Nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale – ca faptă omisivă – nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii personale, nepu-tându-se stabili legătura de cauzalitate dintre faptă şi ajungerea debitorului în stare de . Legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii administratorului doar după administrarea de dovezi concludente şi pertinente, care să conducă la concluzia că, prin săvârşirea faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
Decizia nr. 1116 din 31 august 2009
Prin sentinţa comercială nr. 656/S din 13.XI.2008 a Tribunalului Iaşi, judecătorul-sindic a respins cererea formulată de creditorul A.F.P. privind stabilirea răspunderii personale a administratorilor-pârâţi D.D. şi D.R.C. pentru pasivul debitorului felit SC C.M. SRL.
A dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC C.M. SRL şi radierea debitorului SC C.M. SRL. A descărcat pe administratorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi şi a dispus notificarea sentinţei debitorului, creditorilor, Direcţiei Teritoriale a Finanţelor Publice, Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea menţiunii de radiere, prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a dispune astfel, judecătorul-sindic a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 104/COM/22.06.2004 s-a deschis procedura reglementată de Legea nr. 64/1995 (act normativ atunci în vigoare) împotriva debitorului SC C.M. SRL, la cererea creditorului A.F.P., în vederea recuperării unei creanţe bugetare în sumă de 47.163,57 lei, majorată ulterior la suma de 48.148,31 lei, reprezentând accize cu accesoriile aferente datorate bugetului de stat. Tabelul creanţelor asupra averii debitorului, definitivat prin încheierea nr. 454/23.11.2004, cuprinde pe creditorul A.F.P. cu o creanţă în sumă de 48.143,31 lei.
Constatând, în cursul procedurii, că sediul debitorului nu mai există şi în fapt la adresa înscrisă în registrul comerţului, iar reprezentanţii legali ai acestuia nu au putut fi contactaţi pentru a preda documentele societăţii şi, din acest motiv, nu este posibilă o analiză a situaţiei economico-financiare a societăţii şi a cauzelor care au generat insolvenţă şi nici identificarea unor eventuale elemente de activ în patrimoniul debitorului, administratorul judiciar desemnat în cauză a depus – la data de 04.03.2005 – raport cuprinzând propunerea de închidere a procedurii.
împotriva propunerii de închidere a procedurii nu au fost formulate obiecţii, însă unicul creditor cunoscut în cauză, A.F.P., a solicitat, pe temeiul art. 137 lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995, instituirea răspunderii personale a administratorilor debitorului, pârâţii D.D. şi D.R.C., apreciind că starea de insolvenţă a societăţii a fost generată de managementul neperformant şi de activitatea lipsită de eficienţă exercitată de cei doi, dovedită de lipsa oricăror bunuri în patrimoniul debitorului, deşi componenţa obligaţiei fiscale denotă că debitoarea a desfăşurat activitate producătoare de venituri, care însă au fost destinate uzului personal al administratorilor. S-a mai imputat pârâţilor schimbarea sediului social fără a anunţa organul fiscal şi omisiunea întocmirii raportărilor contabile prevăzute de lege.
într-o primă judecată, cererea formulată de creditor vizând stabilirea răspunderii personale şi propunerea de închidere a procedurii au fost soluţionate prin sentinţa nr. 210/COM/07.06.2005, în sensul obligării celor doi pârâţi la plata pasivului debitorului, reprezentat de creanţa admisă în procedură, dispunându-se şi închiderea procedurii, pe temeiul art. 130 din
Legea nr. 64/1995. Prin decizia nr. 227/12.05.2008, Curtea de Apel Iaşi, admiţând recursul promovat de cei doi administratori-pârâţi, a anulat hotărârea sus-menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând nerespec-tarea formelor de procedură.
In rejudecare nu au fost formulate cereri sau administrate probe noi.
Judecătorul-sindic a stabilit în rejudecare că cererea de antrenare a răspunderii personale este neîntemeiată. Răspunderea fondată pe prevederile art. 138 alin. (1) din este o răspundere specială, a administratorilor sau persoanelor care s-au implicat în administrarea societăţii în cauză şi care au săvârşit una sau mai multe dintre faptele enumerate la lit. a)-g) ale acestui articol şi a căror urmare a fost crearea sau adâncirea stării de insolvenţă. Această răspundere nu devine automat operantă, în toate cazurile în care pasivul social nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvenţă, prin săvârşirea vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de art. 138 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 85/2006, fiind necesar a se proba întnmirea cumulativă a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentm fapta proprie.
în speţă, a arătat judecătorul-sindic, faptele imputate pârâţilor sunt cele prevăzute de art. 138 lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2006, care presupun ca aceştia să fi dispus, în interes personal, continuarea unei anumite activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi sau că s-a ajuns la un astfel de deznodământ prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, fapte care nu pot fi reţinute doar din omisiunea depunerii raportărilor contabile de către debitor şi nerealizarea publicităţii prevăzute de lege cu privire la schimbarea sediului social, deşi existenţa unui alt sediu social, chiar şi de fapt, nu a fost probată.
Judecătoml-sindic a constatat că susţinerile creditorului sunt pur formale şi se fundamentează pe procesul-verbal de control nr. 3.117/20.11.1999 încheiat de Garda Financiară, din care a depus doar un extras şi pe pro-cesul-verbal nr. 6605/06.07.2004, acte de control care sunt neconcludente sub aspectul identificării faptei de continuare a activităţii societăţii prin însuşirea rezultatelor acestei activităţi. De altfel, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 02.07.2004, încă de la data deschiderii procedurii creditorul a cunoscut împrejurarea că sediul debitorului, care figura şi ca domiciliu al administratorilor pârâţi, nu mai exista şi în fapt la adresa înscrisă în registml comerţului.
Pe de altă parte, nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale, ca faptă omisivă, nu este suficientă pentm lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvenţă a debitorului. Fiind, deci, vorba de o răspundere care poate fi angajată strict în condiţiile determinate de lege şi cum în speţă, din nicio probă a dosarului, nu rezultă că pârâţii au continuat activitatea în folos propriu, iar aceasta a avut drept consecinţă insol-venţa debitorului şi pentru că nu orice deficienţă managerială este de natură a motiva suportarea pasivului de către administratorii sociali, s-a respins cererea promovată de creditorul bugetar.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.F.P., solicitând modificarea sentinţei şi admiterea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere, pentru pasivul societăţii nerecuperat în cadrul procedurii.
în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că prin acţiunea formulată de organul fiscal a fost demonstrată întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la răspunderea civilă, raportul de cauzalitate dintre faptele şi prejudiciile create, fapte ce au fost săvârşite cu vinovăţie. Aşa după cum au statuat teoria şi practica judiciară, obligarea organelor de conducere ale societăţii debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situaţia închiderii procedurii falimentului fară a fi acoperite creanţele anunţate de creditori, singura posibilitate a statului de a-şi recupera creanţele. în lumina dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere ale societăţii reprezintă atât o sancţiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, cât şi, în acelaşi timp, o garanţie pentru terţii aflaţi în raporturi juridice comerciale cu debitoarea, în ceea ce priveşte posibilitatea recuperării creanţelor în caz de insolvenţă.
Recurenta a învederat că răspunderea organelor de conducere ale societăţii ajunse în încetare de plăţi, aşa cum este reglementată de Legea privind procedura insolvenţei, este o răspundere specială, care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispoziţiile legale ce o conţin se completează cu norma comună în materie, acolo unde legea specială nu dispune. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 31/1954: „Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, faţă de persoana juridică şi faţă de cel de-al treilea”.
Recurenta a arătat că, având calitatea de asociaţi şi administratori la SC C.M. SRL, intimaţii au fost persoanele împuternicite să reprezinte societatea, fiind ţinuţi direct răspunzători de îndeplinirea obligaţiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societăţii, după cum rezultă şi din dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Raportul dintre administratorul statutar şi societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/990, potrivit cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”. Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în hotărârea adunării generale şi este acceptat prin semnarea în registrul comerţului. Acceptând desemnarea, administratorul stabileşte un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1540 C. civ. „mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi, dar însă şi de culpa în executarea mandatului”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 C. com., mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros. Administratori cu puteri depline, pârâţii sunt cei care au avut, în fapt şi în drept, conducerea societăţii debitoare, situaţia financiară a SC C.M. SRL fiind rezultatul activităţii desfăşurate de reprezentanţii acesteia.
Recurenta a pretins că starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată şi de judecătorul-sindic prin sentinţa prin care s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, unei activităţi lipsite de eficienţă economică şi unei administrări total necorespunzătoare a societăţii. Această situaţie de încetare a plăţilor a prejudiciat creditorii, prin imposibilitatea încasării creanţelor scadente. Aşa cum arată şi doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăţi constituie un prejudiciu pentm creditori. Vinovăţia administratorilor consta în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-şi achita datoriile, nu au suspendat activitatea şi nu au anunţat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la acumularea unor noi datorii. Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situaţia financiară a societăţii a fost periclitată. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societăţii, de unde se poate înţelege că activitatea desfăşurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale.
Recurenta a susţinut că administratorii au dat dovadă de pasivitate faţă de situaţia firmei, nerespectând dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la data deschiderii procedurii [art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006], potrivit cărora debitorul era obligat să adreseze tribunalului o cerere, pentm a fi supus dispoziţiilor acestei legi în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, procedură pe care administratorii nu au urmat-o. Ca umiare, pasivul societăţii s-a majorat prin creşterea accesoriilor la debitele neplătite la scadenţă.
Referitor la vinovăţia administratorilor, teoria şi practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentm cea mai uşoară culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale ajunsă în încetare de plăţi, aşa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială, având ca scop al reglementării sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă în satisfacerea necesităţii acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispoziţiile referitoare la aceasta, fiind cuprinse într-o lege specială, se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.
Aşa cum s-a menţionat în raportul final întocmit de lichidatorul judiciar şi în cererea pentru antrenarea răspunderii personale, administratorii statutari ai debitoarei, deşi notificaţi în numeroase rânduri, nu au pus la dispoziţia lichidatorului actele financiar-contabile ale firmei, refuzând orice colaborare. Lichidatorului judiciar nu i-au fost prezentate documentele contabile, pentru a cerceta transferurile patrimoniale realizate de pârâţi, lipsa înregistrării în evidenţa contabilă a unor sume care aparţineau bugetului de stat etc. Conduita culpabilă a administratorilor rezultă şi din împrejurarea că societatea debitoare nu şi-a îndeplinit obligaţiile financiar-fiscale prevăzute de Legea nr. 82/1991 şi nici evidenţa contabilă nu a fost ţinută în conformitate cu dispoziţiile legale în materie. Astfel, aşa cum s-a reţinut prin procesul-verbal de control din 2.07.2004, ultimul bilanţ depus la A.F.P. a fost din data de 31.12.1999, dată de la care nu au mai fost depuse nici declaraţiile speciale privind obligaţiile de plată la bugetul de stat.
Recurenta a mai susţinut că motivarea instanţei, referitoare la faptul că nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale ca faptă omisivă nu este suficientă pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvenţă a debitonilui, este lipsită de temei legal. Lipsa documentelor contabile, prin nepredarea acestora lichidatorului judiciar, poate fi încadrată la lit. d) a art. 138. Nepredarea documentelor contabile subliniază interesul debitorului de a ascunde modul în care este ţinută contabilitatea, situaţie ce este interpretată ca o neţinere a contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale. Acest caz atestă încălcarea dispoziţiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care corecta ţinere a registrelor contabile este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor societăţii de Legea nr. 31/1990 care, în art. 73, stabileşte că administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate, pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. De asemenea, art. 10 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată şi modificată, prevede că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului. în condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, care constă în pasivul înregistrat în tabelul creanţelor. Prin nepredare, pârâţii şi-au asumat răspunderea pentru infiac-ţiunea prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006.
Analiza componenţei debitului înregistrat la bugetul de stat (accize pentru carburanţi), prezentată în rapoartele de inspecţie fiscală depuse la dosar, denotă că debitoarea a desfăşurat activitate şi a obţinut venituri care nu au fost destinate achitării datoriilor societăţii, ci uzului personal al organelor de conducere. Acest lucru reiese din procesul-verbal de control nr. 3117/20.12.1999, încheiat de Garda Financiară laşi, potrivit căruia „din documentele ridicate de poliţie rezultă că în perioada pentru care societatea a declarat că nu a desfăşurat activitate, aceasta a efectuat acte şi fapte de comerţ generatoare de impozite şi taxe cuvenite bugetului de stat”, respectiv distribuirea de combustibil fără a calcula accize. Procesul-verbal de control din 02.07.2004, încheiat de D.G.F.P., şi procesul-verbal de control nr. 3117/20.12.1999, încheiat de Garda Financiară Iaşi, necontestate de societate, constituie documentele financiar-fiscale cu forţă probantă în susţinerea cererii de antrenare a răspunderii personale. Creanţele ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administratorii societăţii şi-ar fi îndeplinit atribuţiile stabilite prin actul constitutiv şi, ocupându-se de buna funcţionare a societăţii, ar fi achitat taxele şi impozitele. Administratorii pârâţi au continuat activitatea, deşi aceasta conducea la majorarea pasivului societăţii, aşa cum rezultă din actele de control.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi având în vedere dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere sau conducere ale debitorului persoană juridică şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta ilicită a membrilor organelor de conducere/supraveghere sau a oricărei alte persoane vinovate de producerea stării de insolvenţă, faptă care să se încadreze în cel puţin unul dintre cazurile prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-g), raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata de către debitorul insolvent a datoriilor exigibile şi culpa persoanelor a căror răspundere se solicită.
în speţă, faptele imputate pârâţilor sunt cele prevăzute de art. 138 lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2006, care presupun ca aceştia să fi dispus, în interes personal, continuarea unei anumite activităţi care să ducă, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăţi sau că s-a ajuns la un astfel de deznodământ prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea.
în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceste fapte nu pot fi reţinute doar din omisiunea depunerii rapoartelor contabile de către debitor şi a nerealizării publicităţii prevăzute de lege cu privire la schimbarea sediului social, deşi existenţa unui alt sediu social nici nu a fost probată, precum şi faptul că procesele-verbale de control invocate de creditor nu sunt concludente, sub aspectul identificării faptei de continuare a activităţii societăţii prin însuşirea rezultatelor acestei activităţi.
Nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale – ca faptă omisivă – nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentm atragerea răspunderii personale, neputându-se stabili legătura de cauzalitate dintre faptă şi ajungerea debitorului în stare de insolvenţă. Pentru a se putea antrena o astfel de răspundere nu este suficientă o simplă afirmaţie a unui creditor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii administratorului doar după administrarea de dovezi concludente şi pertinente, care să conducă la concluzia că, prin săvârşirea faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, situaţie care nu a fost dovedită în cauză.
Faţă de cele expuse, curtea de apel a constatat că în mod întemeiat judecătorul-sindic a respins cererea reclamantei, criticile formulate de aceasta nefiind fondate aşa încât, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
