Dacă în timpul căsătoriei sulta datorată de un soţ în legătură cu bunul dobândit prin moştenire a fost achitată cu bani comuni, celălalt soţ nu devine coproprietar asupra bunului, ci are numai un drept de creanţă, în limita părţii cu care a contribuit la achitarea sultei.
(Secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 290/17.02.1994)
Prin sentinţa civilă nr. 3.926 din 8.11.1991, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta Z.R. împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, RA.IA.L. şi Z.G., s-a constatat dreptul de codevălmăşie al reclamantei asupra imobilului din Bucureşti, sectorul 4, în cotă de 1/3 din corpul A, şi s-a atribuit imobilul reclamantei, cu obligarea acesteia Ia plata unei sulte de 48.500 lei către stat.
în motivarea sentinţei s-a arătat că reclamanta împreună cu soţul său Z.G. au plătit în timpul căsătoriei din venituri comune suma de 41.585 lei, cu titlu de sultă pentru imobilul în litigiu, care, ca urmare a deschiderii succesiunii părinţilor lui Z. G., a fost atribuit acestuia, cu obligarea sa la plata unei sulte către ceilalţi moştenitori. Prin decizia nr. 2.281/1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul a trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, întrucât Z.G. a părăsit ilegal ţara.
Cum sulta plătită de reclamantă şi soţul său reprezintă 2/3 din valoarea imobilului, s-a recunoscut reclamantei un drept de proprietate asupra acestui imobil, în cotă de 1/3.
Prin decizia civilă nr. 1.311 din 2.07.1992, Tribunalul Municipiului Bucureşti – secţia a IH-a civilă a admis recursurile declarate de pârâtele persoane juridice şi a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu îşi păstrează caracterul de bun propriu al soţului reclamantei, conform art. 31 lit. b Codul familiei, şi nu este bun comun al soţilor, deoarece contribuţia reclamantei la plata sultei poate constitui doar un drept de creanţă pentru aceasta şi nu un drept de proprietate.
Prin recursul declarat de reclamantă, în conformitate cu art. V. alin. 6 din Legea nr. 59/1993, s-a susţinut că decizia tribunalului este greşită,
deoarece prin plata sultei către fraţii pârâtului Z. G. s-a efectuat practic o vânzare de drepturi succesorale, astfel încât cota din imobilul respectiv constituie bun comun, dobândit în timpul căsătoriei, şi deci instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea.
Recursul este nefondat.
în conformitate cu art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune.
Art. 31 din Codul familiei prevede că sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ, între altele, şi cele dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire.
în speţă, imobilul a fost dobândit de soţul reclamantei, prin moştenire, conform hotărârii de partaj pronunţate în contradictoriu cu ceilalţi moştenitori.
Dobândirea bunurilor prin moştenire legală are loc în consideraţia legăturii de rudenie cu cel care lasă moştenirea, precum şi în considerarea calităţii succesorului. Caracterul personal al acestei calităţi exclude posibilitatea ca transmiterea succesiunii să opereze şi în beneficiul soţului celui care moşteneşte.
Faptul că, după încheierea căsătoriei, obligaţia personală a unuia dintre soţi, aceea de a plăti sultă, a fost achitată cu bani comuni, nu poate da naştere, în beneficiul celuilalt soţ, decât unei creanţe şi nu a unui drept de proprietate.
