Faţă de caracterul normativ al hotărârilor în discuţie, tribunalul constată că acestea nu puteau fi adoptate decât cu respectarea principiilor menţionate la art. 2 din Legea nr. 215/2001 şi art. 2 din Legea nr. 52/2003, respectiv principiul consultării cetăţenilor în luarea deciziilor şi soluţionării problemelor locale de interes deosebit, precum şi că acestea au fost încălcate deoarece nu s-a făcut o informare prealabilă, din oficiu, asupra proiectelor de acte normative şi nu au fost consultaţi cetăţenii interesaţi în cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor şi în procesul de luare a deciziilor (hotărârilor), conform art. 6-12 din Legea nr. 52/2003.
Faţă de caracterul normativ al hotărârilor în discuţie, tribunalul constată că acestea nu puteau fi adoptate decât cu respectarea principiilor menţionate la art. 2 din Legea nr. 215/2001 şi art. 2 din Legea nr. 52/2003, respectiv principiul consultării cetăţenilor în luarea deciziilor şi soluţionării problemelor locale de interes deosebit, precum şi că acestea au fost încălcate deoarece nu s-a făcut o informare prealabilă, din oficiu, asupra proiectelor de acte normative şi nu au fost consultaţi cetăţenii interesaţi în cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor şi în procesul de luare a deciziilor (hotărârilor), conform art. 6-12 din Legea nr. 52/2003.
Trib. Bistriţa-Năsăud,
sent. nr. 993/CA/22 decembrie 2008
Prin acţiunea în administrativ, ulterior completată şi precizată, reclamantul M. T. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a Hotărârilor nr. 112/2007 şi nr. 131/2007 adoptate de Consiliul local al municipiului Bistriţa, pentru încălcarea legislaţiei europene şi interne de mediu, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la plata daunelor produse prin aplicarea celor două hotărâri. Reclamantul a solicitat şi suspendarea punerii în a hotărârilor atacate, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii formulate.
În fapt, reclamantul a arătat că urmare a licitaţiei organizată de Primăria Bistriţa, a dobândit dreptul de a folosi prin închiriere un teren proprietatea municipiului Bistriţa, pentru amplasarea unui garaj de tip „MATCON”, astfel cum i-a fost impus prin certificatul de urbanism şi autorizaţia de construcţie. Mai arată reclamantul, că garajul în cauză, construcţie din beton armat, a necesitat efectuarea unor lucrări de amenajare a amplasamentului şi de fundaţie care exclud caracterul de construcţie provizorie, iar hotărârile atacate impun desfiinţarea necondiţionată a construcţiei, generându-i astfel un prejudiciu direct şi nemijlocit şi încălcând dreptul la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei CEDO.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul stabileşte în fapt că reclamantul este unul din numeroşi beneficiari (probabil peste 350 persoane) ai licitaţiei organizate de Primăria Bistriţa pentru închirierea a câte 15-18 mp teren, în vederea amplasării garajelor prefabricate din beton de tip MATCON. Un număr de 106 garaje sunt situate în „Centrul istoric” şi aşa-zisa „Zonă protejată”, respectiv străzile V. A., E. T., C., T. V., A. M., P. M., 1 D.. Zonele pentru care s-a licitat şi apoi s-au amplasat garaje sunt situate exclusiv între blocurile de locuinţe, iar beneficiari sunt locatari ai acestor blocuri. Este real că spaţiile în discuţie constituie domeniu public, situaţie necontestată de reclamant şi susţinută de situarea lor între blocurile de locuit, astfel că nu s-a impus ca pârâtul să depună alte probe în acest sens.
Acordarea spaţiilor pentru amplasarea garajelor s-a făcut în baza Hotărârii Consiliului local al municipiului Bistriţa nr. 125/1999, act normativ prin care terenurile identificate au primit destinaţia expresă a amplasării de garaje tip MATCON, regimul economic al respectivelor terenuri fiind consemnat ca atare şi în certificatele de urbanism eliberate.
Prin hotărâri ulterioare, la începutul fiecărui an calendaristic, consiliul a stabilit chirii substanţiale pentru terenurile închiriate, sume care s-au făcut venituri la bugetul local.
Prin H.C.L. nr. 112/31.05.2007, completată prin H.C.L. nr. 131/28.06.2007, s-a dispus măsura dezafectării tuturor amplasamentelor de garaje pentru orice fel de tip de garaj până la 31 august 2008, dată de la care nu s-au mai încheiat contracte de închiriere pentru terenuri. Articolele 3 şi 4 ale H.C.L. nr. 112/2007 prevăd obligaţia proprietarilor de garaje de a aduce terenurile în starea iniţială, destinaţia ulterioară fiind aceea a unor „parcări, sau după caz, spaţii verzi, în funcţie de necesităţile din zonă”, stabile printr-un studiu ce se va efectua ulterior.
Expunerea de motive la Hotărârea nr. 112/2007 menţionează necesitatea dezafectării centrului istoric „pentru a reda acestuia aspectul arhitectonic al unui oraş de tip medieval”, nevoia acută de „parcaje” în condiţiile în care un garaj ocupă locul în medie a 3 maşini, garaje situate pe terenuri revendicate, precum şi necesitatea de amenajare parcări sau spaţii verzi.
Din expunerea de motive la H.C.L. nr. 131/2007 rezultă că Instituţia prefectului a solicitat reanalizarea sau revocarea Hotărârii nr. 112/2007 pentru motive de nelegalitate, deoarece nu s-a adus la cunoştinţă publică proiectul de hotărâre care are aplicabilitate generală, precum şi opinia primarului care nu împărtăşeşte acest punct de vedere.
Reclamantul a susţinut că hotărârile atacate sunt nelegale pentru că nu respectă dispoziţii legale referitoare la condiţiile de adoptare, iar pe de altă parte pentru încălcarea legislaţiei de mediu.
Modul în care motivele de nelegalitate, respectiv, temeiurile de nulitate absolută au fost invocate, impun o abordare distinctă pentru o mai judicioasă analiză, tribunalul constatând totodată că o separare netă nu este posibilă şi în niciun caz recomandabilă în cadrul unei juste aprecieri, deoarece, finalmente, toate motivele invocate sunt sau pot fi – dacă sunt reale – încălcări de lege ce ar duce la ineficienţa actelor administrative.
Oricum, prezenta instanţa va avea în vedere apărările formulate de pârât pentru a stabili dacă cele două hotărâri promovează un interes public (după cum rezultă din expunerile de motive) sau dimpotrivă, prin excesul de putere, se vatămă un interes public.
Deoarece actele în discuţie nu îl privesc personal pe reclamant ci mai multe persoane titulare a unor drepturi sau interese ce urmează a se stabili dacă sunt legitime, o apreciere care s-ar limita strict la interesul reclamantului nu ar fi conformă cu caracterul hotărârilor şi în orice caz ar fi în afara spiritului acestora şi a consecinţelor rezultate din aplicarea lor.
A. Legalitatea hotărârilor nr.112 şi 131/2007 ale Consiliului local
al municipiului Bistriţa în raport de caracterul acestora.
Pentru a stabili dacă sunt reale motivele de nelegalitate invocate de reclamant, tribunalul a pornit de la constatarea că Hotărârea nr. 112/2007 (şi pe cale de consecinţă Hotărârea nr. 131/2007, act subsecvent de completare a primei) este un act administrativ întrucât este emis de o autoritate publică deliberativă, care modifică raporturi juridice ce s-au concretizat în contracte încheiate de aceeaşi autoritate pentru punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică (art. 2 lit. c Legea nr. 554/2004).
Dacă se are în vedere criteriul întinderii efectelor juridice pe care cele două acte administrative îl produc, rezultă fără putinţă de tăgadă că acestea sunt acte administrative normative deoarece reglementează de principiu administrarea terenurilor ocupate de garajele din cadrul unităţii administrativ-teritoriale, aplicându-se tuturor deţinătorilor de garaje situate pe terenuri proprietate publică, cărora li se refuză prelungirea contractelor de închiriere, nefăcând distincţie pentru fiecare deţinător în parte.
Hotărârile în cauză nu cuprind numele persoanelor cărora li se aplică şi nici obligaţii determinate pentru fiecare din ele, astfel că nu pot fi socotite acte individuale, ele având caracterul unor acte cu aplicabilitate generală, după cum s-a apreciat şi prin adresa nr. III. B 12.860 din 18.06.2007 emisă de Instituţia prefectului jud. Bistriţa-Năsăud.
In conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. a din Legea nr. 52/2003, actul normativ este definit ca „actul emis sau adoptat de o autoritate publică, cu aplicabilitate generală”.
Tribunalul constată că interpretarea actului normativ astfel cum este ea menţionată în expunerea de motive înregistrată sub nr. 43.188/14.06.2007 semnată de primar, este eronată, în contradicţie cu modul de redactare a hotărârilor în discuţie şi mai ales cu întinderea efectelor juridice pe care cele două acte normative le-au generat, care este criteriu principal de stabilire a caracterului normativ sau individual a actului decizional. Punctul de vedere al redactorului actului este în contradicţie cu caracterizarea din Legea nr. 52/2003 şi cu principiile democratice, fiind menit să susţină legalitatea adoptării Hotărârii nr. 112/2007 în condiţiile în care autoritatea decidentă (art. 4 lit. b din Legea nr. 52/2003) nu a respectat regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale (art. 1 din aceiaşi lege) astfel cum rezultă implicit din principiile legii (art. 2) şi respectiv explicit şi imperativ din Capitolul II referitor la procedurile privind participarea cetăţenilor şi asociaţiilor legal constituie la procesul de elaborare a actelor normative şi la procesul de luare a deciziilor (art. 6-12 Legea nr. 52/2003).
Sintagma, „aplicabilitate generală” prevăzută în lege şi conţinută în definiţiile date actului normativ de autorii recunoscuţi de doctrină juridică de drept administrativ (T. D., Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică 1959), I. I. – Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei – Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1977; I.S., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Sibiu 1993 şi A. I., Tratat de drept administrativ – 2001), trebuie interpretată în sensul pe care şi DEX-ul îl dă noţiunii de „general”, definită ca fiind: „Care este comun tuturor (sau marii majorităţi) a fiinţelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie”. Este indubitabil că actul normativ se referă la toţi deţinătorii de garaje situate pe terenuri proprietate publică, aceasta fiind categoria de persoane care au un interes, cu consecinţa că acest mod de reglementare (referitor la toate persoanele din categoria deţinătorilor de garaje) determină caracterul de act normativ al hotărârilor, exclus fiind ca acestea să poată fi socotite ca acte administrative individuale.
In acest sens se constată că tabelele cu deţinătorii de garaje din cele două zone, nu sunt anexe şi nu fac parte integrantă din hotărâre, iar hotărârea nu face referire la persoane numite ci la deţinătorii de garaje.
Dispoziţiile art. 6 al. 3 şi al. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, impun ca proiectul de hotărâri în discuţie să fie însoţit şi de note de fundamentare, precum şi de studii de impact care să analizeze consecinţele sociale, economice şi de mediu, precum şi influenţa asupra bugetului local, ori un asemenea studiu nu s-a făcut.
Tribunalul constată că nu s-a respectat nici obligaţia legală prevăzută de art. 5 al. 1 lit. a din O.G. nr. 75/2003 de a publica hotărârile în cauză în Monitorul Oficial al judeţului, astfel că ele nu pot produce efecte (art. 49 al. 1 Legea nr. 215/2001, republicată).
Aceste încălcări ale legii fac ca hotărârile în discuţie să fie nelegale, ori nu este de admis ca un act normativ nelegal să producă vreo consecinţă.
Întrucât încălcările de lege privesc texte legale imperative şi norme procedurale, consecinţa ce se impune este aceea a constatării nulităţii absolute a hotărârilor atacate.
B. Legalitatea hotărârilor, prin prisma interesului promovat, al
scopului urmărit şi a posibilităţii de ducere la îndeplinire.
Aşa cum s-a stabilit anterior în baza probelor existente la dosar, beneficiarii contractelor de închiriere a terenurilor pe care s-au amplasat garaje sunt locatari ai blocurilor de locuinţe din imediata apropriere, aceasta fiind una din condiţiile participării la licitaţia organizată de Primăria Bistriţa.
La data amplasării garajelor, producătorul acestora – agreat şi impus de primărie – dispunea de mijloc de transport special amenajat pentru încărcarea, deplasarea şi descărcarea garajelor pe amplasamentul dobândit în urma contractului încheiat şi chiar a procedat la transportul acestora. La data adoptării hotărârilor, deoarece S.C. MATCON Bistriţa şi-a schimbat profilul, iar mai apoi a intrat în procedura falimentului (dosar nr. 3896/112/2006) mijlocul special de transport a fost dezafectat ca urmare a sistării producţiei.
Un mijloc adecvat transportului garajelor în cauză nu există nici astăzi în municipiu, astfel că tribunalul stabileşte că dispoziţia din hotărâri ca deţinătorii de garaje să procedeze „la desfiinţarea acestora pe cheltuiala proprie” (art. 3 H.C.L. nr. 112/2008) şi cea privind amendarea cu 2500 lei pentru nepunerea în aplicare a acelei dispoziţii, sunt abuzive şi emise cu exces de putere.
Supuse unei analize obiective, nici unul din temeiurile de fapt consemnate în expunerile de motive nu rezistă, fiind mai mult decât evident că aceste acte cuprind motivări circumstanţiale. Astfel, dezafectarea centrului istoric pentru a reda acestuia aspectul unui oraş medieval, este o motivaţie care nu are nimic comun cu realitatea, din mai multe considerente: în centrul istoric propriu-zis nu sunt amplasate garaje pe terenuri proprietate publică; garajele sunt amplasate exclusiv între blocuri de locuit, aceasta fiind şi raţiunea existenţei lor – aceea de a fi utilizate de locatarii din blocuri, iar cvartalurile din blocuri nu dobândesc „aspect medieval” dacă se desfiinţează garajele. Apoi, un garaj nu ocupă locul a trei maşini (după cum se indică în aceeaşi expunere de motive), pentru că în medie, parcarea unei maşini, astfel încât să se asigure acces la ea şi în interior, necesită minim 12 mp (4,572 m lungime autoturism x 1,973 m lăţime + 0,60 m spaţiul pentru deschiderea fiecărei uşi şi accesul la portbagaj; manual de utilizare Skoda Octavia editat de Skoda Auto a.s. 2007, pag. 255), iar suprafaţa ocupată de un garaj este de 14,59 mp, acesta având dimensiunea de 2,86 x 5,10 ml. În sfârşit, nu s-a făcut dovada că există garaje pe terenuri revendicate. Pe de altă parte, în aceeaşi expunere de motive, există o evidentă contradicţie între necesitatea realizării de parcări şi prevederea că în urma dezafectării se vor crea spaţii verzi.
Instanţa a procedat la analiza expunerii de motive ce a stat la baza adoptării Hotărârii nr. 112/2007 a Consiliului local al municipiului Bistriţa, numai pentru a releva o dată în plus faptul că hotărârile sunt emise cu exces de putere, evitarea consultării democratice în condiţiile prevăzute de lege subliniind această modalitate abuzivă de adoptare a actelor normative în discuţie.
In condiţiile de mai sus, tribunalul constată că se impune să se stabilească dacă interesul public invocat în hotărâri şi expunerea de motive este real, respectiv dacă interesul public este acela al desfiinţării garajelor în cauză, ori – mai degrabă – menţinerea lor.
Interesul legitim public este definit de art. 2 lit. r din Legea nr. 554/2004 ca fiind: „interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”.
În speţă, există un aparent conflict de interese legitime între interesul determinat de caracterul dreptului de proprietate asupra terenurilor care vizează ordinea de drept, şi interesul de a garanta dreptul cetăţenilor de a participa la viaţa democratică a cetăţii, garantat constituţional şi prin dispoziţiile legale amintite referitoare la adoptarea actelor normative.
Recunoscând pârâtului interesul legitim public de a reglementa cu privire la bunurile proprietate publică, interes rezultat din caracterul dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, instanţa statuează că mijloacele de ocrotire, ori punerea în aplicare a atributelor acestui drept, trebuie să se situeze în limitele legii şi să nu fie promovat prin adoptarea unor acte normative în afara cadrului legal, ori prin exces de putere.
In considerarea aceleiaşi idei referitoare la interesul legitim ocrotit, instanţa nu a putut să ignore faptul că proprietarii garajelor sunt puşi în situaţia de a-şi pierde bunurile proprii, fără a se dovedi că lipsirea lor de proprietatea asupra acestor bunuri are ca temei utilitatea publică şi că respectă condiţiile prevăzute de lege, respectiv, se face cu garantarea unei juste despăgubiri, principiu prevăzut atât în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia CEDO cât şi art. 44 al. 3 din României.
Hotărârile în discuţie nu numai că nu prevăd modalitatea de despăgubire pentru pierderea proprietăţii asupra bunurilor, ba mai mult, obligă proprietarii la cheltuieli suplimentare, deoarece cheltuielile de transport, de depozitare, ori distrugere sunt prevăzute a fi suportate de proprietarii garajelor. Nu este lipsit de importanţă că – fie şi din motive de echitate – cheltuielile transport trebuie suportate de iniţiatorul măsurii, deoarece acesta le-a generat, iar pe de altă parte că hotărârea încalcă principiul „Ad imposibilia nemo tenatur”.
Prin condiţiile de licitaţie, reluate şi în certificatele de urbanism ori în autorizaţiile de construire, s-a impus pentru reclamant (şi pentru ceilalţi beneficiari ai folosinţei terenurilor), achiziţionarea unor garaje de tip MATCON, cu caracteristicile tehnice şi valorile relevate în expertiza efectuată în cauză. Impunând acest tip de garaj, pârâtul a exclus realizarea unor garaje din materiale uşoare, la preţuri mult inferioare şi care puteau întruni realmente caracteristicile unei construcţii provizorii.
Impunerea achiziţionării unor garaje foarte scumpe, iar apoi obligarea dezafectării lor în condiţii excesive impuse de hotărârile în cauză, constituie reglementări în regim de exces de putere care generează prejudicii materiale de natură să afecteze dreptul de proprietate asupra bunurilor şi veniturilor băneşti, încălcând astfel prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia CEDO. În acest sens, Curtea Europeană a drepturilor omului s-a pronunţat, statuând că afectarea dreptului de proprietate fără a fi justificată de o utilitate publică sau în mod disproporţionat (chiar justificată de utilitate publică), constituie o încălcare a dreptului de proprietate (cauza Beian contra România).
Este de domeniul evidenţei că un asemenea mod de reglementare care încalcă drepturile fundamentale ocrotite prin legislaţia europeană comunitară şi prin Constituţie, duce la constatarea nulităţii absolute a hotărârilor adoptate.
Interesul public în menţinerea garajelor este evident şi prin aceea că sume importante intră în fiecare an în bugetul local, prin plata chiriei asupra terenurilor, aşa încât concluzia care se impune este că prin hotărârile adoptate nu se promovează interesul public.
În sfârşit, din probele existente la dosar, rezultă că terenul pe care este situat garajul reclamantului este în administrarea (folosinţa) Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud şi că aceasta nu a fost consultată la luarea măsurii, deşi interesul ei în administrarea terenului este evident.
C. Legalitatea hotărârilor în raport de respectarea
dispoziţiilor legale de mediu.
Starea de fapt reţinută de instanţă impune concluzia că dezafectarea garajelor duce obligatoriu la distrugerea lor, nefiind de conceput că proprietarii acestora le vor depozita în apartamentele în care locuiesc.
Numărul mare al construcţiilor în cauză generează deşeuri de beton, fier beton, tablă din uşi de peste 8 tone pentru fiecare garaj, aşa încât depozitarea garajelor în maniera „de a scăpa de ele şi de a respecta hotărârile pentru a nu fi amendaţi”, ori în varianta distrugerii lor, ar avea un impact semnificativ asupra mediului.
Conform art. 2 pct. 19 din O.U.G. nr. 195/2005, „deşeul este orice obiect pe care deţinătorul îl aruncă sau are obligaţia de al arunca”, această definiţie nu necesită explicaţii suplimentare.
În condiţiile de mai sus, hotărârile în cauză sunt apte să creeze probleme de mediu, aşa încât adoptarea lor trebuia să respecte legislaţia de mediu atât sub aspectul procedurii de urmat cât şi al prevenirii eventualelor consecinţe dăunătoare pentru mediu.
Conform art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, protecţia mediului este obiectiv de interes public major, ceea ce înseamnă că normele conţinute de legislaţia de mediu au caracter imperativ (nu permit derogări), cu atât mai mult cu cât dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic este recunoscut in Constituţia României la art. 35, precum şi la art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005.
Este unanim acceptat că dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat constituie un drept fundamental al fiecărei fiinţe umane (Convenţia de la Lugano din 21 iunie 1993), motiv pentru care O.U.G. nr. 195/2005 a consacrat principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale (art. 3 lit. a). De altfel, principiile de mediu se aplică prioritar în cadrul altor ramuri de drept, inclusiv în dreptul administraţiei publice.
Astfel cum este prevăzut de art. 6 alin. 3,4 din Legea nr. 24/2000, proiectele de hotărâri trebuiau să fie însoţite de un studiu de impact care să analizeze – printre altele – consecinţele asupra mediului, studiu care nu s-a întocmit, nerespectarea acestei dispoziţii legale fiind evidentă.
Textul de mai sus constituie o concretizare a principiului precauţiei în luarea deciziei, precum şi a principiului acţiunii preventive, principii menţionate de art. 3 lit. b şi c din O.U.G. nr. 195/2005.
Faptul că la peste un an de la luarea deciziei (mai 2007 – septembrie 2008) organul deliberativ a adoptat o a treia hotărâre pentru aplicarea aceleiaşi măsuri, hotărâre prin care se încearcă rezolvarea problemelor de mediu generate de primele două acte normative adoptate (Hotărârea nr. 161/25.09.2008, f. 89-91), constituie o dovadă în plus a faptului că hotărârilor atacate încălcau grav legislaţia de mediu, aşa încât prin actul decizional din septembrie 2008 s-a încercat „validarea” primelor hotărâri sub acest aspect.
Recunoaşterea de către consiliul local – în modalitatea de mai sus – că primele hotărâri s-au adoptat cu încălcarea legislaţiei de mediu, ca şi adoptarea celei de a treia hotărâri nu pot avea ca efect asanarea actelor decizionale lovite de nulitate absolută, pentru că motivele de nulitate privesc mai ales aspecte procedurale care premerg adoptării actului decizional, astfel:
– încălcările constau în nerespectarea unor dispoziţii procedurale la emiterea proiectului hotărârilor (fază premergătoare adoptării acestora );
– măsurile pentru respectarea principiului precauţiei în luarea deciziei şi principiului acţiunii preventive trebuie să precedată adoptarea hotărârilor şi nu să le urmeze la peste un an de la emiterea actului decizional;
– Hotărârile nr. 112 şi nr. 131/2007 s-au adoptat cu încălcarea principiului prevăzut de art. 3 lit. h din O.U.G. nr. 195/2005, acela al informării (şi eventual, al participării) publicului la luarea deciziei, publicul nefiind în nici un mod informat cu privire la măsurile ce au fost preconizate. Hotărârea nr. 161/2008 încalcă şi ea acest principiu, deşi este mai mult decât evident că organul decizional a adoptat-o tocmai pentru a încerca respectarea sau a crea aparenţa respectării legislaţiei de mediu.
Scopul principiului menţionat în lege este acela de a asigura participarea publicului (în forme organizate) şi a persoanelor individuale ce pot avea sau au interes personal în luarea şi aplicarea deciziilor. Nici o participare în sensul legii, nu poate fi concepută în afara unei informări corecte, concrete şi depline asupra măsurilor ce urmează a se lua.
Justificarea logică a informării şi participării persoanelor interesate astfel cum este prevăzută de lege, este legată şi de caracterele particulare ale domeniului: universalitate, durată, interdependenţă şi ireversibilitate.
Dreptul la informare prevăzut de textul precitat, constituie de fapt un drept de acces la informaţie, prevăzut ca atare în art. 31 din Constituţia României, care prevede că: „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit” (al. 1), precum şi că „autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal” (al. 2).
In cadrul obligaţiei constituţionale şi legale de informare, autoritatea publică trebuia să informeze persoanele interesate – din oficiu, art. 2 Legea nr. 52/2003 – asupra măsurilor cu posibil impact asupra mediului.
Oricum, faţă de numărul de persoane posibil interesate, faţă de consecinţele previzibile ale hotărârilor, instanţa constată că o astfel de informare nu poate fi decât de interes public, obligaţia fiind prevăzută şi de Legea nr. 544/2001, precum şi de Principiul nr. 10 al Declaraţiei de la Rio, ori de Directiva U.E. nr. 2003/4 EC, aceasta din urmă cu referire directă la difuzarea informaţiei de mediu şi condiţiile de bază ale accesibilităţii acesteia.
Astfel cum rezultă din Convenţia de la Aarhus din 25 iunie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000 privind participarea publicului la luarea deciziilor cu eventual impact asupra mediului, participarea este nu numai utilă ci şi necesară pentru calitatea deciziilor şi punerea lor în aplicare. Convenţia defineşte noţiunea de „public” ca fiind una sau mai multe persoane fizice sau juridice, iar „public interesat” este compus din acele persoane care sunt afectate ori care au un interes. Prin această prismă, interesul public şi informaţiile de interes public, trebuie definite prin accepţiunea dată conceptului de art. 31 al. 1 şi 2 din Constituţia României şi de legislaţia internaţională la care România a aderat, cu concluzia că atât legislaţia internă (care vorbeşte inclusiv de interes personal) cât şi cea internaţională (care se referă chiar la o persoană) stabilesc că informarea publicului asupra actelor decizionale ce se vor adopta este obligatorie încă din faza de proiect.
In sfârşit, este de subliniat că obligaţia autorităţii publice este aceea de a informa direct persoanele interesate, clar şi exhaustiv asupra problemelor de mediu, eventual prin publicarea studiului de impact, anterior adoptării actului decizional, prezumându-se – conform enunţului că dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental – că orice deşeu este periculos pentru mediu.
Principiul „poluatorul plăteşte” art. 3 lit. e O.U.G. nr. 195/2005 se regăseşte şi în Principiul 16 al Declaraţiei de la Rio.
Principiul are în vedere că poluatorul suportă costul social al poluării indiferent de modalitatea în care o generează, deci, inclusiv, ca urmare a unui act decizional. Acest principiu nu este limitat la o simplă obligaţia de dezdăunare, el presupunând că toate cheltuielile ce se angajează pentru a preveni, reduce, combate o poluare trebuie suportate de responsabilii virtuali ai poluării efective sau numai eventuale.
Din cuprinsul Hotărârii nr. 112/2007 adoptată de pârât şi a hotărârilor de completare a acesteia rezultă fără dubii încălcarea acestui principiu.
Este cert că la originea faptului generator de deşeuri (indiferent în ce modalitate se dezafectează şi distrug garajele) sunt hotărârile în discuţie, respectiv actele decizionale ale pârâtului.
Prin faptul generator, determinant al poluării, logica elementară, face trimitere la eventualul poluator, iar acesta nu poate fi decât autorul actului decizional.
In considerarea acestui determinism simplu, dar şi a dispoziţiilor legale încălcate de pârât, se impune concluzia că toate costurile legate de operaţiunile stabilite în hotărâri trebuie suportate de organul decizional (a se vedea şi O.U.G. nr. 68/28.06.2007 privind răspunderea de mediu…). În nici un caz deţinătorii de garaje, care le-au amplasat cu respectarea dispoziţiilor legale şi care nu au avut iniţiativa de dezafectării, distrugerii lor, nu pot fi obligaţi la cheltuieli ocazionate de actul decizional, din moment ce eventuala poluare se produce în afara voinţei sau culpei lor. Cu toate acestea, art. 3 din Hotărârea nr. 112/2007, art. 1 lit. c din Hotărârea nr. 131/2007 şi întreaga Hotărârea nr. 161/2008 adoptată pentru punerea în aplicare a celorlalte două, conţin dispoziţii prin care toate cheltuielile necesare ducerii lor la îndeplinire cad în sarcina celor deposedaţi de bunurile proprii dobândite licit.
Principiul enunţat este aplicabil prin prisma celor menţionate mai sus,dar şi prin prisma faptului că legislaţia europeană comunitară (Directiva UE 85/337, amendată prin Directiva U.E. 97/11 şi naţională (art. 2 pct. 19 din O.U.G. nr. 195/2005) include bunurile materiale în definiţia dată mediului, cu concluzia că încălcarea determină nulitatea absolută a actelor adoptate.
Legislaţia de mediu impune „evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului”, consultarea în procesul de luare a deciziilor (art. 4 lit. e, art. 5 lit. c din O.U.G. nr. 195/2005), obligaţii care revin şi autorităţilor administraţiei publice locale (art. 6 al. 1 din acelaşi act normativ).
In raport de toate cele de mai sus, instanţa constată că sunt neavenite susţinerile pârâtului privitoare la faptul că hotărârile în cauză nu încalcă nici un drept al reclamantului pentru că acesta este „liber oricând să-şi ridice garajul”, ori cele privind nemotivarea în drept a acţiunii.
Motivarea în concluziile scrise a solicitării de respingere a cererii de suspendare a executării hotărârilor este tardivă, asupra acestui aspect instanţa s-a pronunţat prin încheierea motivată în data de 7 noiembrie 2008.
Cu privire la efectele suspendării anulării, ori constatării nulităţii absolute numai pentru reclamant a hotărârilor atacate, instanţa statuează că nici un act lovit de nulitate absolută nu poate avea efecte. Chestiunea opozabilităţii hotărârii pronunţate faţă de părţi sau terţi, nu intră în analiza prezentei instanţe.
In ce priveşte legalitatea hotărârilor prin prisma interesului promovat, caracterul individual sau normativ al actelor atacate, considerentele sentinţei cuprind analize lămuritoare.
Susţinerea că, „nu se poate pune problema unui impact de mediu pentru că proprietarii garajelor sunt liberi să le mute oriunde doresc”, demonstrează tocmai eventualitatea unui asemenea impact şi aplicabilitatea principiilor din legislaţia de mediu, întrucât legea specifică se aplică nu numai pentru situaţii de poluare certe, efective ci mai ales pentru cele eventuale, probabile.
In raport de toate cele de mai sus, pentru motivele indicate în cuprinsul prezentei sentinţei, tribunalul urmează să constate nulitatea absolută a hotărârilor atacate.
