Legea nr. 85/2006, art. 137-138
în cazul pluralităţii de administratori, art. 73 din Legea nr. 31/1990 prevede răspunderea solidară a administratorilor.
în cazul pluralităţii de administratori, art. 73 din Legea nr. 31/1990 prevede răspunderea solidară a administratorilor.
Oe vreme ce nu există nici un act, prin care să se fi stabilit ca de partea economică să se ocupe recurentul, iar de activitatea societăţii pe latura realizării obiectului de activitate să se ocupe pârâtul, ambii administratori răspund solidar pentru fapta prevăzută de art 137 lit a) din Legea nr. 64/1995.
Decizia nr. 588 /R din 22 noiembrie 2006 – F.L.
Prin sentinţa civilă nr. 714/14.09.2006, Tribunalul Braşov a admis acţiunea formulată de reclamantul S.C. „C.C.” S.R.L., în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. ,,F’ S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii T.V. şi D.A., şi, în consecinţă, a obligat pârâţii să suporte plata pasivului S.C. „F” S.R.L., în sumă totală de 32.884,43 lei, din care, până la concurenţa sumei de 24.714,43 Iei, obligaţia de plată fiind solidară.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Societatea S.C. „F” S.R.L. se află în procedura falimentului.
Conform tabelului definitiv consolidat, la masa credală au fost înscrişi creditorii: D.G.F.P. Braşov, C.L. Braşov, C.P. Baraolt, valoarea masei credale fiind de 62,852 lei.
In urma activităţii desfăşurate, lichidatorul judiciar a constatat — din analiza actelor şi documentelor contabile — lipsa unor materii prime, respectiv material lemnos, în valoare de 24,714.43 lei.
De asemenea, a mai constatat că din casieria societăţii a fost ridicată suma de 8,710 lei, de către pârâtul D.A.
Atât lipsa materiilor prime, cât şi suma ridicată, nu au putut fi justificate.
Apărarea pârâtului T.V. în sensul că de exploatarea masei lemnoase s-a ocupat celălalt pârât, nu are relevanţă.
Conform actelor constitutive ale societăţii, ambii pârâţi aveau calitatea de administratori, iar aceştia administrau societatea atât împreună, cât şi separat.
Cât priveşte ridicarea sumei de bani, faţă de probele administrate, aceasta va fi imputabilă numai pârâtului D.A.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul T.V., solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii faţă de recurent.
Recursul este nefondat.
în mod corect instanţa de fond a constatat că lipsa nejustificată a materiilor prime în valoare de 24.714,43 lei creează prezumţia, nerăstumată de altă parte, că pârâţii au folosit materialul lemnos în interesul lor sau în interesul unei terţe persoane.
Potrivit art. 137 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de , să fie suportată de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie.
Prin actul adiţional 439/8.03.2004 la actul constitutiv al debitoarei, au fost numiţi ca administratori ai societăţii, pârâţii T.V. şi D.A.
Nu există nici un act prin care să se fi stabilit ca de partea economică să se ocupe recurentul, iar de activitatea societăţii pe latura realizării obiectului de activitate să se ocupe pârâtul D.A., astfel încât ambii administratori răspund solidar pentru fapta prevăzută de art. 137 lit. a) din Legea nr. 64/1995.
Faptul că pârâtul D.A. a semnat contractul de exploatare a masei lemnoase cu S.C. „D” S.R.L. este lipsit de relevanţă, ambii administratori având obligaţia de administrare a societăţii şi puterea de reprezentare a acesteia în raporturile cu terţii.
Adresa trimisă în 23.02.2005 C.P.Baraolt, prin care se solicită relaţii despre sediul S.C. „D” S.R.L. şi adresa numitului K.I., nu îl exonerează de răspundere pe pârâtul recurent, faţă de obligaţia ambilor administratori de a administra societatea debitoare.
Nu s-a dovedit nici o cauză de exonerare de răspundere a recurentului, respectiv forţa majoră, caz fortuit, ori fapta celui prejudiciat, care constituie cauze de nerăspundere în cazul răspunderii civile delictuale.
S-a dovedit relaţia de cauzalitate între fapta prevăzută de art. 137 lit. a) din Legea nr. 64/1995 şi prejudiciu, acesta constând în imposibilitatea încasării creanţelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în stare de insolvenţă.
Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente dispoziţiile art. 304, 3041 C. proc. civ., Curtea a respins recursul pârâtului T.V. şi a menţinut sentinţa Tribunalului Braşov.
