– Codul de procedură civilă: art. 7201
– Legea nr. 85/2006: art. 31, art. 149
este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor, iar încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente legal asumate.
în mod greşit consideră recurenta că creditoarea intimată ar fi trebuit să parcurgă procedura prevăzute de art. 7203 C. pr. civ., întrucât aceste dispoziţii, referitoare la prealabila conciliere directă, sunt incompatibile cu specificul procedurii insolvenţei, în sensul art. 149 din Legea nr. 85/2006, procedura reglementată de acest act normativ fiind una colectivă, care antrenează, de regulă, toţi creditorii debitorului, şi nu doar pe cel care a formulat cererea introductivă, fiind lipsită de orice eficienţă, dar totodată, contraproductivă, prin împiedicarea celerităţii procedurii, o încercare de conciliere cu unul singur dintre creditori.
(Decizia civilă nr. 1667 din 14 decembrie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin sentinţa comercială nr. 1201 din 8 iulie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1117/ 30/2010, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiş a respins contestaţia formulată de debitoarea SC N. SRL Deta, admiţând, în schimb, cererea creditoarei SC A. SRL Arad având ca obiect deschiderea procedurii de insolvenţă, iar în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, modificată, a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva societăţii debitoare, cu toate consecinţele care rezultă din aceasta.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea SC N. SRL Deta, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii cererii de declanşare a procedurii insolvenţei.
Prin decizia civilă nr. 1667 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul debitoarei, cu motivarea că instanţa de recurs este ţinută să analizeze dacă tribunalul, prin judecătorul-sindic, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, precum şi dacă în cauză este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ.
Prin recursul formulat, debitoarea a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică întrucât cererea creditoarei în mod greşit a fost admisă de tribunal, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile necesare deschiderii procedurii insolvenţei, în sensul că creanţa reclamată, pe de o parte, nu ar mai exista ca urmare a plăţii acesteia, iar pe de altă parte, că ea deşi este lichidă, nu este certă, contractul invocat de intimată nefiind semnat de reprezentantul legal al societăţii recurente, persoana care a semnat neavând calitatea de administrator şi nedeţinând vreo împuternicire din partea conducerii pentru a semna respectivul act, reclamanta neparcurgând nici procedura prevăzută de art. 7201 C. pr. civ.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă
împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiaşi articol, insolvenţă este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, ea fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Art. 31 din acelaşi act normativ statuează că orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, la care trebuie să anexeze documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei necesară pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, ea fiind de 30.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.
Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzute de art. 1 şi art. 3 pct. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să aibă calitatea de comerciant, să fie o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă.
Debitoarea recurentă este o societate comercială cu răspundere limitată şi este ştiut faptul că societăţile constituite cu respectarea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Insolvenţă debitorului fiind o condiţie a aplicării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, cel care solicită declanşarea acestei proceduri trebuie să administreze dovezi din care să rezulte: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa lichidităţilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolvenţă a patrimoniului debitorilor în situaţia în care aceştia, după 30 de zile de la scadenţă, nu au plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţă nu se caracterizează prin starea de fond generală proastă a afacerilor comerciantului în cauză sau existenţa unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecată, adică insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsă a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. încetarea plăţilor trebuie să aibă un caracter de generalitate şi să constituie indiciul exterior şi manifestarea dezordinii şi neputinţei comerciantului de a executa obligaţiile scadente asumate, de unde rezultă că aceasta trebuie privită ca un fapt complex supus interpretării şi aprecierii judecătorului-sindic, impunându-se o delimitare clară între conceptul de „insolvenţă” şi cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcaţie fiind necesară şi datorită faptului că nu puţini dintre debitori contestă împrejurarea că s-ar afla în stare de insolvenţă invocând existenţa în patrimoniul lor a unor active prin a căror valorificare s-ar putea obţine acoperirea creanţei reclamate de creditori.
Insolvenţă este strâns legată de incapacitatea de plată, privită ca încetare efectivă a plăţilor. De altfel, însăşi debitoarea recunoaşte că „efectuarea plăţilor s-a oprit din motive independente de voinţa sa, în 16 august 2009, dată la care a fosl sigilat magazinul de către proprietarul spaţiului”. Această incapacitate exprimă starea patrimoniului debitorului, care face imposibilă plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Aşadar, insolvenţă semnifică insuficienţa reală a lichidităţilor, absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuşeşte să producă lichidităţi într-un ritm adaptai obligaţiilor asumate (pentru că, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului său nu sunt lichide sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţii datoriilor), el se găseşte în insolvenţă ca urmare a incapacităţii sale de a plăti, adică de a-şi onora creditorii cu sumele pe care le datorează, această stare subzistând şi atunci când lipsa lichidităţilor îşi are sorgintea în blocajul financiar.
în conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificată, creditorul nu poate declanşa procedura decât pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii reglementate de art. 379 C. pr. civ., care se aplică, potrivit art. 149 din lege, şi în această materie, cel din urmă text statuând că dispoziţiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creanţei vizează atât existenţa acesteia, cât şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. în plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă, toate aceste condiţii fiind, fără niciun dubiu, îndeplinite în speţă.
în mod corect judecătorul-sindic a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimată reiese că aceasta deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile al cărei cuantum este mai mare de 30.000 lei.
Astfel, caracterul cert al creanţei rezultă fără putinţă de tăgadă din cele 39 de facturi fiscale depuse în copie şi semnate pentru conformitate în dosarul de fond de creditoare, dintre care doar una singură, cea având nr. 5074591 din 14 mai 2009, nu are aplicată ştampila societăţii debitoare, dar şi fără a se ţine seama de acest înscris, creanţa reclamată depăşeşte valoarea-prag impusă de legiuitor pentru a se putea declanşa procedura de colectivă, ştiut fiind faptul că, potrivit art. 46 C. com., obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează, printre altele, cu facturi acceptate.
Sub acest aspect, trebuie menţionat că în dreptul civil român principiul general este că cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească (art. 1169
C. civ.). Ca atare, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să probeze existenţa ei. La rândul său, debitorul care afirmă stingerea ei prin plată, va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării plăţii, cu excepţia situaţiilor în care plata este prezumată de lege (art. 1138 din acelaşi cod), ceea ce nu este cazul în speţă. în alte cuvinte, câtă vreme reclamanta susţine că pârâta nu i-a plătit suma de 35.510,78 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor pe care i le-a livrat potrivit facturilor acceptate la plată fără nicio obiecţiune, sarcina probei revenea debitorului. Or, recurenta, lăsând la o parte că a dat dovadă de inconsecvenţă, în sensul că, pe de o parte, afirmă că litigiul este stins prin plată, iar pe de alta, că valoarea pretinsului prejudiciu nu este cea prezentată de intimată, nu a făcut dovada plăţii mărfii pe care a recepţionat-o, depunând la dosar doar două chitanţe, având nr. 8382213 din 8 septembrie 2009 (pentru suma de 200 lei) şi nr. 8381964 din 2 septembrie 2009 (pentru suma de 110 lei, însă împreună cu o altă factură purtând nr. 4145004 din 28 mai 2009, dar care nu apare în lista enumerată de creditoare în cererea introductivă), prin care a făcut numai dovada unei plăţi parţiale a facturii fiscale nr. 4195550 din 11 iunie 2008 (care are o valoare de 1.054,42 lei).
Art. 942 C. civ. defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de vânzare-cumpărare, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. în conformitate cu art. 969 din Cod, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai potrivit adagiului latin pacta sunt servanda, contractele civile şi comerciale legal încheiate impunându-li-se autorilor lor întocmai ca legea, întrucât contractele juridice sunt obligatorii pentru părţi, şi nu facultative.
Susţinerile recurentei privitoare la faptul că contractul invocat de creditoare nu ar fi fost semnat de reprezentantul legal al societăţii debitoare, persoana care a semnat neavând calitatea de administrator şi nedeţinând vreo împuternicire din partea conducerii pentru a semna acest act, nu au niciun corespondent cu actele de la dosar, între părţi intervenind, cum în mod corect a arătat şi intimata, un contract comercial consensual pentru care nu s-a confecţionat un instrumentum, dar această împrejurare nu prezintă nicio relevanţă câtă vreme s-a realizat acordul de voinţă în condiţiile art. 36 C. com., care statuează următoarele: când proptitorul cere executarea imediata a contractului şi un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut şi nici chiar necesar după natura contractului, atunci contractul este perfect îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea iui.
în aceste condiţii, Curtea apreciază că criticile recurentei privitoare la pretinsa eroare săvârşită de tribunal, la faptul că ar exista „elemente temeinice” de contradictorialitate a actelor invocate de creditoare, că „acţiunea ar fi inadmisibilă”, creanţa nefiindu-i „opozabilă”, că plăţile s-au oprit din motive independente de voinţa sa ca urmare a sigilării magazinul de către proprietarul spaţiului, că trebuie soluţionate mai întâi diferitele elemente de contradictorialitate dintre actele invocate de creditoare şi cele pe care debitoarea le invocă în apărare nu sunt întemeiate, debitul reclamat fiind probat fără niciun dubiu de către intimată. Pe de altă parte, debitoarea nu s-a conformat exigenţelor impuse de art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi de alin. (1) al art. 129 C. pr. civ., care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, simpla susţinere privitoare la achitarea integrală a sumei reclamate sau că prejudiciul invocat este unul mult mai mic (dar fără ca măcar să-l determine) nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că cererea de deschidere a procedurii colective nu ar fi întemeiată. Tot astfel, nu sunt dovedite nici afirmaţiile privitoare la respingerea de către o altă instanţă a cererii creditoarei pentru emiterea unei somaţii de plată, împrejurare contestată, de altfel, de către intimată.
Nu în ultimul rând, existenţa unui dosar penal cu proprietarul spaţiului în care recurenta şi-a desfăşurat activitatea comercială pe rolul unei alte instanţe sau a unei executări silite faţă de un debitor propriu nu prezintă importanţă şi nu pot determina admiterea recursului de faţă, întrucât nu i se poate pretinde unui creditor, care este şi el comerciant, să aştepte finalizarea, eventual cu succes pentru debitorul său, a propriilor litigii, pentru ca acesta din urmă să fie în măsură să-şi achite datoriile acumulate, respectivele împrejurări nedovedind decât modul defectuos în care debitoarea şi-a condus afacerea, ajungând în starea de insolvenţă, creanţa intimatei fiind mai veche de 30 de zile şi în cuantum superior valorii minime de 30.000 lei impusă de art. 3 pct. 12 din legea-cadru. De asemenea, în mod eronat consideră recurenta că creditoarea intimată ar fi trebuit să parcurgă procedura prevăzute de art. 7201 C. pr. civ., întrucât aceste dispoziţii, referitoare la prealabila conciliere directă, sunt income-patibile cu specificul procedurii insolvenţei, în sensul art. 149 din Legea nr. 85/2006, procedura reglementată de acest act normativ fiind una colectivă, care antrenează, de regulă, toţi creditorii debitorului, şi nu doar pe cel care a formulat cererea introductivă, fiind lipsită de orice eficienţă, dar totodată, contraproductivă, prin împiedicarea celerităţii procedurii, o încercare de conciliere cu unul singur dintre creditori.
