocând pe cale de exceptie lipsa calitatii procesuale pasive a Statului Român, actul administrativ contestat nefiind emis de institutia statului, fiind aplicabile dispozitiile art. 24 din Legea nr.10/2001, modificata prin Legea nr.247/2005.
Instanta a invocat din oficiu, la termenul din 29 iunie 2000, exceptia tardivitatii formularii notificarii, în raport de dispozitiile speciale ale Legii nr.10/2010 iar prin sentinta civila 287 din 6 iulie 2010 a Tribunalului Dolj s-a respins contestatia.
Pentru a se pronunta astfel, tribunalul a retinut ca la data de 25.02.2010 Primarul M.C. a emis dispozitia nr.17222 prin care a fost respinsa cererea de restituire în natura formulata de reclamanti, cu motivarea ca acestia nu au notificat în termenul prevazut de art.21 din Legea nr.10/2001, prelungit succesiv prin O.U.G. nr.109/2001, OUG nr.145/2001, OUG nr.109/2010, OUG Nr.184/2001, OUG nr.10/2003.
Tribunalul mai retine ca într-adevar, aceasta dispozitie este emisa în urma obligarii unitatii detinatoare prin decizia nr.491/19 iunie 2007 a Tribunalului Dolj, definitiva si irevocabila prin decizia nr.48/5 februarie 2008 a Curtii de Apel Craiova.
Potrivit art.22 alin 1 din Legea 10/2001 republicata, persoana îndreptatita va notifica în termen de 6 luni de la data intrarii în vigoare a legii persoana juridica detinatoare, solicitând restituirea în natura a imobilului.
Termenul de 6 luni prevazut de art. 22 alin. 1 din lege a fost prelungit succesiv de doua ori cu câte trei luni prin OUG nr.109/2001 si OUG nr.145/2001.
În conditiile în care Legea nr.10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, termenul limita pentru depunerea notificarilor a fost data de 14 februarie 2002.
Orice notificare depusa de persoanele îndreptatite dupa aceasta data, este tardiva, întrucât dispozitiile legale citate sunt imperative, neputându-se deroga de la acestea.
Termenul de 6 luni prevazut initial de lege, prelungit ulterior la un an stabilit de dispozitiile art. 22 alin.1 din Legea nr.10/2001 este un termen de decadere, si nu un termen de recomandare, asa cum sustine reclamantul.
Acest aspect rezulta în mod incontestabil din prevederile art. 22 alin. 5 din Legea nr.10/2001 care prevad expres ca, nerespectarea termenului prevazut de lege pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura, sau prin echivalent.
Fiind un termen de decadere acesta nu este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii, motivând ca instanta a interpretat eronat prevederile Legii 10/2001 deoarece principiile juridice statueaza imprescriptibilitatea actiunilor ce tind la recunoasterea si redobândirea dreptului de proprietate privata. S-a aratat ca dreptul de proprietate privata este sacru si inviolabil, fiind garantat de art. 44 din Constitutie si de prevederile Protocolului aditional nr. 1 la CEDO, dreptul de proprietate fiind imprescriptibil sub aspect extinctiv. S-a concluzionat ca si dreptul de a cere recunoasterea dreptului de proprietate si retrocedarea bunului aflat în posesia unui neproprietar este un drept imprescriptibil.
Apelantii au sustinut ca sentinta civila prin care primaria a fost obligata sa emita o dispozitie are autoritate de lucru judecat si ca au respectat procedura prevazuta de legea 10/2001.
S-a criticat admiterea exceptiei lipsei calitatii procesual pasive a statului, deoarece hotarârea trebuie sa fie opozabila DGFP pentru a se asigura executarea masurilor reparatorii.
Apelul nu este fondat, urmând a fi respins pentru urmatoarele considerente.
Din modul în care apelul a fost motivat este evident ca apelatii fac o confuzie între actiunea în revendicarea unui imobil si contestatia formulata în temeiul legii 10/2001.Actiunea în revendicare este imprescriptibila si este formulata în conditiile în care reclamantul, care este proprietar si poate dovedi titlul sau, a pierdut posesia bunului în favoarea unui posesor neproprietar.
Actiunile prin care se tinde la retrocedarea imobilelor preluate abuziv de stat presupun dovedirea titlului avut anterior preluarii, a faptului ca imobilul a fost efectiv preluat de stat si se finalizeaza prin constituirea unui titlu valabil în prezent pentru reclamant. Toate legile cu caracter reparatoriu au prevazut o procedura obligatorie pentru reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate, în afara acestei proceduri fiind inadmisibil a se obtine retrocedarea imobilelor. În aceste cazuri, reclamantul nu are un titlu de proprietate si nici un bun, în sensul practicii dezvoltate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul aditional nr. 1, ceea ce duce la concluzia ca nu poate invoca imprescriptibilitatea vocatiei sale la retrocedarea bunului, vocatie recunoscuta prin legea reparatorie.
Mai mult, conform art. 126 alin. 2 din Constitutie, procedura de judecata este cea stabilita prin lege, astfel ca persoanele care tind la recunoasterea unor drepturi în justitie trebuie sa formuleze acele tipuri de actiuni si sa urmeze procedura prevazuta de lege, întrucât dreptul lor de acces la justitie nu este absolut.
Pentru imobilele ce fac obiectul legii 10/2001, prevazute expres în art. 2 din lege, acordarea de masuri reparatorii se face dupa ce persoana îndreptatita formuleaza o notificare în termen de un an de la data intrarii în vigoare a legii( 14 februarie 2001). În acest sens sunt dispozitiile art.22 din Legea 10/2001, modificate prin OUG 109/2001 si OUG 145/2001.
Alineatul 5 al textului prevede ca nerespectarea termenului prevazut pentru trimiterea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.
Aceste dispozitii cu caracter expres duc la concluzia ca termenul de un an, care s-a împlinit la 14 februarie 2002, este un termen de decadere, care nu poate fi suspendat sau întrerupt, nicidecum un termen de prescriptie sau de recomandare.
În speta, formularea notificarii în anul 2005 este lipsita de efecte juridice sub aspectul posibilitatii reclamantilor de a obtine acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, astfel ca în mod corect unitatea detinatoare a respins cererea, solutie mentinuta de prima instanta.
Este nefondata sustinerea apelantilor privind autoritatea de lucru judecat a sentintei civile 491 din 19 iunie 2007 cu privire la solutionarea actiunii de fata. Prin sentinta respectiva s-a stabilit ca unitatea careia i s-a înaintat notificarea are obligatia de a emite o dispozitie, potrivit art. 25 din Legea 10/2001, prin care sa se pronunte asupra cererii de restituire în natura ce i s-a adresat. Instanta nu a stabilit daca notificarea a fost formulata sau nu în termen, pentru ca nici legea nu contine prevederi prin care sa oblige unitatea detinatoare la emiterea dispozitiei doar în situatia în care a fost investita în termen, ci stabileste obligatia generala de a se pronunta asupra notificarii.
Din considerentele sau din dispozitivul sentintei civile 491 din 19 iunie 2007 nu rezulta ca instanta ar fi statuat cu privire la termenul de formulare a notificarii, prin urmare nu poate fi vorba despre existenta autoritatii de lucru judecat, nici sub aspectul exceptiei prev. de art. 166 c.p.c. si nici al prezumtiei lucrului judecat, în conditiile art. 1201 c.civ.
Este legala solutionarea exceptiei lipsei calitatii procesual pasive a statului, deoarece în litigiile având ca obiect contestatii împotriva dispozitiei emise de primar , calitate procesuala pasiva are doar unitatea emitenta a dispozitiei, statului fiindu-i recunoscuta calitatea de parte doar în ipoteza prev. de art. 29 din Legea 10/2001, ceea ce nu este cazul în speta.
Apreciind ca este legala si temeinica sentinta prin care s-a respins contestatia formulata pe considerentul ca notificarea a fost adresata unitatii detinatoare peste termenul legal, conform art. 296 c.p.c. apelul se va respinge ca nefondat.
