Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului. Infracţiunea de furt calificat (art. 208, art. 209 C.penal). Infracţiunea de tâlhărie (art. 211 C.penal). Delimitare. Criterii de calificare juridică rezultând din latura obiectivă a fiecărei


Fapta penală incriminată în cazul infracţiunii de furt constă, potrivit art. 208 alin. (1) Codul penal, în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, ceea ce implică un act de deposedare şi un act de imposedare.
Dispoziţiile art. 211 alin. (1) Codul penal încriminează infracţiunea de tâlhărie ca fiind furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Prin urmare, infracţiunea de tâlhărie conţine, sub aspectul laturii obiective, două activităţi strâns legate între ele, dintre care una principală, şi anume furtul unui bun mobil, şi una secundară, însă adiacentă celei dintâi, şi anume întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
În cazul în care lipseşte activitatea adiacentă, în sensul că luarea bunului din posesia sau detenţia altuia s-a realizat doar printr-un contact superficial, prin detaşarea bunului de la posesor sau detentor, fără a se pune problema unei înfrângeri a capacităţii fizice ori psihice de apărare ale acestuia din urmă, nu se aduce atingere relaţiilor sociale ce constituie obiect juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie şi prin consecinţă, fapta constituie numai infracţiunea de furt.

Secţia penală, Decizia nr. 508 din 7 aprilie 2011

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș nr. 704/P/2006 emis la data de 14.08.2006, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2313/30/2006, inculpații M. S. și Ț. C. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) și alin. (2¹) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C.pen., respectiv C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 211 alin. (l), alin. (2) lit. b), c) și alin. (2¹) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 99 C.pen.

în fapt, s-a reținut în sarcina inculpaților că în noaptea de 30.07.2006, în jurul orei 3,35, pe str. General Dragalina din Timișoara, în baza unei înțelegeri prealabile, inculpatul M. S. a smuls telefonul mobil din buzunarul de la pieptul cămășii părții vătămate C. I., buzunar care s-a rupt, după care l-a înmânat imediat inculpatului Ț. C., ambii inculpați fugind apoi printre blocuri până la gară.

Analizând materialul probator administrat în cauză, respectiv procesul verbal de constatare (filele 6, 7 UP), declarațiile părții vătămate (filele 10 UP și 22 dosar), dovada de restituire a bunului (fila 11 UP), procesul verbal de conducere (fila 15 UP), declarațiile martorilor A. I. și S. D. (filele 16-19 UP), ancheta socială (fila 24 UP), declarațiile inculpaților (filele 28-32, 36-40 UP și 20, 21 dosar), referatele de evaluare a inculpaților întocmite de Serviciul de Probațiune Timiș (filele 51-54 și 98-101 dosar), instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

în noaptea de 29/30.07.2006, în jurul orei 3,30, după ce consumase băuturi alcoolice la un bar din zona Gării de Nord din Timișoara, partea vătămată C. I. se deplasa pe str. General Dragalina. La un moment dat, de partea vătămată s-au apropiat inculpații M. S. și Ț. C., care conform unei înțelegeri anterioare, îl urmăriseră pentru a-l deposeda de bunuri, ei având nevoie de bani.

în aceste condiții, inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil din buzunarul de la piept al cămășii părții vătămate, moment în care acesta s-a descusut, și, imediat după sustragerea telefonului, l-a înmânat inculpatului Ț. C., ambii inculpați fugind apoi printre blocurile din apropiere, până în gară, unde inculpatul Ț. C. a ascuns telefonul într-un vagon dezafectat.

După comiterea faptei, inculpații s-au deplasat la un local din zona gării, unde au fost depistați de organele de poliție, telefonul sustras fiind ulterior restituit părții vătămate.

Această situație de fapt a fost reținută de către prima instanță în primul rând din declarațiile date de inculpatul Ț. C., acesta recunoscând, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății săvârșirea faptei și indicând organelor judiciare modalitatea în care inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil, precum și contribuția sa ulterioară la derularea activității infracționale.

Aceste declarații se coroborează cu declarația dată de inculpatul M. S. în cursul cercetării judecătorești, acesta recunoscând sustragerea telefonului mobil din buzunarul cămășii părții vătămate, chiar dacă, inițial, în cursul urmăririi penale, a încercat să transfere actul material al sustragerii în sarcina inculpatului Ț. C., și arătând că la desfășurarea activității infracționale din data de 29/30.07.2006 a fost ajutat și de celălalt inculpat, după luarea telefonului, bunul fiind predat inculpatului Ț. C., care l-a ascuns într-un vagon dezafectat din gară.

Declarațiile celor doi inculpați se coroborează și cu declarațiile martorilor A. I. și S. D., care au menționat în cursul urmăririi penale că au văzut momentul în care inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil părții vătămate, precum și fuga ulterioară a inculpaților de la locul faptei.

Totodată, această situație de fapt a fost susținută și de către declarațiile date de partea vătămată pe parcursul procesului penal, care a arătat că telefonul i-a fost sustras din buzunar de către inculpatul M. S., acesta aflându-se împreună cu inculpatul Ț. C., de procesul-verbal întocmit în faza de urmărire penală cu ocazia conducerii organelor de cercetare de către inculpatul Ț. C., la locul unde a ascuns telefonul, ceea ce a confirmat fără putință de tăgadă implicarea inculpatului Ț. C., în activitatea infracțională, în caz contrar el neavând posibilitatea să cunoască acest loc, precum și de dovada de restituire a acestuia părții vătămate, din care reiese faptul că telefonul ridicat de la inculpați și restituit părții vătămate este identic cu cel care i-a fost sustras acesteia de către inculpatul M. S..

Dispozițiile art. 211 alin. (1) C.pen. incriminează infracțiunea de tâlhărie drept: „Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea”.

Din conținutul acestui text legal, se observă că, în alcătuirea laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie intră două activități strâns legate între ele, dintre care una principală – furtul – iar a doua – întrebuințarea de violențe sau amenințări ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra – care este secundară raportată la prima acțiune.

Activitatea principală – furtul – constă, conform dispozițiilor art. 208 alin. (1) C.pen., în luarea bunului mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, ceea ce implică un act de deposedare și un act de imposedare.

Activitatea secundară se poate realiza prin una dintre următoarele acțiuni pe care legea le prevede alternativ: întrebuințarea de violențe, întrebuințarea de amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau punerea victimei în neputință de a se apăra.

Violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra realizează activitatea secundară a tâlhăriei doar dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Prin urmare, între activitatea secundară și furt trebuie să existe o legătură de la mijloc la scop.

în ceea ce privește violența, ca acțiune adiacentă care, alături de acțiunea principală de furt, intră în compunerea elementului material al infracțiunii de tâlhărie, aceasta poate consta în orice acțiune fizică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natura a-i înfrânge împotrivirea la deposedare, sau, eventual, într-o acțiune fizică îndreptată împotriva unui bun, cu condiția ca această violență asupra bunului să fie de natură să creeze o teamă, să reprezinte o amenințare pentru detentor, care să-l determine pe acesta să accepte deposedarea patrimonială contrar voinței sale.

în cazul în care lipsește acțiunea violentă sau amenințarea în sensul prevederilor art. 211 C.pen., luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detașare a acestuia printr-un contract superficial, fără a se pune problema unei înfrângeri a forței fizice exercitate de victimă pentru a păstra obiectul, nu aduce atingere relațiilor sociale ce constituie obiect juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie și, ca urmare, fapta constituie numai infracțiunea de furt.

Având în vedere aceste aspecte, prin raportare la materialul probatoriu administrat în cauză, instanța de fond a apreciat că în sarcina inculpaților nu poate fi reținută infracțiunea de tâlhărie, respectiv complicitate la tâlhărie, deoarece prin actele lor aceștia nu au adus cu nimic atingere relațiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea părții vătămate, neexistând nici o probă în sensul că luarea telefonului mobil de către inculpatul M. S. din buzunarul de la piept al cămășii părții vătămate C. I. s-a făcut prin vreo formă de constrângere a părții vătămate sau că actul de deposedare a produs acesteia, în timpul desfășurării acțiunii de furt, suferințe fizice sau morale.

în acest sens, prima instanță a avut în vedere în primul rând declarațiile părții vătămate, care a precizat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, că inculpații nu au exercitat acte de violență asupra sa și nu l-au amenințat, ei doar sustrăgându-i telefonul mobil, moment în care s-a rupt buzunarul cămășii pe care o purta.

Aceleași concluzii se desprind și din declarațiile inculpaților, aceștia arătând că după ce inculpatul M. S. a discutat cu partea vătămată, el a introdus mâna în buzunarul cămășii, de unde a scos telefonul mobil, moment în care s-a descusut și buzunarul.

în același sens este și declarația data de martorul A. I. în cursul urmăririi penale, care se afla la o distanță de aproximativ 40-50 m de locul incidentului, care a arătat că a observat momentul în care inculpatul M. S. a sustras telefonul mobil din buzunarul părții vătămate, fără însă a face vreo mențiune despre exercitarea unor acte de violență sau despre vreo opoziție din partea părții vătămate.

în ceea ce privește declarația martorului S. D., deși aceasta a precizat că a văzut cum inculpații au sustras prin forță telefonul mobil al părții vătămate, nu a indicat ce semnifică noțiunea de „forță”, menționând doar că telefonul a fost sustras din buzunarul de la piept al cămășii. De altfel, martorul nu a făcut nici o referire cu privire la ruperea acestui buzunar sau cu privire la vreo opoziție din partea părții vătămate, astfel încât, sub acest aspect, în condițiile în care această declarație nu se coroborează nici cu declarația părții vătămate – persoana care a perceput în mod nemijlocit actul de sustragere – și nici cu vreo alta probă din dosar, nu poate fi reținută, martorul percepând un fenomen despre care a afirmat că este tâlhărie în condițiile în care nu a indicat exercitarea vreunui act de violență.

Având în vedere aceste considerente, prima instanță a apreciat că în cauză, prin actele lor, inculpații au adus atingere doar relațiilor referitoare la patrimoniul persoanei, și că, în drept, fapta inculpatului M. S. de a sustrage, din buzunarul de la piept al cămășii părții vătămate C. I. un telefon mobil, întrunește, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) C.pen., art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C.pen., iar fapta inculpatului Ț. C., de a-l sprijini pe inculpatul M. S. în sustragerea telefonului mobil aparținând părții vătămate C. I., el asigurând îndepărtarea bunului de la locul săvârșirii faptei și ascunderea lui, după o prealabilă înțelegere, întrunește, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la furt calificat, prevăzută de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 208 alin. (l) C.pen. art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C.pen., actele de complicitate desfășurându-se sub forma unor activități de ajutare a autorului în momentul săvârșirii faptei.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 334 C.proc.pen. prima instanță a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților din infracțiunea prevăzuta de art. 211 alin. (l), alin. (2) lit. b), c) și alin. (2¹) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C.pen. în infracțiunea prevăzută de art. art. 208 alin. (l), 209 alin. (l) lit. a), e), g) C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C.pen. pentru inculpatul M. S., respectiv din infracțiunea prevăzută de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 211 alin. (l), alin. (2) lit. b), c) și alin. (2¹) lit. a) C.pen. cu aplicarea art. 99 C.pen. în infracțiunea prevăzuta de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 208 alin. (l), 209 alin. (l) lit. a), e), g) C.pen. cu aplicarea art. 99 C.pen. pentru inculpatul Ț. C..

Prima instanță a reținut în sarcina inculpatului M. S. săvârșirea infracțiunii de furt în forma calificată prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C.pen. întrucât la activitatea infracțională și-a adus contribuția și inculpatul Ț. C., acesta preluând bunul sustras și ascunzându-l, fapta a fost comisă pe o stradă de pe raza municipiului Timișoara, loc care este întotdeauna accesibil publicului, precum și pe timp de noapte.

Totodată, având în vedere că agravantele prevăzute de art. 209 al. (1) lit. a), e), g) C.pen. se referă la faptă și nu la persoana vreunuia dintre participanți, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (2) C.pen., acestea se răsfrâng asupra tuturor participanților care le-au cunoscut, prima instanță a reținut în sarcina inculpatului Ț. C. săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 209 alin. (l) lit. a), e), g) C.pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că ambii inculpați au acționat cu intenție directă, inculpatul M. S. având reprezentarea faptului că prin actele sale pune partea vătămată în imposibilitate de a-și exercita drepturile cu privire la bunul sustras, cauzându-i astfel o pagubă, rezultat urmărit prin desfășurarea activității infracționale, iar inculpatul Ț. C. având reprezentarea rezultatului socialmente periculos care se va produce ca urmare a faptei autorului și urmărind ca, prin actele sale, să-i întărească inculpatului M. S. hotărârea infracțională, să-l determine să acționeze cu mai multă siguranță și îndrăzneală, creându-i mai mari posibilități de săvârșire și de ascundere a infracțiunii.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a dispus condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C.pen., respectiv art. 26 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C.pen., iar la individualizarea judiciară a pedepselor a ținut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Faptele inculpaților prezintă pericol social întrucât, prin actele lor, aceștia au adus atingere relațiilor sociale referitoare la ocrotirea posesiei si detenției asupra bunurilor mobile, implicit dreptului de proprietate.

în privința inculpatului M. S., în condițiile în care acesta a atras în sfera câmpului infracțional un minor, profitând de naivitatea acestuia, prima instanță a reținut în sarcina acestuia și circumstanța agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C.pen.. Totodată, din fișa de judiciar a inculpatului s-a constatat că acesta nu are antecedente penale, aflându-se la prima abatere de acest gen, ceea ce denotă o periculozitate socială mai redusă a acestuia. De asemenea, prima instanță a avut în vedere că, deși în faza de urmărire penală a încercat să transfere răspunderea penală asupra inculpatului Ț. C., ulterior, în cursul cercetării judecătorești, a avut o conduită sinceră, recunoscând și regretând fapta comisă.

Ca atare, ținând cont de toate aceste circumstanțe reale și personale ale inculpatului M. S., și, având în vedere și dispozițiile art. 78 C.pen. referitoare la aplicarea pedepsei în cazul reținerii circumstanțelor agravante, prima instanță a apreciat că scopul pedepsei, așa cum este stabilit prin dispozițiile art. 52 C.pen., poate fi atins prin aplicarea unei sancțiuni privative de libertate orientate spre minimul special, respectiv 4 ani închisoare.

în baza art. 71 C.pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a și b) C.pen., prima instanță apreciind ca o persoană condamnată pentru o infracțiune prin care se aduce atingere patrimoniului unei alte persoane nu poate fi considerată ca având demnitatea necesară pentru a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice sau de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

în ceea ce privește dreptul de a alege prevederile art. 64 lit. a) teza I C.pen. și drepturile prevăzute de lit. c), d), e) C.pen., prima instanță a apreciat că nu se impune interzicerea acestor drepturi.

Ținând seama de pericolul social concret al faptei, de persoana infractorului, precum și de concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, unde s-a consemnat că inculpatul M. S. prezintă perspective de integrare în societate, cu condiția integrării lui într-un program de supraveghere, prima instanță a apreciat că scopul acestei pedepse și reeducarea inculpatului este posibilă fără executarea efectivă a pedepsei aplicate, condamnarea putând constitui un avertisment pentru corijarea comportamentului antisocial al acestuia. Ca atare, constatând că și celelalte condiții prevăzute de art. 86¹ C.pen. sunt îndeplinite, instanța de fond a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o perioadă de 7 ani, termen de încercare stabilit în condițiile prevăzute de art. 862C.pen.

în conformitate cu dispozițiile art. 863 alin. (1) C.pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: – să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș la datele fixate de acest serviciu începând cu rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; – să anunțe în prealabil, din timp schimbarea de domiciliu, reședință sau locuință, și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; – să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informații de natura a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

în temeiul art. 71 alin. (5) C.pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere.

în baza art. 359 C.proc.pen. i s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 864 C. pen

în baza C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestului de la data de 30.07.2006 la 27.11.2006.

în ceea ce-l privește pe inculpatul Ț. C., în prezent major, prima instanță a constatat că la data săvârșirii faptei acesta era minor, fapt pentru care s-au reținut în favoarea acestuia dispozițiile art. 99 și urm. C.pen. privitoare la starea de minoritate. Totodată, prima instanță a avut în vedere și conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, acesta adoptând o conduită corectă, recunoscând și regretând fapta comisă. în același timp, prima instanță a avut în vedere că, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar, precum și din sentințele penale aflate la dosar, inculpatul nu se află la prima încălcare a legii penale, acesta suferind mai multe condamnări la pedeapsa închisorii pentru infracțiuni săvârșite atât anterior celei ce formează obiectul prezentului dosar, cât și ulterior acesteia.

Pe cale de consecință, având în vedere aceste aspecte, precum și prevederile art. 99 C.pen. art. 109 C.pen., și art. 27 C.pen., prima instanță a reținut că scopul pedepsei, așa cum este stabilit prin dispozițiile art. 52 C.pen., poate fi atins prin aplicarea unei sancțiuni privative de libertate de 2 ani închisoare.

în ceea ce privește latura civilă a procesului penal, prima instanță a reținut că partea vătămată Covaci Ion nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat.

împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara.

în motivele de apel ale Parchetului s-a solicitat în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., admiterea apelului. Soluția primei instanțe a fost criticată sub aspectul netemeiniciei, constând în recalificarea faptei reținute în sarcina inculpaților prin actul de sesizare al judecătoriei, întemeiată pe greșita interpretare a declarațiilor martorilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin înțelesul atribuit noțiunii de constrângere care include și o acțiune agresivă îndreptată asupra părții vătămate cum este cea a smulgerii bunului. Confirmarea acțiunii de violență ca și componentă a tâlhăriei rezultă din declarația martorei S. D., care a văzut cum inculpații au sustras prin forță telefonul mobil al părții vătămate. Aceleași împrejurări legate de modul de săvârșire al faptei rezultă și din declarației martorului A. I.

S-a menționat că declarațiile inculpaților, precum și depozițiile martorilor audiați au confirmat sub aspectul laturii obiective a infracțiunii complexe de tâlhărie, că ambele categorii de valori sociale ocrotite prin norma de incriminare sunt lezate, respectiv patrimoniul și integritatea fizică a persoanei. Acțiunea de smulgere, în sine, reprezintă un act violent, ca atare, pentru a realiza furtul inculpații au adoptat o atitudine agresivă și chiar dacă, aparent s-a acționat asupra lucrului, în realitate acest comportament a reprezentat o modalitate de constrângere a victimei și astfel se impune reținerea infracțiunii de tâlhărie și nu a celei de furt, în acest sens, au fost pronunțate de fosta Curte Supremă de Justiție deciziile nr. 299/27.01.2000 și nr. 2880/2003.

Prin decizia penală nr. 262/A/20.10.2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4560/30/2010, a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara împotriva sentinței penale nr.352/03.03.2010 a Judecătoriei Timișoara, care a fost menținută.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Referitor la încadrarea juridică dată faptelor inculpaților de către prima instanță, tribunalul a observat că în actul de trimitere în judecată, acțiunea de luare a bunului este descrisă în felul următor: inculpatul M. S. i-a smuls părții vătămate telefonul mobil din buzunarul de la piept, situație în care buzunarul cămășii s-a rupt și imediat i-a înmânat telefonul coinculpatului Ț. C., după care ambii inculpați au fugit printre blocurile din apropiere.

Judecătoria, analizând punctual declarațiile părții vătămate și ale martorilor A. I. și S. D., a reținut că acțiunea de luare s-a desfășurat în felul următor: inculpatul M. S. a introdus mâna în buzunarul cămășii purtate de partea vătămată, de unde a scos telefonul mobil, moment în care s-a descusut și buzunarul.

Verbul „a smulge” este definit în dicționarul explicativ al limbii române ca fiind acțiunea de „a trage cu putere pentru a scoate sau a deplasa din locul unde se află”.

S-a observat că partea vătămată nu ținea bunul în mână sau la gât, astfel încât tragerea cu putere a bunului să aibă și semnificația exercitării unor acte violente asupra fizicului persoanei, ci în buzunarul cămășii pe care o purta. De asemenea, în declarația dată de partea vătămată în fața judecătorului, în primul ciclu procesual (fila 22 dosar nr.2313/30/2006 al Tribunalului Timiș), aceasta, fiind întrebată expres, a declarat că cei doi inculpați nu au amenințat-o și nu au exercitat alte acte de violență asupra sa. Prin urmare, chiar dacă se acceptă teza parchetului și se consideră că scoaterea bunului din buzunarul cămășii, în modalitatea concretă în care a acționat inculpatul M. S., se poate circumscrie noțiunii de smulgere, aceasta nu a implicat și exercitarea de violențe față de partea vătămată, ci asupra unui bun (cămașa pe care o purta partea vătămată). Lipsind violențele față de o persoană, sunt excluse și suferințele fizice, situație în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe ce constituie activitatea adiacentă a infracțiunii complexe de tâlhărie, fapta putând fi încadrată doar sub aspectul infracțiunii de furt, ceea ce prima instanță a făcut în mod legal și temeinic.

Referitor la cea de a doua critică formulată de parchet, tribunalul a reținut că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, bunul sustras fiind recuperat de către organele de poliție și restituit părții vătămate (conform dovezii de restituire aflată la fila 11 din dosarul de UP). Nefiind exercitată acțiunea civilă în procesul penal, prima instanță a luat act de această împrejurare prin sentința pronunțată. întrucât nici unul dintre inculpați nu a fost obligat la plata unor despăgubiri (prin urmare nici inculpatul minor Ț. C.), nu se putea dispune obligarea acestuia din urmă, în solidar cu părțile responsabile civilmente, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, nefiind incidente prevederile art. 191 alin. (3) Cod procedură penală.

împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, arătându-se că decizia penală este netemeinică deoarece instanța de apel a menținut hotărârea pronunțată de Judecătoria Timișoara, care printr-o interpretare greșită a probelor a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților prin rechizitoriul emis de procuror. S-a mai arătat că deposedarea părții vătămate de telefonul mobil s-a făcut prin constrângerea acesteia, solicitându-se în final condamnarea inculpaților M. S. și Ț. C. la pedepse privative de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, respectiv complicitate la tâlhărie.

Examinând decizia penală recurată prin prisma motivelor de recurs invocate dar și din oficiu, instanța a constat că recursul formulat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș este nefondat, hotărârea Tribunalului Timiș fiind temeinică și legală.

Astfel, instanța de fond – Judecătoria Timișoara – a stabilit în mod corect starea de fapt dedusă judecății, respectiv aceea că în noaptea de 30.07.2006, în jurul orei 3,35 pe str. Dragalina din Timișoara, în baza unei înțelegeri prealabile, inculpatul M. S. a luat telefonul mobil din buzunarul de la pieptul părții vătămate C. I., după care l-a înmânat imediat inculpatului Ț. C., ambii inculpați fugind apoi printre blocuri până la gară.

Instanța de fond în mod judicios a apreciat însă că fapta săvârșită de către cei doi inculpați nu se încadrează în infracțiunea de tâlhărie (M. S.), respectiv complicitate la tâlhărie (Ț. C.), ci în cea de furt calificat, deoarece în speța de față, din probele dosarului nu a fost dovedită violența ca acțiune adiacentă alături de acțiunea principală de furt, care în mod obligatoriu trebuie să intre în compunerea elementului material al infracțiunii de tâlhărie, care se poate realiza prin întrebuințarea de violențe, de amenințări, de punere a victimei în stare de inconștiență sau punerea victimei în neputința de a se apăra.

Raportat la modul concret de săvârșire a faptei, instanța a apreciat că inculpatul M. S. a luat telefonul mobil din buzunarul de la piept al cămășii părții vătămate Covaci Ioan fără exercitarea unor acte de violență asupra părții vătămate, fără amenințarea acestuia, simpla rupere a buzunarului cămășii pe care o purta partea vătămată neputând fi calificată ca o deposedare prin violență în sensul legii penale.

în acest context, se poate deduce că inculpații prin actele lor nu au produs nici o atingere relațiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea părții vătămate, astfel că se poate constata că inculpații prin fapta lor au adus atingere doar relațiilor referitoare la patrimoniul persoanei, iar acest fapt întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C.pen. în ceea ce-l privește pe inculpatul M. S., respectiv complicitate la această infracțiune, prevăzută de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C.pen. cu aplic. art. 99 C.pen. în ceea ce-l privește pe inculpatul Ț. C., schimbarea încadrării juridice a faptei producându-se în mod legal și temeinic, potrivit dispozițiilor art. 334 C.proc.pen.

(Judecător dr. Marian Bratiș)