Aplicabilitatea imediată a dispoziţiilor art.7 alin.5 din Legea nr.1/2009. Corelaţia acestor dispoziţii legale cu prevederile art.10 alin.2 şi 9 din Legea nr.10/2001.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1967/2/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.574/A/7.06.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă sub nr. 28861/3/2007, reclamantul B.A. a chemat în judecată pârâtul M.B.P.G. solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str.L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren şi construcţie, în măsura în care nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 şi să fie obligat pârâtul să îi lase în deplină proprietate şi liniştita posesie imobilul menţionat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului din Bucureşti, str. L.B. nr.28, sector l, compus din teren în suprafaţă de 213 mp. şi construcţie. Imobilul a fost dobândit de bunicul său, B.H., numit şi H. (sau H.), prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 10111 din 03.05.1922 de Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat. Acesta a decedat la data de 25.12.1953, moştenitorii săi fiind soţia sa, H.B., şi fiul său, S.B., după cum rezultă din actul de eliberat în dosarul succesoral nr. 61 VI 828/77 de către Tribunalul Schoneberg la data de 15.01.1980. H.B. a decedat la data de 28.02.1981, moştenitorul său fiind fiul său, S.B., conform actului de succesiune comun eliberat de Tribunalul Schoneberg în dosarul succesoral nr. 162/64 VI 1974 – 1975/98. La data de 10.07.1988 a decedat şi S.B., moştenitorii săi fiind J.B., în calitate de soţie supravieţuitoare şi reclamantul. La data de 10.12.1998, a decedat şi J.B., reclamantul fiind moştenitor în calitate de fiu, conform certificatului de moştenitor eliberat de Tribunalul Schoneberg în dosarul succesoral nr. 162/64 VI.
Reclamantul a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de autorităţile comuniste, fiind înscris în anexa de Bucureşti a Decretului nr.92/1950, privind naţionalizarea unor imobile, poziţia 869, pe numele „B.H.”.
După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, în temeiul acesteia, prin notificarea nr. 2679 din 13.08.2001, făcută în numele său de către mandatarul F.C., reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului. Notificarea a fost comunicată prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc T.G. şi înregistrata la P.M.B., numărul dosarului fiind 14143/2001. Ulterior a depus la acest dosar, în termenul legal, toate documentele necesare soluţionării notificării, atât cele prevăzute de lege, cât şi cele cerute în mod suplimentar de către comisia constituită pentru soluţionarea acestor notificări.
Cu toate că a depus toate documentele necesare şi a stăruit în soluţionarea acestei notificări, ea nu a fost soluţionată nici până în prezent.
Conform alin. l al art. 23 din Legea 10/200, instituţia notificată era obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
M.B., prin comisia constituită în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în scopul soluţionării notificărilor întemeiate pe această lege, nu s-a pronunţat până în prezent asupra cererii sale, cu toate că de la data depunerii actelor doveditoare necesare soluţionării au trecut cele 60 de zile prevăzute de lege.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. l din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, arătând că în situaţia de faţă, pârâtul nu a soluţionat cererea sa în termenul legal şi imperativ de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta echivalând cu un refuz tacit de restituire în natură, cu lipsa unei rezolvări favorabile.
Pentru aceste motive, cererea sa reprezintă o contestaţie întemeiată pe prevederile art. 24 alin. 3 indice l, la refuzul paratului de restituire a imobilului in natură, care chiar daca nu este unul expres, este incontestabil. În aceasta situaţie, instanţa este îndrituită să analizeze pe fond cererea sa şi să-i recunoască dreptul la restituirea în natură a imobilului indicat, să dispună restituirea în natură a acestui imobil şi să oblige pârâtul să-i lase imobilul în deplină proprietate si liniştită posesie.
Reclamantul a arătat că potrivit situaţiei juridice comunicate de către P.M.B., A.F.I., S.C. H.N. S.A., S.C. R. S.A. imobilul nu a fost vândut integral, partea nevândută urmând a fi identificată printr-o expertiză tehnică imobiliară.
Prin sentinţa civilă nr. 1271/11.10.2007 Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 646 R/29.11.2007 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a Civilă şi Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală a admis recursul, a modificat sentinţa, a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă sub nr. 3361/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 220/17.02.2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâtul M.B.P.G..
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a constatat că prezenta acţiune este una în revendicare imobiliară. A mai reţinut că, din înscrisurile şi expertizele tehnice efectuate, rezultă că apartamentele ce compun imobilul au fost vândute foştilor chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.A reţinut că, pârâtul M.B. nu mai este deci posesorul neproprietar al bunului întrucât acesta a înstrăinat imobilul, acţiunea în revendicare fiind neîntemeiată. În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de sub construcţie de 17,08 mp. ce nu a fost vândută, instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, care prevăd că nu se restituie terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 565 A/09.11.2009 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecarea în fond aceleiaşi instanţe, reţinând că prin decizia civilă nr. 646/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a reţinut că natura juridică a acţiunii este de contestaţie întemeiată pe prevederile Legii nr.10/2001, contestaţie formulată împotriva refuzului pârâtului de restituire a imobilului în natură şi nu o acţiune în revendicare.
În aceeaşi decizie, instanţa a reţinut că tribunalul este competent să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţită în cazul refuzului nejustificat al entităţilor deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, instanţa invocând în considerente decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, la data de 23.06.2010 sub nr. 3361.01/3/2008.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, a pronunţat sentinţa civilă nr. 960/2.07.2010 prin care a admis în parte în parte acţiunea, a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului dispoziţie conţinând propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale art. 16 Titlul VII Leg 247/2005 pentru imobilul situat în Bucureşti str.L.B. nr. 28, sect. 1 compus din teren în suprafaţă de 213 mp şi construcţie subsol, parter, etaj, pod care nu poate fi restituit în natura şi a luat act ca reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această deciziei, instanţa de apel a reţinut că reclamatul a formulat notificarea nr. 2679/10.08.2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, str. L.B. nr. 28, sector 1, însă notificarea lui nu a fost soluţionată până în prezent, ceea ce îi deschide acestuia calea acţiunii în justiţie pentru a se statua asupra pretenţiilor formulate, astfel cum a stabilit Înalta Curte de casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XX/2007.
Cercetând pe fond cauza, s-a reţinut că imobilul din Bucureşti, str.Aleea L.B. nr.28 (fost nr. 58, fost şos. B. nr. 11, lot 58) compus din teren şi clădiri a fot dobândit de H.B. prin contractul de vânzare cumpărare nr.10111/3.05.1922.
Reclamantul şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţiţi în sensul art. 4 din lega nr. 10/2001, fiind succesorul în drepturi al lui H.B., ce a fost moştenit de soţia supravieţuitoare H. şi de fiul S.. H.B. a fost moştenită de fiul său, S.B., de pe urma căruia au rămas ca moştenitori reclamantul B.A. şi I.B., fiecare cu câte o cotă de ? din moştenire. I.B. a fost moştenită de către reclamant potrivit actelor de succesiune eliberate de Tribunalul din Shoneberg.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului 92/1950 poziţia 869 din anexă, de la B.H. (H.B.) şi a fost ulterior vândut chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum urmează: ap. 1 de la parter către B.D.D. şi J. prin contractul de vânzare cumpărare nr. 184/20920/26.09.1996, ap. 2 de la et. 1 către D.R.C. – prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2635/301 69/6.01.1997, ap. 2 subsol către A.D. – prin contactul de vânzare – cumpărare nr. 3898/19628/2.04.1997 şi apartamentul fără număr către L.P. şi V. – prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 3857/24787/31.03.1997.
Prin raportul de expertiză construcţii ce s-a administrat, s-a stabilit că în imobil nu mai există nici un spaţiu nevândut, iar prin răspunsul la obiecţiuni dat de acelaşi expert s-a precizat că în podul imobilului se află baia familiei D., cămara familiei A., iar restul podului ce nu formează obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, situat în zona paralelă cu strada, a fost împărţit între familia D. şi B. care şi-au delimitat prin înţelegere câte o boxă fiecare.
În ceea ce priveşte situaţia terenului aferent imobilul, stabilită în urma administrării unei expertize topografice, a rezultat că în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a vândut chiriaşilor – cumpărători o suprafaţă de 158,41 mp. situată sub construcţie, că suprafaţa în fapt a imobilului este mai mare decât cea din actele de proprietate (fiind de 255,39 mp. faţă de 213 mp. cât este înscris în acte), fiind liberă de construcţii o suprafaţă de 79,9 mp.
S-a apreciat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. a din Legea nr.10/2001, reclamantul fiind îndreptăţit să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de această lege, restituirea în natură a imobilul neputând fi asigurată faţă de realitatea înstrăinării construcţiei şi unei părţi a terenului către chiriaşi, a necontestării acestor contracte, dar şi în raport de conţinutul art. 18 lit. c din legea nr. 10/2001 .
Expertiza construcţii a stabilit că nu mai există spaţii nevândute către chiriaşi, iar în ceea ce priveşte spaţiile comune vândute acestora, care însumate nu ating procentul de 100%, s-a arătat că întrucât au un caracter accesoriu faţă de bunul principal (locuinţele vândute), urmează regimul juridic al bunurilor principale şi nu pot forma obiectul unei dispoziţii de restituire independent de acestea.
Aceste considerente sunt valabile şi pentru podul imobilului.
Cât priveşte terenul liber de construcţii rămas neînstrăinat s-a arătat că nici el nu poate face obiectul restituirii în natură pe de o parte întrucât este afectat servituţii de trecere pentru proprietarii din imobil, astfel că se aplică prin analogie art. 11 al. 2 şi 9 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte întrucât conform art. 7 al. 5 din Legea nr. 1/2009, terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natură.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel ambele părţi.
În motivarea apelului declarat de apelantul – pârât s-a criticat hotărârea primei instanţe arătându-se că greşit a fost admisă acţiunea şi greşit a fost stabilită calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
S-a arătat că greşit M.B. a fost obligat la plata către reclamant a despăgubirilor în raport de prevederile Legii nr.247/2005, el neavând competenţă nici de a acorda măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, dar nici de a propune o anumită sumă, obligaţiile sale potrivit Legii nr. 10/2001 republicată limitându-se doar la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare a despăgubirilor conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi în condiţiile Legii nr. 247/2005.
În completarea ideii exprimare de apelantul – pârât, s-a făcut trimitere la prevederile art. 13 al. 1 capitolul III din Legea nr. 247/2005.
S-a cerut judecarea cauzei în lipsă.
În motivarea apelului declarat de apelantul – reclamant a fost criticată soluţia primei instanţe, cerându-se modificarea ei în parte prin admiterea cererii de restituire în natură a părţii neavându-se din imobilul din Bucureşti, str. L.B. nr.28, sector 1, respectiv terenul în suprafaţă de 79,90 mp, cota indiviză de sub construcţie, în suprafaţa de 17,08 mp. iar din construcţie podul casei în proporţie de 58,83% precum şi cota de 81,41 % din părţile aflate în folosinţă comună aferente corpului de clădire în care se află apartamentul vândut familiei L. (corpul B).
S-a arătat că în cauză nu pot fi incidente prevederile Legii nr. 1/2009 întrucât contestaţia de faţă a fost formulată în anul 2008 şi ea trebuie judecată conform legii în vigoare la data refuzului tacit de soluţionare.
Dreptul la restituirea în natură a părţii nevândute din imobil s-a născut la data apariţiei Legii nr. 10/2001.
Au fost invocate şi prevederile art. 15 al. 2 şi art. 52 al. 1 din Constituţie.
În apel nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că ambele apeluri declarate sunt nefondate.
Astfel, cât priveşte apelul declarat de M.B., Curtea observă că acesta se rezumă să declare, fără a argumenta în nici un fel punctul său de vedere, că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea, a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi a obligat pe pârât să emită dispoziţie care să cuprindă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din Bucureşti, str. L.B. .nr. 28, sector 1.
Notând că astfel de declaraţii generale, nedetaliate şi neargumentate în nici un fel nu corespund exigenţei motivării căii de atac a apelului, Curtea reţine că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt a cauzei pe baza probatoriilor administrate.
Cu înscrisurile aflate în dosarul de fond la filele 7 – 16 apelantul – reclamant a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. Arhitect L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 213 mp. şi construcţie având parter, etaj, pod ce aparţinut numitului B.H. zis şi H., de la care bunul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia 869 din anexă.
De asemenea, apelantul – reclamant a dovedit şi calitatea sa de succesor în drepturi faţă denumitul B.H., al cărui descendent de gradul II este, cu înscrisurile aflate la filele 17 – 20.
Prin urmare, fiind dovedit atât dreptul de proprietate al autorului său, calitatea reclamantului de succesor al acestuia, ca şi faptul preluării abuzive de către stat a imobilului, în mod corect prima instanţă a hotărât că se impune admiterea acţiunii şi recunoaşterea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001, în condiţiile în care, până în prezent notificarea trimisă de reclamant unităţii deţinătoare nu a primit nici o soluţie.
Criticile greşitei soluţionări favorabile a acţiunii deduse judecăţii sunt, deci, nefondate.
În continuare, Curtea observă că apelantul – pârât formulează o serie de alte critici care nu se regăsesc în situaţia cazului dedus judecăţii.
Astfel, recunoscând reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a obligat pe pârât să remită în favoarea reclamantului dispoziţie conţinând propunere de acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/200 5 pentru imobilul din Bucureşti, str. L.B. nr. 28, sector 1, compus din teren de 213 mp. şi construcţie formată din subsol,parter, etaj, pod, imobil imposibil de restituit în natură.
Stabilind că acest dispozitiv şi aceste obligaţii impuse în sarcina pârâtului corespund întru totul dispoziţiilor art. 18 lit. c şi art. 26 al. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, Curtea apreciază ca fiind lipsite de orice fundament faptic şi fără nici o legătură cu dispoziţiile conţinute de hotărârea primei instanţei criticile apelantului – pârât prin care se plânge de faptul obligării sale la plata către reclamant a despăgubirilor băneşti, ori de necesitarea determinării prin decizia pe care a fost obligat să o emită a unor sume concrete.
Aceste critici pur şi simplu nu privesc acest dosar, nu au legătură cu conţinutul hotărârii de primă instanţă, întrucât astfel de obligaţii nu au fost impuse apelantului. pârât, după cum nu are nici o legătură cu pricina ce se judecă textul art.29 al.3 din Legea nr.10/2001 invocat de acesta, text incident imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor privatizate.
Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că apelul declarat de apelantul – pârât este nefondat şi îl va respinge în consecinţă.
Cât priveşte apelul declarat de apelantul – reclamant, el a criticat refuzul primei instanţe de a-i asigura restituirea în natură a părţii de teren şi de construcţie din imobilul situat în Bucureşti, str. L.B. nr. 28, sector 1, ce nu au fost înstrăinate.
În concret, aceste părţi din imobil constau în suprafaţa de 79,9 mp. teren liberă de construcţii, în cota indiviză de teren de sub construcţie de 17,08 mp., în cota – parte indiviză de 58, 83% din podul casei şi cota – parte indiviză de 81,41% din părţile de folosinţă comună aferente corpului de clădire în care se află apartamentul vândut familiei L..
Criticile aduse soluţiei primei instanţe s-au rezumat la invocarea dispoziţiilor de ordin constituţional ale art. 52 şi 15 şi la invocarea inaplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 7 al. 5 din legea nr. 1/2009, act normativ ce nu era în vigoarea la data formulării prezentei contestaţii.
Curtea nu poate primi aceste critici pe care le consideră inapte de a conduce spre o soluţie de admitere apelului declarat şi de satisfacere a pretenţiilor reclamantului.
Aceasta în primul rând întrucât pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate.
Curtea observă că, argumentându-şi soluţia sa faţă de aceste pretenţii invocate de reclamant în mod punctual şi în faţa sa, prima instanţă a indicat mai multe motive pentru care solicitarea acestuia s-a apreciat că nu poate fi admisă, argumentul dat de conţinutul art. 7 al. 5 din Legea nr. 1/2009 fiind doar unul dintre acestea şi singurul pe care apelantul – reclamant l-a combătut.
Astfel, în privinţa cotelor – părţi indivize din spaţiile comune ale imobilului, în mod corect şi legal s-a arătat că, având un caracter accesoriu faţă de bunul principal, respectiv unităţile locative vândute chiriaşilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, urmează regimul juridic al bunurilor principale potrivit principiului de drept accesoriul urmează soarta principalului. Drept consecinţă, cum contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la mai multe spaţii din imobilul (toate unităţile locative) nu au fost contestate, deci sunt valabile şi se păstrează, cotele indivize din spaţiile comune nu pot forma obiectul unor dispoziţii de restituire în mod distinct, independent de acestea, iar apelantul – reclamant nu ar putea deveni deţinătorul unor cote indivize din părţile de folosinţă comună atâta timp cât nu ar deţine nici un bun principal din imobil.
În privinţa terenului, de asemenea întemeiat tribunalul a reţinut că suprafaţa liberă de construcţii nu poate fi restituită în natură întrucât este afectată servituţii de trecere pentru proprietarii de unităţii locative din imobil, astfel că în privinţa acesteia se impune aplicarea prin analogice prevederilor art. 10 al. 2 şi 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, regăsindu-se aceleaşi raţiuni ca şi în cazul menţionat expres de textul legii, de a nu se fărâmiţa excesiv proprietăţile şi de a nu se constitui drepturi ce nu şi-ar putea găsi exploatare raţională şi utilă, ci s-ar transforma în eventuale surse de noi conflicte între aceste categorii de proprietari.
Aceste argumente sunt îndestulătoare pentru a obţine o soluţionare legală a cererii reclamantului de restituire în natură a acestor părţi ce au mai rămas nevândute din imobilul ce a aparţinut autorului său şi pentru a justifica soluţia primei instanţe, independent de argumentul dat de textul art. 7 al. 5 din Legea nr. 1/2009 utilizat de instanţă în privinţa terenului.
Totuşi, Curtea apreciată că fiind vorba despre norme de drept material ale legii speciale de reparaţie în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat, în vigoare la data soluţionării contestaţiei, dispoziţiile modificatoare ale art. 7 al. 5 din Legea nr. 1/2009 sunt incidente şi cauzei de faţă, fiind de imediată aplicare.
Nu se poate susţine că aceste prevederi legale sunt inaplicabile apelantului – reclamant pe argumentul că această lege nu poate fi aplicată retroactiv, opunându-se principiul înscris în art. 15 din Constituţie, dat fiind că notificarea sa a fost formulată sub regimul Legii nr. 10/2001 în varianta iniţială, iar contestaţia împotriva refuzului intimatului a fost formulată în 2008, la nici una din aceste date, legea neavând acest conţinut. Acceptarea acestei interpretări ar face inaplicabilă total Legea nr. 1/2009 întrucât toţi notificatorii la Legea nr. 10/2001 au trimis notificări în termenul limită prevăzut de art. 22 al. 5, aşadar în anul 2001.
În considerarea acestor argumente, Curtea apreciază că şi apelul declarat de apelantul – reclamant este nefondat şi va fi respins în consecinţă.
