Mandatul tacit reciproc în relaţiile patrimoniale dintre soţi este reglementat de art. 35 alin. 2 din Codul familiei.
Potrivit acestui text legal, oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt soţ.
Prezumţia legală are un caracter relativ şi deplasează sarcina probei de la beneficiarul prezumţiei la cel ce contestă mandatul.
în condiţiile în care nu s-a dovedit că reclamantul a acţionat singur, neavând şi acordul soţiei sale, se presupune mandatul acesteia de a acţiona în instanţă pentru administrarea bunurilor comune.
(Decizia nr. 1395/R din 10 mai 2001 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la 15 mai 2000, reclamantul O.S. a chemat în judecată pe pârâtul I.M.A. pentru ca instanţa, prin sentinţa ce o va pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială, să-l oblige pe pârât să înlăture sistemul de încuietori al apartamentului proprietatea reclamantului.
în motivarea cererii s-a arătat că reclamantul este proprietarul unei garsoniere situată în Bucureşti. în urma căsătoriei fiicei sale cu pârâtul, reclamantul a fost de acord ca aceştia să locuiască toleraţi în garsonieră. în anul 1997, fiica reclamantului şi pârâtul au divorţat, rămânând în garsonieră doar pârâtul, care a schimbat încuietorile, împiedicându-l pe reclamant să folosească garsoniera.
La data de 12.06.2000, reclamantul şi-a modificat şi completat cererea, solicitând evacuarea pârâtului şi obligarea acestuia la predarea cheilor apartamentului.
Prin Sentinţa civilă nr. 8042 din 12.06.2000, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea precizată, l-a obligat pe pârât să părăsească imobilul în litigiu şi să înmâneze reclamantului cheile locuinţei.
în motivarea sentinţei s-a arătat că, din contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar, rezultă că reclamantul este proprietarul apartamentului în care locuieşte pârâtul. Deşi pârâtul nu recunoaşte că nu are nici un titlu locativ în baza căruia ocupă garsoniera reclamantului, acesta nu a făcut dovada existenţei vreunui contract de închiriere sau a altui titlu legal.
Apelul declarat de către pârât a fost admis prin Decizia civilă nr. 3181/A din 6.12.2000 a Tribunalului Bucureşti- Secţia a V-a civilă şi de administrativ. Sentinţa atacată a fost schimbată în tot, în sensul că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs intimatul-reclamant, criticile privind următoarele aspecte:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 35 din Codul familiei.
Aşa cum rezultă din teoria şi practica judiciară, actele de administrare sunt acelea prin care se întreţin şi se pun în valoare bunurile.
Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte şi operaţii ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei, legea prevede un mandat tacit reciproc. Prezumţia mandatului tacit reciproc al soţilor are caracter relativ, deoarece legea, în temeiul ei, nici nu anulează un act, nici nu stinge dreptul la acţiune în justiţie, ea putând fi răsturnată prin dovada contrară; oricare dintre soţi va putea face dovada că nu a dat mandat celuilalt soţ sau că s-a opus la săvârşirea unui anumit act.
în cauza de faţă, nu s-a făcut nici o probă că soţia recurentului s-ar fi opus acţionării în justiţie a intimatului pentru evacuare.
Examinând recursul, în limita criticilor formulate şi în raport de probele administrate în celelalte etape procesuale, Curtea apreciază că el este întemeiat, pentru motivele expuse mai jos.
în doctrină, actul de dispoziţie este definit ca fiind acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală.
La rândul său, actul de administrare este acela prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu.
întrucât prin cererea de evacuare nu se urmăreşte ieşirea bunului din patrimoniul reclamantului, în raport de persoana căruia se determină natura actului, ori grevarea bunului cu o sarcină reală, calificarea acţiunii ca fiind un act de dispoziţie este greşită.
Pe de altă parte, din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 37482 din 31.07.1995, rezultă că imobilul în litigiu a fost cumpărat în timpul căsătoriei lui O.S.
Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte şi operaţii ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei şi pentru a da certitudine circuitului juridic civil, legiuitorul a prevăzut existenţa unui mandat tacit reciproc. Potrivit acestui mandat, consacrat de art. 35 alin. 2 din Codul familiei, oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt soţ.
Prezumţia mandatului tacit reciproc, consacrată de art. 35 din Codul familiei, este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată, făcându-se dovada contrară.
însă prezumţia legală relativă deplasează obiectul probei beneficiarului prezumţiei de la faptul de dovedit la faptul vecin şi conex pe care se bazează prezumţia şi răstoarnă sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumţiei la adversarul său.
în speţă, beneficiarul prezumţiei este reclamantul, iar pârâtul nu a dovedit că, acţionând singur, reclamantul nu a avut şi acordul soţiei sale.
în consecinţă, faţă de considerentele expuse, Curtea apreciază că tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Codul familiei, ceea ce impune admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că apelul declarat de pârât va fi respins ca nefondat.
