Codul de procedură civilă instituie arbitrajul ca pe o excepţie de la regula generală a competenţei instanţelor judecătoreşti în litigiile patrimoniale (art. 340). Având caracter de excepţie, normele privind arbitrajul se interpretează strict. Cazurile în care acesta intervine, înlăturând competenţa instanţelor, sunt limitativ reglementate. Nu poate exista arbitraj în afara convenţiei părţilor în litigiu, Codul reglementând şi condiţiile de validitate pentru compromis sau clauza compromisorie.
Codul de procedură civilă instituie arbitrajul ca pe o excepţie de la regula generală a competenţei instanţelor judecătoreşti în litigiile patrimoniale (art. 340). Având caracter de excepţie, normele privind arbitrajul se interpretează strict. Cazurile în care acesta intervine, înlăturând competenţa instanţelor, sunt limitativ reglementate. Nu poate exista arbitraj în afara convenţiei părţilor în litigiu, Codul reglementând şi condiţiile de validitate pentru compromis sau clauza compromisorie.
Decizia nr. 1008 din 25 mai 2009
Prin sentinţa comercială nr. 483 din 20 febniarie 2009, Tribunalul Iaşi a admis excepţia necompetenţei generale, invocată de pârâtă şi a declinat, în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta SC S. SRL, prin lichidator, în contradictoriu cu pârâta SC A.R.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că între reclamantă şi pârâtă au existat raporturi contractuale, izvorâte din contractul nr. 102/25.01.2005, prin care prima societate, în calitate de subcontractant, se obliga faţă de secunda societate, în calitate de contractant, să execute, conform contractului CNADNR, toate lucrările necesare pentm reabilitarea secţiunii km 98+000 – km 106+000. Reiese că acest contract priveşte executarea unor investiţii publice, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Normei metodologice din 13.04.1998, vizând conţinutul-cadru de organizare a licitaţiilor, prezentare a ofertelor, adjudecare, contractare şi decontare a execuţiei lucrărilor. Din interpretarea dispoziţiilor de la art. 9.1 din această normă, art. 1.1 şi art. 2.3 din condiţiile generale de contractare rezultă, tară echivoc, necesitatea de a fi încheiate doar în forma scrisă atât contractul principal de execuţie, cât şi contractul de subantrepriză. Prin urmare, reclamanta nu putea realiza lucrări de execuţie a unei investiţii publice, prin subcontractare, decât în baza unei convenţii scrise, încheiate cu antreprenorul (contractantul) SC A.R. SRL, iar la dosarul cauzei reclamanta a depus doar contractul nr. 102/25.01.2005, arătând că acest act juridic face dovada relaţiilor comerciale între părţile litigante. Simplul fapt că reclamanta a reabilitat un alt tronson de drum decât cel precizat iniţial în contract nu poate duce la ideea că a încetat primul contract (de altfel, reclamanta nu a indicat modul în care s-ar fi produs încetarea contractului), fiind înlocuit cu o nouă convenţie având un obiect diferit.
Din contră, tribunalul a apreciat că raporturile juridice dintre păiţi îşi au fundamentul în contractul de subantrepriză nr. 102/25.01.2005, cu privire la care părţile au fost de acord, în mod implicit, să aducă modificări doar din perspectiva sectorului de drum reabilitat.
La art. 11 din contract părţile au stipulat o clauză compromisorie, potrivit căreia orice litigiu între părţi, rezultat din contract sau în legătură cu contractul, va fi supus arbitrajului, în Bucureşti, în limba engleză şi în conformitate cu Regulile de Arbitraj ale Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
în primul rând, tribunalul a constatat că pârâta a invocat clauza compromisorie in limine li tis, anterior formulării apărărilor pe fond. In al doilea rând, nu sunt probate motive de natură a califica această clauză ca fiind nulă sau inoperantă, a considerat instanţa. Faptul că părţile nu au arătat, în clauza compromisorie, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor nu este de natură a conduce la anularea acestei convenţii, deoarece părţile au prevăzut că arbitrajul va fi supus regulilor respectivei curţi de arbitraj, situaţie în care vor fi incidente în materie normele acestei instituţii, precum şi regulile generale de desemnare a arbitrilor, prevăzute în Capitolul 111 din Cartea a IV-a privind arbitrajul din Codul de procedură civilă.
în consecinţă, tribunalul a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din contractul părţilor, art. 158 alin. (3), art. 159 pct. 1 şi art. 3434 alin. (3) C. proc. civ., a trimis dosarul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României spre competentă soluţionare.
împotriva sentinţei de declinare a competenţei a declarat recurs reclamanta SC S. SRL, arătând că nu a solicitat tribunalului plata unei obligaţii comerciale rezultând din contractul nr. 102/2005. Recurenta a învederat că obiectul convenţiei este clar arătat în art. 1, iar contractul nu a fost executat. SC S. SRL a susţinut că acţiunea nu a fost fundamentată pe clauzele din contractul 102, litigiul fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi nu a curţii de arbitraj.
Formulând întâmpinare, intimata SC A.R. SRL a solicitat respingerea recursului. Intimata a arătat că părţile au stipulat o clauză compromisorie în contractul lor, iar porţiunea de drum pentru care reclamanta pretinde plata unor sume de bani a fost executată în baza convenţiei menţionate. De aceea -a pretins pârâta – clauza compromisorie este aplicabilă, temeiul juridic al răspunderii ce se cere a fi angajată fiind contractul.
Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
In cauza de faţă, curtea a constatat că nu există – între reclamantă şi pârâtă – o convenţie arbitrală, conform art. 343 alin. (1) C. proc. civ. Izvorul obligaţiilor pârâtei, astfel cum pretinde reclamanta în acţiunea adresată Tribunalului Iaşi, nu este contractul nr. 102/2005. Este greşită extinderea aplicabilităţii clauzei compromisorii, din această convenţie, pretenţiilor deduse judecăţii.
In atare situaţie, curtea a reţinut că instanţele judecătoreşti sunt competente a soluţiona pricina, competenţa materială aparţinând tribunalelor, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., iar cea teritorială instanţei din Bucureşti, potrivit art. 5 C. proc. civ., în cauză neoperând vreuna dintre situaţiile de competenţă teritorială alternativă.
Raportat considerentelor expuse, curtea, în aplicarea art. 312 alin. (6) C. proc. civ., a admis recursul, casând sentinţa Tribunalului Iaşi şi trimiţând cauza Tribunalului Bucureşti, spre competentă soluţionare.
