în apel, potrivit art. 294 Cod procedură civilă, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Cererea prin care se solicită despăgubiri ivite anterior hotărârii primei instanţe (îmbunătăţiri aduse unui imobil în litigiu) este fără echivoc o cerere nouă.
Dreptul de retenţie solicitat în cadrul cererii noi, în legătură cu creanţa ce se urmăreşte a se stabili, nu poate constitui un impediment pentru respingerea acestei cereri, pe motiv că este o excepţie ce poate fi invocată şi în apel.
Acest drept este un principiu general. Elementul pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexitatea obiectivă dintre un lucru şi o datorie, iar dreptul de retenţie nu poate fi admis decât în aceste limite.
Numai constatarea sumelor datorate de reclamantă, prin sentinţă, făcea posibilă admiterea cererii de recunoaştere a dreptului de retenţie formulată în faza apelului.
Reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâţii D.F. şi D.S. pentru a se dispune evacuarea acestora pentru lipsă de titlu.
în motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta este proprietara imobilului în baza ordonanţei de adjudecare definitivă nr. 5.190 din 9.07.1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, transcrisă în registrul de publicitate imobiliară, iar pârâţii, fără nici un drept, refuză eliberarea imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 318 din 15.01.1998, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.
Apelul, care a fost declarat numai de pârâtul D.F., a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Bucureşti, prin decizia civilă nr. 2.295/A din 18.09.1998, reţinând că pârâţii ocupă imobilul fără titlu.
Cererea de anulare a titlului de proprietate al reclamantei şi de obligare a acesteia la plata sumei de 14.800 USD, reprezentând cheltuieli făcute de pârâţi pentru întreţinerea imobilului şi acordarea unui drept de retenţie, a fost respinsă, cu motivarea că apelantul nu a arătat temeiul juridic al anulării titlului de proprietate al reclamantei şi nu a solicitat nici o probă în susţinerea acestei cereri.
Celălalt capăt de cerere (obligarea reclamantului la plata sumei de 14.800 USD şi acordarea dreptului de retenţie), a fost considerat o cerere nouă şi formulată contrar dispoziţiilor art. 294 Cod procedură civilă, pentru prima dată în apel.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.F., invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul că, eronat, s-a considerat solicitarea dreptului de retenţie ca o cerere nouă, care nu poate fi făcută în apel, când, în realitate, reprezintă un mijloc de apărare, o excepţie, putând fi invocată direct în apel.
Recursul este nefondat.
Dreptul de retenţie constituie o garanţie reală, care constă în abilitarea creditorului de a deţine un bun mobil sau imobil, până ce creanţa îi va fi îndestulată de către debitorul proprietar al bunului, în condiţiile stabilite prin convenţie sau prin hotărâre judecătorească.
Cererea pentru stabilirea pretinselor îmbunătăţiri aduse de recurent imobilului, şi care trebuie valoric suportate de reclamanta intimată, nu a fost formulată la instanţa de fond, pentru a acorda posibilitatea părţilor să administreze probe şi să facă apărările necesare.
Numai constatarea sumelor datorate de reclamantă, legate de imobilul în litigiu, prin hotărâre judecătorească, permitea pârâtului să invoce dreptul de retenţie.
Prin trimiterea la art. 294 Cod procedură civilă, instanţa de apel a respins cererea (care, fără echivoc, constituie o cerere nouă) şi nu invocarea dreptului de retenţie, ca mijloc de apărare. (Judecator Ioana Surdescu)
(Secţia a lll-a civilă, decizia civilă nr. 790/1999)
