Fapta inculpatului de a sustrage cheile autoturismului părţii vătămate din apartamentul în care locuiau împreună, cu ajutorul acestor chei sustrăgând autoturismul, constituie infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 4-209 lit. g şi i Cod penal raportat la art. 210 Cod penal
Starea de ebrietate care să antreneze o alcoolemie peste limita legală, poate fi dovedită cu martori, iar în măsura în care din probatoriul administrat nu rezultă cu certitudine că inculpatul a avut în momentul accidentului o îmbibaţie alcoolică peste limita legală de I %o, se impune achitarea inculpatuluipentm infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 1 teza a Il-a din Decretul nr. 328/1966.
(Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, decizia nr. 580 R din 14 noiembrie 2002,
cu notă critică de Ionuţ Matei)
CURTEA,
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2454 din 29 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. 5848/2001, s-a dispus, în baza aii. 334 C. pr. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei din prevederile art. 208 alin. 4 C. pen, în art. 208 alin. 4 C. pen., 209 lit. g şi i C. pen.
în temeiul acestui text, respectiv art. 208 alin. 4 C. pen., 209 lit. g şi i C. pen., a fost condamnat inculpatul Gh. V., fiul lui M. şi G., născut la 20.11.1979 în Piteşti, cu domiciliul în Piteşti, str. T. V., jud. Argeş, la 3 ani închisoare.
în baza art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare, iar în baza art. 37 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/ 1966 a fost condamnat la 1 an închisoare.
în baza art. 33 lit. a C. pen. şi art. 34 lit. b C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în condiţiile art. 57 şi 71 C. pen.
S-a luat act că partea vătămată L. F. nu s-a constituit parte civilă.
A fost obligat inculpatul la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 300.000 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu au fost avansaţi din fondurile Ministerului Justiţiei.
în fapt, instanţa a reţinut următoarele:
La data de 25 decembrie 2000, în jurul orei 19°°-19, numitul B. P. a sosit cu autoturismul marca T. cu nr. de înmatriculare AG-76-LIO, proprietatea numitei L. F., la domiciliul concubinei saleGh. G., domiciliată în Piteşti, cartier T. V, judeţul Argeş. Cheile le-a aşezat pe un frigider al acesteia şi după aproximativ 15 minute a constatat că acestea lipsesc, fiind sustrase de către fiul concubinei sale, inculpatul Gh. V.
Acesta, cu cheile sustrase, în jurul orei 22 a pornit maşina, parcată la scara blocului, plecând spre comuna Albota.
La întoarcere spre Piteşti, fiind în stare de ebrietate evidentă, după consumul a două sticle de bere şi a 300 ml votcă, într-o curbă, inculpatul a pierdut controlul volanului, autoturismul izbindu-se de parapetul din stânga carosabilului, apoi de un calup de ciment, după care s-a răsturnat în şanţ. După ce a ieşit din maşină, inculpatul a mers la Postul de Poliţie Albota, unde i s-au luat primele declaraţii.
Având în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de furt în condiţiile sus-menţionate, infracţiunea de conducere fără permis pe drumurile publice, precum şi infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, conducătorul auto având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală.
Faptul că inculpatul a condus autovehiculul sub influenţa băuturilor alcoolice a fost dovedit prin declaraţie de martori, în cauză, nerecoltându-se probe biologice în vederea calculării alcoolemiei.
împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, apel care a fost respins prin decizia penală nr. 182 din 5 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 172/2002.
împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, susţinând că în cauză operează dispoziţiile art. 210 C. pen., deoarece în momentul sustragerii autoturismul se afla în posesia numitului B. P., concubinul mamei inculpatului, care locuia împreună cu aceasta şi cu inculpatul.
Totodată, invocă faptul că soluţia de condamnare pentru conducerea autovehiculului în stare de ebrietate cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, nu se impune deoarece starea de ebrietate în care se pretinde că se afla în momentul accidentului nu a fost dovedită.
De asemenea, susţine în critica deciziei că pedeapsa la care a fost condamnat este exagerată
şi că nu se impune aplicarea unei pedepse privative de libertate.
Curtea, prin decizia penală nr. 344/R din 13 iunie 2002, pronunţată în dosarul nr. 1179/2002 a admis recursul declarat de inculpat, a casat ambele hotărâri, atât decizia tribunalului, cât şi sentinţa Judecătoriei Piteşti şi a reţinut cauza spre rejudecare în vederea audierii ca parte vătămată pe B. P. şi ca martori pe numiţii H. C., R. D. şi P. A.
în motivarea acestei soluţii, Curtea susţine că în cauză pot fi incidente prevederile art. 208, 209 C. pen., cu aplicarea art. 210 C. pen., întrucât cel care avea posesia autoturismului sustras de inculpat era numitul B. P., care, fiind concubinul mamei inculpatului, locuia cu aceasta şi cu inculpatul în acelaşi domiciliu. Cum alin. 3 al art. 208 C. pen. prevede că fapta constituie furt chiar dacă bunul se găseşte în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane şi cum numitul B.P. deţinea în mod legal autoturismul sustras de inculpat, în baza unui contract de colaborare încheiat de proprietarul autoturismului L. F. cu o firmă de în care lucra B. P., Curtea a apreciat că se impune clarificarea tuturor acestor împrejurări cu influenţă asupra încadrării juridice a faptei, sens în care se impunea casarea hotărârii cu rejudecare în vederea audierii sus-numitului B.P.
De asemenea, soluţia casării cu reţinere spre rejudecare se impunea şi pentru a se stabili prin audiere de martori dacă inculpatul în momentul producerii accidentului avea sau nu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, starea de ebrietate putând fi dovedită şi prin depoziţii de martori şi alte mijloace de probe în condiţiile în care nu au fost recoltate probe biologice.
în acest sens, cum era necesară audierea martorilor rezultaţi din probele de urmărire penală şi anume H. C. – lucrătorul de poliţie care a constatat la faţa locului accidentul de circulaţie, precum şi audierea martorilor oculari R.D. şi P. A., se impunea casarea hotărârilor şi reţinerea cauzei spre rejudecare şi sub acest aspect.
în urma rejudecării, audiindu-se ca parte vătămată şi ca martori persoanele sus-menţionate în decizia de casare cu reţinerea cauzei spre rejudecare, Curtea constată, având în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, următoarea situaţie de fapt:
Din depoziţiile martorului B. P., rezultă cu certitudine că acesta deţinea în baza contractului de colaborare cu proprietarul autoturismului, L. F., deci în mod legal, autoturismul sustras de inculpat.
Totodată, B. P. locuia în domiciliul mamei inculpatului, care era concubina sa, în acest domiciliu locuind şi fiul acesteia, inculpatul în cauză.
Art. 208 alin. 3 C. pen. prevede că este furt şi fapta prin care este sustras un bun din posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane, astfel că fapta inculpatului de a sustrage autoturismul aflat în deţinerea legitimă a numitului B. P., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi cum în cauză acest furt a fost săvârşit pe timp de noapte şi prin folosirea pe nedrept a unei chei adevărate, încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art. 209 lit. g şi i C. pen. raportat la art. 208 alin. 4 C. pen., întrucât sustragerea autovehiculului în condiţiile art. 208 alin. 3 C. pen. s-a făcut în scopul folosirii acestuia fără consimţământul posesorului bunului.
Dar, întrucât inculpatul locuia împreună cu persoana vătămată, respectiv cu B. P., în cauză sunt incidente prevederile art. 210 C. pen., furt care se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Ca urmare, Curtea, în baza art. 334 C. pr. pen. va schimba încadrarea juridică a faptei din prevederile art. 208 alin. 4 C. pen. – încadrare reţinută în rechizitoriu – în prevederile art. 208 alin. 4 C. pen., 209 lit. g, i C. pen. raportat la art. 210 C. pen.
Deoarece partea vătămată B. P. a declarat că nu înţelege ca să facă plângere pentru infracţiunea de furt, nedorind ca inculpatul să fie condamnat pentru furt (a se vedea declaraţie de parte vătămată, fila 39, dosar instanţă recurs), având în vedere prevederile art. 286 alin. 2 C. pr. pen., Curtea va dispune în baza art. 10 lit. f) C. pr. pen., încetarea procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. 4,209 lit. g şi i C. pen., cu aplicarea art. 210 C. pen., pentru lipsa plângerii prealabile.
în ceea ce priveşte cealaltă infracţiune reţinută în actul de sesizare în privinţa inculpatului, şi anume infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/1966 privind conducerea autovehiculului pe drumul public cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, în urma audierii martorilor menţionaţi în hotărârea de casare cu reţinere spre rejudecare, Curtea apreciază că
Cum toate aceste declaraţii ale martorilor audiaţi conduc la concluzia că nu există probe certe şi sigure că inculpatul a avut în momentul producerii accidentului o îmbibaţie alcoolică peste limita legală de 1 %o, în aceste condiţii-existând un mare dubiu, ce profită inculpatului – nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 teza a ll-a din Decretul nr. 328/1966.
Lipsind elementul esenţial al laturii obiective şi care să caracterizeze fapta ca infracţiune, Curtea, în baza art. 10 lit. d) C. pr. pen., va achita pe inculpat pentru această infracţiune.
Rămâne însă în sarcina inculpatului infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 deoarece acesta a circulat cu autoturismul pe drumurile publice fără a avea permis de conducere.
Vinovăţia fiind evidentă sub acest aspect, Curtea va condamna pe inculpatul Gh. V. la pedeapsa închisorii şi va face în cauză aplicarea art. 81 C. pen., Curtea apreciind că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Se va fixa termen de încercare potrivit art. 82 C. pen. şi se va atrage atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
în baza art. 191 alin. 1 C. pr. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
inculpatul nu se face vinovat pentru această infracţiune.
Sigur, textul art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 328/ 1966 reţine că starea de ebrietate care să antreneze o alcoolemie peste limita legală, poate să fie dovedită cu martori.
Dar, analizând depoziţiile martorilor R.D., P. A., H. C. (filele 51,52, respectiv 61 dosar instanţă recurs) rezultă că inculpatul se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, dar nu într-o stare avansată de ebrietate, atât de vădită şi de evidentă, care să conducă la aprecierea că îmbibaţia sa alcoolică în sânge ar fi fost de peste 1 %o.
Starea în care se afla inculpatul se datora nu numai faptului că el consunase băuturi alcoolice, dar şi ca urmare a emoţiilor, traumelor suferite în urma accidentului.
Mai mult, lucrătorul de poliţie H. C., care a sosit la locul accidentului la circa 10 minute de la producerea acestuia, aşa cum arată în declaraţia dată în instanţă (fila 61 dosar instanţă recurs), susţine că numai dacă fiola se înverzea în totalitate, numai atunci îmbibaţia alcoolică putea să fie peste 1 %>.
Or, în urma testării cu fiola aceasta s-a înverzit în proporţie de aproximativ 3/4 şi în această situaţie, susţine lucrătorul de poliţie, nu poate fi vorba de o alcoolemie peste 1 %o, ci de o îmbibaţie alcoolică sub 1%o.
NOTĂ
Soluţia pronunţată de Curte, în fond după casare, este criticabilă, atât în ce priveşte încetarea procesului penal, cât şi în ceea ce priveşte achitarea inculpatului.
Ca situaţie de fapt, se reţine în esenţă că inculpatul a sustras cheile autoturismului concubinului mamei sale, din apartamentul în care locuiau atât inculpatul şi mama sa, cât şi concubinul acesteia, iar cu ajutorul acestor chei a sustras apoi autoturismul în cauză, conducându-l pe drumurile publice, deşi nu poseda permis de conducere şi consumase băuturi alcoolice.
Din decizia analizată, rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de furt, prevăzută de art. 208 alin. 4 C. pen., având ca obiect material autoturismul aflat în detenţia părţii vătămate-concubinul mamei sale, fiind schimbată încadrarea juridică de către prima instanţă în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 4 – 209 lit. g, i C. pen., întrucât fapta a fost comisă în timpul nopţii şi prin folosirea fără drept a cheii adevărate a autoturismului, ce fusese sustrasă anterior.
în practica judiciară mai veche, s-a exprimat opinia în sensul că sustragerea unui autoturism prin folosirea fără drept a cheilor adevărate ale acestuia nu imprima faptei un caracter agravat, în sensul reţinerii art. 209 lit. g C. pen., întrucât fără aceste chei autoturismul nu putea fi pornit şi, deci, sustras.
Considerăm această opinie neîntemeiată, întrucât cheile sustrase folosesc mai întâi la deschiderea uşii autoturismului şi apoi la pornirea şi, deci, sustragerea propriu-zisă a acestuia. In plus, sustragerea unui autoturism se poate face, chiar dacă situaţia este mai rar întâlnită, şi prin împingere sau tractare, aşadar fără pornire, caz în care folosirea cheii nu mai este neapărat necesară.
în ceea ce priveşte activitatea infracţională a inculpatului, apreciem că în sarcina acestuia trebuia reţinute două infracţiuni de furt, iar nu una singură, întrucât acesta a sustras mai întâi cheile autoturismului (faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, în varianta tip, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen.), iar apoi, cu ajutorul acestora, autoturismul (faptă ce întruneşte, pentru consideraţiile de mai sus, elementele constitutive ale infracţiunii de furt de folosinţă, în varianta calificată, prevăzută de art. 208 alin. 4-209 alin. 1 lit. g, i C. pen.).
Sustrăgând mai întâi cheile autoturismului, iar apoi şi autoturismul, inculpatul a săvârşit două infracţiuni, aflate în concurs real cu conexitate etiologică, întrucât una dintre infracţiuni (sustragerea cheilor) a fost comisă pentru săvârşirea alteia (sustragerea autoturismului). Această modalitate a concursului real şi-a găsit de altfel şi consacrare normativă, în art. 33 lit. a) partea finală din C. pen., infirmându-se astfel teoria unităţii infracţiunilor mijloc-scop.
Câtă vreme însă procurorul, întocmind rechizitoriul, nu l-a trimis în judecată pe inculpat şi cu privire la infracţiunea de furt, constând în sustragerea cheilor autoturismului (neexistând astfel o manifestare de voinţă neechivocă din partea procurorului, în sensul trimiterii în judecată a inculpatului pentru ambele fapte de sustragere), iar în cursul cercetării judecătoreşti nu s-a cerut extinderea procesului penal şi pentru această faptă, instanţa de fond a respectat limitele impuse de art. 317 C. pr. pen. în ceea ce priveşte obiectul judecăţii.*
Cu atât mai puţin, instanţa de recurs nu se putea pronunţa şi asupra faptei inculpatului, de sustragere a cheilor, ca infracţiune distinctă, câtă vreme fusese învestită doar cu soluţionarea recursului declarat de inculpat, căruia nu-i putea crea o situaţie mai grea, conform art. 385® C. pr. pen.
Totuşi, delimitarea, chiar şi teoretică, a celor două acte distincte de sustragere, este importantă, cu repercusiuni asupra soluţiei pe care Curtea a adoptat-o, în fond după casare.
Potrivit art. 210 C. pen., furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui, ori de către cel care locuieşte cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Soluţia adoptată de legiuitor în aceste situaţii, evident mai favorabilă inculpatului din punct de vedere procedural, se explică prin relaţiile de încredere reciprocă ce se stabilesc între persoanele enumerate mai sus, încredere determinată de anumite calităţi ale părţilor
(soţi, rude apropiate, tutore/minor) sau de faptul locuirii împreună (cu caracter stabil sau vremelnic).
în consecinţă, întrucât în ultimele ipoteze încrederea prezumată între infractor şi victimă este determinată de faptul locuirii în comun, rezultă că regimul de favoare instituit în art. 210
C. pen. este aplicabil numai în măsura în care bunul a fost sustras dintr-un loc aflat în folosinţa comună a făptuitorului şi a celui păgubit.
De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat prin decizia de îndrumare nr. 8/1971 şi fostul Tribunal Suprem. Referindu-se la situaţia în care folosirea unei locuinţe de către inculpat şi partea vătămată nu are ca obiect totalitatea încăperilor destinate acestui scop (cum pare a fi cazul în speţă), ci numai o parte a lor, instanţa supremă a decis că infracţiunea de furt se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate „numai dacă furtul a fost comis asupra unor bunuri aflate în partea de folosită în comun“. în consecinţă, în măsura în care părţile folosesc în comun întreaga locuinţă, dispoziţiile art. 210 C. pen. se vor aplica numai bunurilor sustrase, aflate oriunde în această locuinţă.
Revenind la situaţia din speţă, constatăm că doar cheile autoturismului au fost sustrase dintr-un loc aflat în folosinţa comună a inculpatului şi părţii vătămate (de pe frigiderul aflat în locuinţa comună), astfel încât numai cu pr ivire la această sustragere ar fi fost incidente dispoziţiile art. 210 C. pen., în măsura în care inculpatul ar fi fost trimis în judecată şi pentru această faptă, ca infracţiune distinctă.
Or, câtă vreme incuipatul a fost trimis în judecată, alături de alte fapte, doar pentru sustragerea autoturismului, bun aflat în mod evident în afara locuinţei comune a inculpatului şi părţii vătămate, în speţă nu ne aflăm în ipoteza reglementată de art. 210 C. pen., fiind astfel lipsită de relevanţă manifestarea de voinţă a părţii vătămate în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a inculpatului, sens în care soluţia de încetare a procesului penal este greşită.
Tot astfel este, în opinia noastră, şi soluţia de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/1966.
Potrivit art. 37 alin. 1 din Decret, constituie infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, cele două stări – de îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi starea de ebrietate – nu sunt neapărat echivalente, existând cazuri în care conducătorul unui autovehicul are alcoolemie sub limita egală, dar prezintă simptomele caracteristice stării de ebrietate, după cum sunt şi situaţii inverse.
Deosebirea între cele două stări se manifestă în plan probator, căci în ceea ce priveşte efectele, consecinţele juridice sunt aceleaşi, în măsura în care o persoană aflată într-o asemenea stare conduce un autovehicul pe drumurile publice.
Astfel, dacă starea de îmbibaţie alcoolică peste limita legală, de 1%o, este dovedită doar printr-o probă ştiinţifică (analiza de laborator), starea de ebrietate se poate dovedi şi prin mijloace de probă, cum ar fi declaraţia inculpatului, coroborată cu depoziţiile martorilor, atunci când din acestea rezultă împrejurări semnificative şi concludente.
Reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, în forma conducerii în stare de ebrietate are loc în măsura în care probele ştiinţifice administrate în cauză nu dovedesc o alcoolemie peste limita legală. în consecinţă, referirile la nivelul îmbibaţiei alcoolice îşi păstrează relevanţa numai ca element probator al stării de ebrietate, prin coroborare cu celelalte probe, nemaiconstituind un criteriu esenţial pentru reţinerea infracţiunii analizate.
în speţă, instanţa de recurs avea obligaţia de a analiza probatoriul administrat în cauză (inclusiv depoziţiile martorilor), în sensul în care acesta dovedea sau nu existenţa stării de ebrietate a inculpatului, iar nu a îmbibaţiei alcoolice peste limita legală, câtă vreme el fusese trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/1966 (în condiţiile în care nici nu se recoltaseră probe în vederea calculării alcoolemiei).
Or, din considerentele deciziei prezentate rezultă că instanţa de recurs a apreciat asupra elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1, însă nu prin raportare la existenţa stării de ebrietate, avută în vedere de teza a ll-a (varianta normativă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată), ci la îmbibaţia alcoolică peste limita legală. Din motivarea Curţii rezultă că starea de ebrietate a inculpatului nu reprezintă decât un element de fapt, care contribuie la aprecierea asupra nivelului îmbibaţiei alcoolice în sânge, ceea ce este eronat, câtă vreme cele două stări sunt tratate distinct de către legiuitor, intrând alternativ în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.
Pentru aceste considerente, apreciem că soluţia de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 teza II din Decretul nr. 328/1966, cu motivarea că lipseşte elementul esenţial al laturii obiective, şi anume îmbibaţia alcoolică peste limita legală, este greşită.
