Una dintre cerinţele pentru existenţa consimţământului valabil al părţii care se obligă este ca acesta să provină de la o persoană cu discernământ.
Lipsa discernământului reprezintă, aşadar, un viciu de consimţământ, care atrage nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare, interesul protejat nefiind unul general, ci particular, chiar dacă lipsa de discernământ determină, pe cale de consecinţă, şi lipsa cauzei, ca element al voinţei juridice.
Fiind vorba de sancţiunea nulităţii relative, acţiunea în anulare a contractului trebuia promovată în termenul de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Fiind vorba de sancţiunea nulităţii relative, acţiunea în anulare a contractului trebuia promovată în termenul de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1930 din 20 septembrie 2002, în P.J.C. 2001-2002, p. 169
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la 8 septembrie 1997, reclamanta O. A. a chemat în judecată pe pârâţii P.N. şi P.E., pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceştia la 14 iulie 1992.
Prin sentinţa civilă nr. 4304 din 13 aprilie 2000, a fost admisă acţiunea, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 18.200 din 14 iulie 1992, încheiat între reclamantă şi pârât, părţile fiind repuse în situaţia anterioară.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în baza expertizei medico-legale efectuate în cauză, că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu avea capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi, mai ales, a consecinţelor ce decurgeau din respectivul act.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii P.E. şi P.N.
La data de 26 septembrie 2001, s-a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, care urma să stabilească prezenţa sau lipsa discernământului vânzătoarei (intimata-reclamantă) la momentul încheierii contractului.
La data de 21 ianuarie 2002, a fost depus raportul de expertiză medico-legală, care conchide că, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 14 iulie 1992, intimata-reclamantă avea discernământul abolit.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate de apelanţi, în raport de probele administrate în cauză şi faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., tribunalul a constatat că apelul este fondat.
Conform deciziei de casare şi conform precizării făcute de reclamantă în şedinţa publică din 13 februarie 2002, se invocă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământului vânzătoarei la data încheierii contractului. Lipsa discernământului în exprimarea voinţei (dovedită prin expertizele efectuate) nu relevă inexistenţa consimţământului, care ar atrage nulitatea absolută a contractului, ci un simplu viciu de consimţământ, astfel că, în acest caz, consimţământul există. Ne aflăm, deci, în faţa unui viciu de consimţământ care nu atrage decât nulitatea relativă a contractului, sancţiunea nulităţii fiind prevăzută în vederea protejării persoanei interesate. de aceea, acţiunea în anularea contractului trebuia promovată în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cum, în cauză, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 la 8 septembrie 1997, iar contractul a fost încheiat la 14 iulie 1992, rezultă că între momentul încheierii actului şi data acţionării în justiţie au trecut mai mult de 5 ani.
împotriva deciziei civile nr. 430/2002, prin care s-a admis apelul pârâţilor, schimbându-se sentinţa, în sensul respingerii acţiunii precizate, ca prescrise, a declarat recurs reclamanta.
în motivarea recursului, reclamanta a arătat că, potrivit art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Recurenta precizează că una din cele patru condiţii de valabilitate este consimţământul, care, la rândul lui, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, însă, în speţă, lipseşte discernământul, iar sancţiunea este nulitatea absolută a actului încheiat în aceste condiţii.
Recursul, care poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost considerat de către Curtea de Apel Bucureşti nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimţământul există. Aşadar, ne aflăm în faţa unui viciu de consimţământ, care atrage nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare, ca sancţiune edictată în scopul protejării persoanei interesate, şi nu pentru protejarea unui interes general, sancţiunea nulităţii relative operând ca nulitate de protecţie în privinţa actelor juridice încheiate cu lipsa discernământului.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale cauzei, scopul mediat şi cel imediat, lipsesc, deoarece în structura voinţei juridice intră consimţământul şi cauza, cu ambele sale componcnte, acestea presupunând existenţa discernământului, adică puterea de reprezentare a consecinţelor juridice ale manifestării de voinţă. Şi în această situaţie, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei discernământului.
Faţă de aceste considerente, Curtea a respins recursul promovat de reclamantă, ca fiind nefondat.
