În situaţia în care, într-o cauză (penală) unul dintre inculpaţi a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate, iar instanţa, în faţa căreia s-a ridicat excepţia, a dispus, prin încheiere, sesizarea (art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, republicată la 16 iulie 2004), recursul Ministerului Public împotriva încheierii este admisibil dacă norma legală a cărei neconstituţionalitate este invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 20 noiembrie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 4500/1/2007, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocată de inculpatul S.O., privind dispoziţiile art. 38 C.pr.pen. şi art. 45 alin. 1 C.pr.pen.
în baza art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, s-a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe inculpaţii S.O., D. Gh., G.A.T. şi D.E.
A fost prorogată pronunţarea asupra celorlalte excepţii invocate de către inculpaţii S.O. şi D. Gh., după soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 5/P/2006 din 10 mai 2007 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia pentru Combaterea Infracţiunilor de Săvârşite de Militari, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor amintiţi, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2007 inculpatul S.O. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 C.pr.pen. raportat la art. 38 C.pr.pen., apreciind că aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie – liberul acces la justiţie – art. 148 – integrarea în Uniunea Europeană – dar şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut, în esenţă, că prin abrogarea dispoziţiilor art. 212 din Codul de procedură penală – textul a fost abrogat prin Legea nr. 45/1993 publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993 – legiuitorul a acordat prioritate completitudinii urmăririi penale şi rezolvării unitare a unei cauze penale, în cazurile de indivizibilitate şi conexitate.
S-a apreciat astfel că realizarea scopului procesului penal este garantată prin sesizarea instanţei de judecată cu privire la toate infracţiunile – atunci când sunt îndeplinite condiţiile legii – legiuitorul înlăturând posibilitatea disjungerii în faza de urmărire penală.
De asemenea, s-a mai apreciat că disjungerea poate fi dispusă exclusiv de instanţa de judecată, în faza de cercetare judecătorească, dacă constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38 C.pr.pen.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că disjungerea, ca act procesual, are caracter de excepţie, este facultativă şi poate fi dispusă exclusiv în interesul unei bune judecăţi.
S-a conchis în sensul că art. 45 alin. 1 C.pr.pen., în măsura în care menţine trimiterea la dispoziţiile art. 38 C.pr.pen., este neconstituţional.
în sprijinul cererii formulate, inculpatul S.O. a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mai multe decizii, a statuat că în cauzele penale cerinţa termenului rezonabil are ca scop împiedicarea menţinerii persoanei acuzate pentru o perioadă lungă de timp, într-o stare ue incertitudine.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite exigenţele ce decurg din dispoziţiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Astfel, s-a constatat că din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. . 47/1992 rezultă, pe de o parte, necesitatea ca excepţia ridicată să vizeze necon-stituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, iar pe de altă parte, să fie îndeplinită condiţia relevanţei.
În ceea ce priveşte primul aspect, în cauză, s-a reţinut că inculpatul S.O. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 45 alin. 1 C.pr.pen. şi art. 38 C.pr.pen., fiind îndeplinită, astfel, prima condiţie impusă de lege.
Sub aspectul condiţiei relevanţei, s-a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, fac referire la legi sau ordonanţe ori dispoziţii ale acestora care au legătură cu soluţionarea cauzei, astfel că nu se cere o dependenţă între dispoziţia atacată şi soluţionarea cauzei, ci o simplă legătură între acestea, fiind astfel extinse cazurile în care poate fi invocată o excepţie de neconstituţionalitate.
S-a mai apreciat că relevanţa implică, în mod direct, existenţa unui interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, iar în cauza dedusă judecaţii, interesul se circumscrie dreptului inculpatului la un proces echitabil, la împiedicarea menţinerii sale într-o stare de incertitudine ca urmare a disjungerii dispuse de procuror pentru alte fapte concurente cu cele reţinute prin actul de trimitere în judecată.
De asemenea, s-a constatat că prevederile invocate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară – fiind respectată astfel şi cerinţa impusă de art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de fond a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 C.pr.pen. şi art. 38 C.pr.pen., suspendând judecarea cauzei pe durata soluţionării excepţiei.
împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, întrucât nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate sub aspectul criticilor invocate, precum şi din oficiu sub toate aspectele, conform prevederilor art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.
întrucât sintagma „ care are legătură cu soluţionarea cauzei ” nu a fost definită de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, revine instanţelor de judecată de a aprecia, exercitându-şi rolul de filtru, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale, dacă norma legală criticată este relevantă sau nu în cauză.
Interpretând dispoziţiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea apreciază că sfera semantică a cuvântului „legătură” nu trebuie exacerbată, în sensul de a se considera ca având relevanţă orice normă legală aplicabilă într-o cauză dedusă judecăţii.
Prevederile art. 45 alin. 1 raportat la art. 38 C.pr.pen., a căror constituţionalitate este contestată de inculpatul S.O., consacră dreptul procurorului de a dispune disjungerea cauzei şi nu au legătură cu soluţionarea cauzei penale ce formează obiectul dosarului nr. 4500/1/2007 de pe rolul Secţiei penale a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu se referă la dispoziţii legale în baza cărora inculpaţii au fost trimişi în judecată ori la norme materiale sau procesual-penale necesare soluţionării cauzei în această etapă procesuală.
Astfel, se constată că nu este îndeplinită una din cerinţele impuse de dispoziţiile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de inculpatul S.O.
Cât priveşte motivul invocat de apărătorul inculpatului S.O. în sensul că, prin disjungerea cauzei, procurorul â format un alt dosar de urmărire penală, în care se află înscrisyri care dovedesc lipsa de vinovăţie a inculpatului, Curtea apreciază că nu poate fi reţinut, întrucât inculpatul are posibilitatea de a solicita instanţei de fond ataşarea la dosarul cauzei a înscrisurilor de care înţelege să se folosească în susţinerea nevinovăţiei sale.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 385^15 pct. 2 lit. d din Codul de procedură penală, se va admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – împotriva încheierii din 20 noiembrie 2007, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în dosarul nr. 4500/1/2007.
Se va casa încheierea atacată numai sub aspectul sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate de inculpatul S.O. şi rejudecând se va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul S.O., cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 Cod de procedură penală şi art. 45 alin. 1 Cod de procedură penală, în raport cu prevederile art. 21 şi art. 148 din României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii la Secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 680 din 29 noiembrie 2007).
NOTĂ. Problematica procedurii, limitelor şi modului de distribuire a competenţelor, în cadrul aplicării prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată), între instanţele judecătoreşti şi instanţa constituţională continuă să provoace controverse în doctrină şi, mai ales, să genereze rezolvări diferite în jurisprudenţă.
în mod constant Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992 sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice, în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţii date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii.
în acest context general, soluţia din speţa de mai sus constituie un caz insolit, deopotrivă prin singularitatea şi posibilele sale implicaţii.
Suntem în faţa primei situaţii în care instanţa supremă admite un recurs împotriva unei încheieri prin care s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor dintr-o lege. Din perspectiva consideraţiilor de mai jos, soluţia înaltei instanţe pare, mai degrabă, rezultatul unei simple scăpări (erori), în condiţiile în care apărarea nu a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului şi chiar dacă completul pretinde că a făcut aplicarea art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedură penală. într-adevăr, până acum jurispnidt’nţa a fost constantă în sensul de a aprecia că în asemenea cauze sunt supuse recursului numai încheierile de respingere a cererii de sesizare a instanţei constituţionale, în condiţiile aprecierii ca inadmisibile a excepţiei, nu şi cele de admitere şi sesizare a Curţii Constituţionale.
Argumentul unei asemenea poziţii rezultă cu evidenţă, pe de o parte, din prevederile alin. 4 al art. 29 din Legea nr. 47/1992 (republicată), care, tratând despre sesizarea Curţii Constituţionale, arată că aceasta se face prin încheiere, precizând cuprinsul acesteia şi faptul că trebuie însoţită de dovezile aferente, fără a menţiona că aceasta este supusă vreunei căi de atac, iar pe de alta din economia şi formularea art. 29 alin. 6 al aceluiaşi act normativ care stipulează că „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. 1, 2 sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare
O asemenea soluţie se explică prin aceea că aprecierea instanţei judecătoreşti asupra şi în sensul admisibilităţii unei cereri de sesizare a instanţei constituţionale, ridicată în faţa sa, este considerată suficientă, fiind de presupus că aceasta cunoaşte cel mai bine nevoia verificării conformităţii cu legea fundamentală a textelor legale pe care este chemată să le aplice şi că este în interesul tuturor, în frunte cu cel al părţilor în proces, să se aplice dispoziţii legale valide constituţional.
Ca atare, absenţa unei căi de atac împotriva încheierilor de admitere a cererii şi de sesizare a Curţii Constituţionale nu afectează drepturile niciuneia dintre părţile unui litigiu, serveşte cerinţei obţinerii unei soluţii legale şi constituţionale în cauză şi triumfului legalităţii ca valoare a statului de drept.
Dimpotrivă, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în sine, poate prejudicia drepturile celor în cauză, în special, pe cele ale persoanei care invocă excepţia de neconstituţionalitate, ceea ce impune existenţa unei garanţii suplimentare a temeiniciei acestei soluţii şi, prin aceasta, a accesului liber la justiţia constituţională, pe calea controlului judiciar al încheierilor respective, din partea instanţelor superioare.
în acest context, ni se pare cel puţin discutabilă poziţia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, potrivit căreia „ în raport cu reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, Completul ăe 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe ”.
In primul rând, o asemenea soluţie este contrară raţionamentului corect şi rezolvării de principiu date recursului în interesul legii prin chiar decizia invocată. Se induce astfel ideea că „ reglementările legale specifice organizării judiciare existente ” care împiedică un control judiciar al încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale sunt contrare dispoziţiilor art. 21 din legea fundamentală privind accesul liber la justiţie, respectiv cea constituţională. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât soluţii practice şi legale există. Nimic nu împiedică ca, în cazul încheierilor pronunţate de secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a mai întâmplat în practică, controlul judiciar să aparţină Completului de 9 judecători, chiar dacă legea de organizare judecătorească nu-i conferă expres o asemenea competenţă, ea fiindu-i atribuită indirect şi adiţional de reglementarea specială cuprinsă în art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992 (republicată).
în situaţia încheierilor Completului de 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, când s-ar putea considera formal de netrecut actualele impedimente ale legislaţiei de organizare judiciară şi chiar în cea a celor ale secţiilor supremei instanţe, statuând în ultimă instanţă, dacă nu s-ar admite teza mai sus exprimată, soluţia adecvată şi corectă ar putea fi următoarea: obligaţia de a sesiza, în toate cazurile, Curtea Constituţională, cu respectarea numai a unor criterii strict formale şi precis reglementate, precum: contestarea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, condiţia ca acestea să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei constituţionale şi cel de a avea „ legătură cu soluţionarea cauzei ”, redus la cerinţa invocării, ca temei de drept, a textelor legale în discuţie.
Numai astfel s-ar putea asigura pe deplin şi adecvat semnificaţiile accesului liber Ia justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, conform prevederilor art. 146 lit. d din Constituţia României şi ale celor ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci doar prin intermediul instanţei judecătoreşti sau arbitrale în faţa căreia a fost ridicată.
O asemenea soluţie ar fi conformă şi spiritului dreptului comunitar şi celui al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (C.J.C.E.). Astfel, în cadrul procedurii trimiterii prejudiciale în interpretare, asemănătoare în abstract prin modul de desfăşurare şi scopul urmărit cu cea a procedurii interne aferente excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit alineatului ultim al art. 234 al Tratatului Comunităţii Europene: „In cazul în care o asemenea chestiune (prealabilă care presupune trimiterea prejudicială în interpretare sau validitate, paranteza noastră – M.D.) se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă judecătorească este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie”.
În plus, condiţia relevanţei cu fondul cauzei, care presupune o apreciere factuală, ar putea fi lăsată pe seama şi realizată şi de Curtea Constituţională, aşa cum o face şi în prezent, chiar după „filtrul” efectuat de instanţele judecătoreşti care au sesizat-o.
Contrar susţinerii Completului de 9 judecători, în sensul căjurisprudenţa constituţională nu ar cuprinde referiri la noţiunea de „relevanţă”, se cuvine arătat că, totuşi, într-o decizie Curtea Constituţională a considerat de pildă că pentru ca excepţia de neconstituţionalitate să fie admisibilă, se cuvine ca textul invocat drept neconstituţional să fie „determinat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată”.
în acelaşi registru mai larg al pertinenţei, Curtea Constituţională a statuat că aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat, situaţie în care cererea de sesizare este inadmisibila.
Concluzionând, legislaţia în vigoare şi cvasiunanimitatea jurisprudenţei nu consideră admisibil recursul împotriva încheierii de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau de ordonanţă.
Soluţia se impune ca o garanţie a liberului acces la justiţie recunoscut constituţional şi este şi în spiritul dreptului comunitar şi al jurisprudenţei C.J. C.E.
