1. Clauza potrivit căreia „dacă promitenţil-vânzători nu vor mai fi de acord cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vor plăti promitentului-cumpărător dublul sumei primite cu titlu de avans, respectiv suma de 10.600 dolari S.U.A.” are semnificaţia unei clauze de arvună, şi nu de dezicere, aceasta din urmă fiind independentă de culpa părţii contractante şi statuând posibilitatea de a se renunţa unilateral la executarea convenţiei, fără ca i » *
partea adversă să poată cere executarea ei silită.
Doar antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi nu poate constitui titlu executoriu pentru creanţa reprezentând dublul arvunei primite, întrucât nu atestă neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de cocontractanţi, fiind necesară, în acest scop, exercitarea unei acţiuni în rezoluţiune, cu obligarea la plata daunelor-interese, evaluate anticipat prin clauza de arvună.
2. Articolul 1082 C. civ. nu instituie o prezumţie legală de culpă care să permită angajarea de drept, în afara cadrului rezoluţiunii judiciare, a răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei neexecutate, ci această prezumţie operează exclusiv în ceea ce priveşte sarcina probei într-o acţiune judiciară în rezoluţiunea contractului cu daune-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei. într-o astfel de acţiune, sarcina probei vinovăţiei în neexecutarea contractului este răsturnată prin voinţa legiuitorului, în sensul că art. 1082 C. civ. îl dispensează pe reclamant de a face o asemenea dovadă, revenind pârâtului debitor obligaţia de a proba că executarea contractului nu îi este imputabilă, ci se datorează unor cauze străine, independente de voinţa sa.
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 149 din 24 ianuarie 2006, în B.J. nr. 1/2006, p. 16
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, sub nr. 77 din 15 februarie 2005, înaintată de către B.E.J. D.O., creditorul D.A. a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitorilor O.V. şi O.R., în temeiul titlului executoriu reprezentat de antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 148 din 27 ianuarie 2004.
Prin încheierea pronunţată la 21 februarie 2005, Judecătoria Buftea a încuviinţat executarea silită, reţinând caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei de executat.
împotriva acestei încheieri au declarat apel debitorii, invocând că este neîntemeiată şi nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 372 şi art. 379 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 290 din 5 iulie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a EX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul şi a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul respingerii cererii de încuviinţare a executării silite.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că, la fond, nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 376 alin. (1), raportat la art. 374 alin. (1) şi art. 269 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 379 alin. (3) C. proc. civ., reţinându-se în mod netemeinic, pe de o parte, caracterul de titlu executoriu al antecontractului autentic neînvestit cu formulă executorie, iar, pe de altă parte, existenţa unei creanţe certe, în baza unei clauze de arvună, în lipsa unui titlu executoriu care să constate angajarea răspunderii contractuale a debitorilor.
Relativ la primul aspect, instanţa de apel a apreciat că învestirea cu formulă este o condiţie de formă a titlului executoriu pentru încuviinţarea executării silite, care nu este îndeplinită în speţă.
în al doilea rând, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei creanţe certe. Sub acest din urmă aspect, s-au reţinut următoarele:
Cererea de încuviinţare a executării silite s-a întemeiat pe un de vânzare-cumpărare autentificat, cu clauză de arvună şi, întrucât caracterul clauzei de arvună este unul confirmatoriu, partea care nu se află în culpă contractuală are drept de opţiune între a cere executarea silită sau rezoluţiunea antecontractului; clauza din antecontract este una de arvună, şi nu de dezicere, căci pentru a fi în prezenţa unei clauze de dezicere ar fi trebuit să se prevadă expres faptul că partea care nu se află în culpă nu poate cere executarea silită a antecontractului, ceea ce nu este cazul clauzei stipulate în convenţia părţilor. Prin urmare, până la pronunţarea rezoluţiunii judiciare, oricare dintre contractanţi poate cere executarea silită a obligaţiei asumate prin antecontract, aceea de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1073-1077 C. civ.
Pe de altă parte, clauza de arvună este doar o clauză penală pentru evaluarea anticipată şi plata anticipată a daunelor-interese compensatorii în caz de neexecutare a antecontractului de vânzare-cumpărare, or, titlul executoriu invocat de creditor nu constată neexecutarea contractului, cu consecinţa angajării răspunderii contractuale şi activarea clauzei de arvună; dreptul de creanţă nu se naşte în virtutea clauzei de arvună, ci în virtutea angajării răspunderii contractuale prin hotărâre judecătorească, numai o astfel de hotărâre putând constitui titlu executoriu pentru creanţa ce s-a cerut a fi executată în prezenta cauză, şi nu antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, care nu constată respectiva creanţă.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1082 C. civ. nu instituie o aşa-numită prezumţie legală de culpă în sarcina debitorului obligaţiei contractuale neexecutate, în virtutea căreia să fie angajată de drept răspunderea contractuală, pentru angajarea acestei răspunderi fiind necesar ca neexecutarea să fie imputabilă debitorului, aspect de cercetat într-o acţiune în justiţie în pronunţarea rezoluţiunii cu daune-interese; prezumţia de culpă operează exclusiv sub aspectul sarcinii probei în litigiul având ca obiect rezoluţiunea cu daune-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei, în sensul că recla-mântui este dispensat de dovada culpei debitorului, sarcina faptului pozitiv contrar incumbând pârâtului-debitor.
Decizia de apel a fost atacată cu recurs de creditor, care a criticat-o pentru următoarele motive.
1. Articolul 304 pct. 5 C. proc. civ.: instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că s-a pronunţat asupra unui motiv nepus în discuţia părţilor, încălcând astfel unul din principiile care guvernează procesul civil, şi anume principiul contradictorialităţii.
Principalul motiv avut în vedere de instanţa de apel la luarea hotărârii, acela potrivit căruia contractul autentic poate fi pus în silită doar după îndeplinirea formalităţii învestirii cu formulă executorie, nu a fost invocat de niciuna dintre părţi şi nici de instanţă, din oficiu, care nu 1-a pus în discuţia părţilor, încălcându-le dreptul la apărare.
în ceea ce priveşte argumentele reţinute pe aspectul în discuţie de către instanţa de apel, acestea nu sunt întemeiate, întrucât actele autentificate, care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, au caracter de titlu executoriu prin efectul legii, nemaifiind necesară formalitatea învestirii cu formulă executorie, ceea ce se deduce din prevederile art. 66 din Legea nr. 36/1995.
2. Articolul 304 pct. 8 C. proc. civ.: instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbându-i natura, deoarece a reţinut că părţile au prevăzut în antecontract o clauză de arvună cu caracter de clauză penală, deşi aceasta era o clauză de dezicere.
în antecontract s-a prevăzut că, „dacă promitenţii-vânzători nu vor mai fi de acord cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vor plăti promitentului-cumpărător dublul sumei primite până azi cu titlu de avans, respectiv suma de 10.600 dolari S.U.A.”.
Din interpretarea acestei clauze rezultă că promitenţii-vânzători au posibilitatea de a se răzgândi, situaţie în care sunt de acord să plătească suma de 10.600 dolari S.U.A., or, în atare condiţii, promitentul-cum-părător nu mai are posibilitatea de a executa în natură obligaţia principală, instanţa nemaiputând pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract; pe cale de consecinţă, promitentul-cumpărător este obligat să execute obligaţia alternativă, respectiv să solicite plata sumei menţionate în clauza de dezicere.
Este greşită soluţia instanţei de apel, motivată pe considerentul că nu este certă creanţa constatată prin actul autentic, întrucât nu s-a dispus rezoluţiunea pe cale judecătorească a contractului şi promitenţii-vânzători nu au fost obligaţi la plata daunelor-interese; aceasta pentru că promitentul-cumpărător nu urmăreşte executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor contractuale, ci executarea directă a uneia dintre obligaţii, cea alternativă, situaţie în care rezoluţiunea contractului nu este necesară, fiind lipsită de interes.
Pe de altă parte, culpa debitorului este prezumată în materie contractuală, atâta timp cât nu justifică existenţa unei cauze străine, neimputabile.
Pe acest aspect, opinia instanţei de apel este contradictorie, întrucât, deşi iniţial reţine că art. 1082 C. civ. nu instituie o aşa-numită prezumţie legală de culpă în sarcina debitorului, ulterior afirmă că reclamantul este dispensat de dovada culpei debitorului, conform art. 1203 C. civ., raportat la art. 1082 C. civ., respectiv în virtutea prezumţiei simple.
Intimaţii-debitori au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reluând în sprijinul acestei solicitări apărările din apel.
Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
Recurentul a imputat instanţei de apel, în primul rând, o greşeală procedurală, constând în aceea că a reţinut drept motiv de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite şi faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare, pe care s-a întemeiat această cerere, nu a fost învestit cu formulă executorie, aspect care nu a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii din apel.
într-adevăr, o asemenea greşeală a fost săvârşită în faza procesuală anterioară, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului contradic-torialităţii, dar ea nu va putea conduce la casarea deciziei recurate în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care vătămarea suferită de recurent, prin lipsirea lui de posibilitatea de a se apăra pe aspectul legat de obligativitatea sau nu a învestirii cu formulă executorie a unui act autentificat, poate fi înlăturată într-un alt mod, respectiv prin analizarea în recurs a legalităţii măsurii adoptate de instanţa de apel pe aspectul nesupus dezbaterii părţilor.
Soluţia se justifică pe dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a căror încălcare este sancţionată de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele procedurale îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
în speţă, prima condiţie a textului, cea vizând vătămarea procesuală, este îndeplinită şi ea decurge din aceea că recurentul, în contra căruia s-a folosit argumentul legat de obligativitatea învestirii cu formulă executorie a antecontractului autentificat spre a dobândi forţa unui titlu executoriu, a fost lipsit de posibilitatea de a-şi expune opinia şi de a se apăra pe acest aspect. Nu este, însă, îndeplinită cea de-a doua condiţie a textului, aceea ca vătămarea pricinuită prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale să nu poată fi înlăturată decât prin anularea respectivului act.
în concepţia legiuitorului, sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenţei unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale. Or, în speţă, acest alt mijloc de înlăturare a vătămării este oferit de recurs, în cadrul căruia partea interesată are posibilitatea de a discuta legalitatea soluţiei din apel, întemeiate pe considerentul nesupus dezbaterii contradictorii.
Recurentul a uzat de acest mijloc procedural, prin intermediul căruia a susţinut, în contra celor reţinute de instanţa de apel, că antecontractul dedus judecăţii nu mai avea nevoie de învestirea cu formulă executorie pentru a fi pus în executare silită, căci, fiind un act autentificat de notar, avea de la lege puterea de titlu executoriu, şi anume în virtutea art. 66 din Legea nr. 36/1995.
Existând, aşadar, un alt mijloc procedural de înlăturare a vătămării, nulitatea hotărârii pronunţate în apel nu poate opera pe temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Analizând apărările formulate de recurent cu trimitere la dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, Curtea le-a înlăturat, apreciind ca legală concluzia instanţei de apel, în sensul că şi actele autentificate, ce constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, trebuie învestite cu formulă executorie pentru a putea fi puse în executare silită.
Dispoziţia din art. 66 al Legii nr. 36/1995, care recunoaşte putere de titlu executoriu actelor autentificate de ce constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, nu înlătură obligativitatea învestirii respectivelor acte cu formulă executorie în vederea punerii lor în executare silită.
Recurentul face o confuzie, punând practic semnul egalităţii între recunoaşterea ex lege a caracterului de titlu executoriu pentru actele autentificate de notar ce constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi întrunirea de către respectivele acte a condiţiilor de formă pentru încuviinţarea executării silite. Caracterul de titlu executoriu ex lege al actelor autentificate de notar este o condiţie intrinsecă a titlului de creanţă în baza căruia se solicită încuviinţarea executării silite, distinctă de condiţia de formă cerută de art. 376 alin. (1) C. proc. civ. titlului executoriu, pentru a putea fi executat silit, aceea privind învestirea lui cu formulă executorie.
Independent, însă, de îndeplinirea sau nu a formalităţii învestirii cu formulă executorie a antecontractului de vânzare-cumpărare, invocat de recurent drept titlu executoriu, hotărârea instanţei de apel de a schimba soluţia fondului, în sensul respingerii cererii de încuviinţare a executării silite s-a întemeiat şi pe un alt argument, ce ţine de inexistenţa caracterului cert al creanţei asupra căreia poartă cererea de încuviinţare a executării silite, aspect valorificat prin motivele de apel cu care instanţa a fost legal învestită.
Legat de acest argument, în recurs s-au formulat critici subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, că reţinerea caracterului incert al creanţei a cărei executare s-a solicitat a se încuviinţa în speţă, a fost consecinţa interpretării greşite a antecontractului de vânzare-cumpărare dedus judecăţii, instanţa de apel schimbând natura clauzei de dezicere din acest act, în clauză de arvună.
Motivul de recurs enunţat nu este întemeiat, instanţa de apel stabilind corect natura clauzei la care face referire recurentul, ca fiind o clauză de arvună, şi nu de dezicere.
Astfel, în antecontractul de vânzare-cumpărare al părţilor s-a prevăzut că, dacă promitenţii-vânzători nu vor mai fi de acord cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vor plăti promitentului-cumpărător dublul sumei primite cu titlu de avans, respectiv suma de 10.600 dolari S.U.A., ceea ce are semnificaţia unei clauze de arvună, în sensul art 1298 C. civ. Clauza de dezicere este independentă de orice idee de culpă a părţii contractante, reprezentând posibilitatea, convenită cu cealaltă parte, de a se răzgândi, respectiv de a renunţa unilateral la executarea convenţiei, fără ca partea cealaltă să poată cere executarea ei silită.
Or, în speţă, chiar recurentul invocă culpa cocontractanţilor săi în neexecutarea antecontractului, pentru a justifica solicitarea de încuviinţare a executării silite a creanţei de 10.600 dolari S.U.A. în baza clauzei în discuţie. Astfel, atât în apel, cât şi în recurs, recurentul s-a prevalat de dispoziţiile art. 1082 C. civ., susţinând că pe temeiul acestora se poate reţine în acest proces culpa debitorului contractual, fără să mai fie nevoie de calea separată a rezoluţiunii judiciare pentru activarea clauzei din antecontract privind restituirea dublului arvunei.
Apărările recurentului, întemeiate tocmai pe ideea de culpă a cocontractanţilor în neexecutarea obligaţiilor asumate prin antecontract, susţin calificarea clauzei privind restituirea dublului arvunei ca fiind o clauză de arvună, şi nu de dezicere, întrucât aceasta din urmă este independentă de orice idee de culpă a contractanţilor, culpa fiind specifică doar clauzei de arvună.
Potrivit dispoziţiilor art. 1298 C. civ., dacă vânzarea nu s-a executat din cauza culpei uneia din părţile contractante, partea în culpă pierde arvuna dată sau o restituie îndoită, afară numai dacă partea, care nu este în culpă, cere executarea contractului; rezultă că arvuna se înfăţişează ca un fel de clauză penală, stipulată pentru cazul când vânzarea nu s-ar mai realiza din culpa uneia din părţi.
Clauza penală corespunde, în intenţia presupusă a părţilor, cu determinarea convenţională şi anticipată a daunelor ce va trebui să plătească partea din a cărei culpă nu se va fi executat contractul, situaţie ce se regăseşte în speţă.
Părţile erau libere să dea arvunei caracterul unei clauze de renunţare, în sensul că oricare dintre ele îşi putea rezerva dreptul de a nu mai încheia vânzarea, pierzând arvuna plătită sau restituind dublul arvunei plătite, dar acest caracter derogatoriu al arvunei trebuia specificat în mod expres, în sensul că cealaltă parte, care nu se află în culpă, nu poate cere executarea silită a antecontractului, pentru că, fără o manifestare categorică de voinţă, nu se poate presupune o astfel de derogare de la principiul după care contractele sunt obligatorii între părţi şi nu pot fi reziliate în mod unilateral.
Cum în convenţia părţilor nu s-a prevăzut expres faptul că partea care nu se află în culpă nu poate cere executarea silită a antecontractului, clauza disputată de părţi, referitoare la restituirea dublului arvunei, a fost corect calificată în apel ca fiind o simplă clauză de arvună, şi nu de dezicere.
Calificarea dată de instanţa de apel clauzei în discuţie se susţine şi pe un alt argument, acela că în antecontract s-a prevăzut obligaţia promitenţilor-vânzători de a nu înstrăina apartamentul asupra căruia s-a convenit vânzarea viitoare până la data semnării şi autentificării actului de vânzare-cumpărare; asumarea acestei obligaţii de către promitenţii-vânzători exclude, practic, ideea că intenţia lor, exprimată prin clauza vizând restituirea dublului arvunei, ar fi fost aceea de renunţare unilaterală la executarea antecontractului, deci de convenire a unei clauze de dezicere, neexistând nicio raţiune pentru care promitenţii-vânzători să se oblige la a nu înstrăina obiectul antecontractului până la data perfectării vânzării, dacă în intenţia Iot ar fi existat posibilitatea renunţării unilaterale la perfectarea vânzării.
în contextul arătat, antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi nu poate constitui titlu executoriu pentru creanţa de 10.600 dolari S.U.A., reprezentând dublul arvunei primite de promitenţii-vânzători, întrucât, cum corect s-a reţinut şi în apel, antecontractul nu constată neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de cocontractanţi, pentru aceasta fiind nevoie de angajarea răspunderii contractuale pe cale judecătorească, într-o acţiune de rezoluţiune a respectivului antecontract cu obligarea la plata daunelor-interese, evaluate anticipat prin clauza de arvună.
Prin urmare, dreptul de creanţă – obiect al prezentului litigiu – nu poate fi valorificat direct în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, cum pretinde recurentul, deoarece el nu se naşte în virtutea clauzei de arvună cuprinse în antecontract (care are doar rolul de a evalua cu anticipaţie daunele-interese ce se vor plăti în caz de pronunţare a rezoluţiunii judiciare pentru neexecutarea convenţiei), ci în virtutea angajării răspunderii contractuale pentru neexecutarea culpabilă a convenţiei, în cadrul acţiunii în rezoluţiune.
De aici şi concluzia justă trasă de instanţa de apel, aceea a neîntru-nirii în cauză a uneia din condiţiile legale pentru pornirea executării silite, respectiv cea privind caracterul cert al creanţei de executat.
Conform art. 379 alin. (1) C. proc. civ., nicio urmărire nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
în speţă, existenţa creanţei de 10.600 dolari S.U.A., cu privire la care recurentul a solicitat încuviinţarea executării silite în baza antecontractului autentificat sub nr. 148 din 27 ianuarie 2004, nu rezultă din însuşi antecontractul sus-menţionat, mai precis din clauza vizând restituirea dublului arvunei; potrivit celor deja arătate, naşterea acestei creanţe este condiţionată de angajarea răspunderii contractuale a părţii culpabile de neexecutarea contractului, aşa încât ea va dobândi caracter cert din momentul constatării rezoluţiunii judiciare, când se va activa şi clauza de arvună pe aspectul despăgubirilor datorate pentru neexecutarea culpabilă a contractului.
Pentru aceste motive, s-a reţinut că soluţia pronunţată în apel, de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite a creanţei de 10.600 dolari S.U.A., se întemeiază pe interpretarea corectă a clauzei din antecontractul părţilor privind restituirea dublului arvunei şi pe aplicarea judicioasă a prevederilor legale privind caracterul cert al creanţelor de executat – art. 379 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ceea ce înlătură incidenţa în speţă a motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate de recurent cu privire la fondul cauzei.
Relativ la aprecierile din apel privind modul de operare a prezumţiei de culpă prevăzute de art. 1082 C. civ., contrar celor susţinute prin motivele de recurs, acestea nu sunt contradictorii.
Instanţa de apel a recunoscut că art. 1082 C. civ. instituie o prezumţie de culpă în sarcina debitorului obligaţiei contractuale neexecutate, ceea ce este unanim recunoscut în doctrină, după cum invocă şi recurentul.
Modul de operare a acestei prezumţii nu este, însă, cel pretins de recurent; instanţa de apel a reţinut corect pe acest aspect că art. 1082 C. civ. nu instituie o prezumţie legală de culpă care să permită angajarea de drept, în afara cadrului rezoluţiunii judiciare, a răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei neexecutate, ci că această prezumţie operează exclusiv în ce priveşte sarcina probei într-o acţiune judiciară în rezoluţiunea contractului cu daune-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei; mai exact, într-o astfel de acţiune, sarcina probei vinovăţiei în neexecutarea contractului este răsturnată prin voinţa legiuitorului, în sensul că art. 1082 C. civ. îl dispensează pe reclamant de a face o asemenea dovadă, revenind pârâtului debitor obligaţia de a proba că executarea contractului nu îi este imputabilă, ci se datorează unor cauze străine, independente de voinţa sa.
Rezultă că nu există nicio contradicţie în considerentele hotărârii din apel legate de aplicarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ., întrucât explicaţiile folosite de instanţă privind modul de aplicare a acestor dispoziţii legale este corect, fiind conform interpretării doctrinare în materie, şi nu infirmă cealaltă apreciere făcută de aceeaşi instanţă privind semnificaţia naturii normei din art. 1082 C. civ., aceea de prezumţie relativă de culpă a debitorului obligaţiei contractuale neexecutate; pe cale de consecinţă, nici motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care se încadrează critica analizată anterior, nu este operantă în cauză.
Având în vedere considerentele prezentate, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, motiv pentru care 1-a respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Notă: Prin art. I pct. 16 din Legea nr. 459/2006 (M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006), în s-a introdus un nou articol, art. 3741, potrivit căruia „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie”.
