Deosebiri şi consecinţe
– Codul de procedură civilă: art. 41-43
– Legea nr. 31/1990, republicată: art. 41-43
Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) reprezintă reflectarea pe plan procesual a capacităţii civile din dreptul civil material, definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice.
Calitatea procesuală (legitimatio ad causam) semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce injustiţie dreptul a cărui sancţiune o cere. Ea este traducerea procesuală a calităţii de titular al dreptului, puterea în virtutea căreia o persoană exercită acţiunea în justiţie.
Calitatea procesuală nu este pur şi simplu „ titlul” sub care o persoană figurează în proces, ci „puterea” de a acţiona în justiţie, ceea ce rezultă cu evidenţă mai ales atunci când se acţionează pentru altul.
(Decizia civilă nr. 1680 din 14 decembrie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin sentinţa comercială nr. 780/J.S. din 19 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2423/115/2009, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei creditoare Banca R., prin Agenţia Reşiţa, invocată de pârâta debitoare SC A. SRL Reşiţa şi a respins acţiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără personalitate juridică.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că debitoarea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei creditoare, întemeiat pe faptul că acţiunea a fost introdusă de o agenţie a unei pe acţiuni care, potrivit Legii nr. 31/1990, nu are personalitate juridică. Din interpretarea art. 41-43 din Legea nr. 31/1990, republicată, rezultă că agenţiile nu pot sta în justiţie în calitate de reclamante întrucât, neavând personalitate juridică, nu au capacitate de folosinţă şi, firesc, nici capacitate de exerciţiu, astfel că agenţia, ca dezmembrământ fără personalitate juridică ai societăţii comerciale, nu are calitatea procesuală activă de a sta în justiţie ca şi reclamantă. Dat fiind faptul că acţiunea introductivă a fost formulată de reprezentanţii Agenţiei Reşiţa, iar nu de reprezentanţii societăţii mamă Banca R., tribunalul, în baza art. 11 alin. (1) lit. b) şi a art. 149 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 137 alin. (1) C. pr. civ., precum şi art. 43 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără personalitate juridică,
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea Banca R., prin Agenţia Reşiţa, solicitând casarea ei în tot şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Prin decizia civilă nr. 1680 din 14 decembrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2423/115/2009, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul creditoarei şi a casat în tot sentinţa comercială nr. 780/J.S. din 19 noiembrie 2009 a Tribunalului Caraş-Severin, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
în motivare s-a arătat că, în mod greşit, considerând că reclamanta creditoare n are calitate procesuală activă, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Cara Severin a admis excepţia invocată de pârâta debitoare prin contestaţia formulată î condiţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificată, respingând cererea d deschidere a procedurii insolvenţei faţă de intimata SC A. SRL Reşiţa ca fiin formulată de o persoană fără personalitate juridică.
în primul rând, sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la contradicţiile di cuprinsul sentinţei primei instanţe. Astfel, deşi în speţă a fost invocată de cătr debitoare lipsa calităţii procesuale active a creditoarei, în considerente tribunalul n verifică, aşa cum ar fi fost firesc, calitatea procesuală a reclamantei, pentru a vede dacă raportul de drept procesual se poate sau nu lega valabil între cele dou societăţi comerciale participante la prezentul litigiu sau, altfel spus, dacă banc reclamantă este sau nu titularul dreptului ce rezultă din dreptul material dedu judecăţii. în schimb, judecătorul-sindic reţine că, raportat la dispoziţiile art. 41 alin. ( din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora societate comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului, cele ale art. 42, care stabilesc că filialele sunt societăţi comerciale cu personalital juridică şi se înfiinţează în una dintre formele de societate enumerate la art. 2, condiţiile prevăzute pentru acea formă, urmând să aibă regimul juridic al formei c societate în care s-au constituit şi, nu în ultimul rând, la cele ale art. 43, în conformita cu care sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţili comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în registr comerţului din judeţul în care vor funcţiona, celelalte sedii secundare – agenţii, pune de lucru sau alte asemenea sedii – fiind dezmembrăminte fără personalitate juridic ale societăţilor comerciale, care se menţionează numai în cadrul înmatriculării societă în de la sediul principal, agenţiile nu pot sta în justiţie în calitate c reclamante întrucât, neavând personalitate juridică, nu au capacitate de folosinţă şi ni capacitate de exerciţiu, concluzionând, în mod eronat, că agenţia, ca dezmembrămâ fără personalitate juridică al societăţii comerciale, nu are calitatea procesuală activă c a sta în justiţie ca şi reclamantă.
Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) reprezintă reflectarea pe pic procesual a capacităţii civile din dreptul civil material, definită ca fiind acea parte capacităţii juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea şi de a-şi exerci drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de ac juridice. Persoana care are capacitate de folosinţă în sens material, are şi capacita procesuală în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.
Pe de altă parte, calitatea procesuală (legitimatio ad causam) semnifică titlul ca conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a cărui sancţiune o cer Ea este traducerea procesuală a calităţii de titular al dreptului, puterea în virtuti căreia o persoană exercită acţiunea în justiţie, mai precis puterea de a acţiona justiţie, justificată de un interes personal şi direct. Se impune a se face următoan precizare: calitatea procesuală nu este pur şi simplu „titlul” sub care o persoai figurează în proces, ci „puterea” de a acţiona în justiţie, ceea ce rezultă cu evider mai ales atunci când se acţionează pentru altul, aşa cum s-a întâmplat şi în speţa faţă. Ca atare, calitatea procesuală activă presupune, aşa cum în mod judicios a ară şi recurenta, existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care es titularul dreptului afirmat în raportul juridic dedus judecăţii. Reclamantul este persoana fizică sau juridică care pretinde că un drept sau un interes al său i-a fost încălcat sau nesocotit şi care cere realizarea sau valorificarea acestuia pe cale judiciară. Tot astfel, pârâtul este persoana fizică sau juridică despre care reclamantul pretinde că i-a încălcat sau nerecunoscut dreptul ori interesul şi care este chemată în judecată să răspundă pentru fapta sa.
Or, câtă vreme este de necontestat că în cele trei contracte de credit care stau la baza promovării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei are calitatea de împrumutător Banca R., prin Agenţia Reşiţa, împrumutatul fiind intimata SC A. SRL Reşiţa, în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive, cererea de chemare în judecată fiind formulată mai mult decât clar: „Subscrisa SC Banca R.t prin Agenţia Reşiţa”, deci nu de agenţie în nume propriu. Prin urmare, cererea introductivă de instanţă identifică fără echivoc atât „societatea mamă”, cât şi dezmembrământul acesteia.
în ceea ce priveşte lipsa de personalitate juridică a Agenţiei Reşiţa, dez-membrământ al societăţii mamă Banca R., aceasta nu prezintă relevanţă juridică din moment ce titularul dreptului afirmat este banca împrumutătoare, şi nu un sediu secundar al acesteia, ştiut fiind faptul că sucursalele, agenţiile sau punctele de lucru ale băncilor constituite ca societăţi pe acţiuni, deşi nu au personalitate juridică, acţionează în temeiul unui mandat, potrivit regulamentului propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare, care stabileşte, printre altele, atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii, respectivul mandat statutar incluzând nu numai acordarea de credite, ci şi recuperarea sumelor împrumutate debitorilor persoane fizice sau juridice, după caz, inclusiv prin procedura de colectivă. Aşadar, mandatul în limita căruia a acţionat agenţia pentru recuperarea silită a sumelor acordate cu titlu de credit societăţii intimate îi conferă capacitate procesuală de exerciţiu având în vedere prevederile interne de organizare şi funcţionare a băncii creditoare.
Eventual, dacă în speţă s-ar fi invocat, în condiţiile art. 161 C. pr. civ., lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale a părţii, după ce instanţa ar fi acordat un termen pentru îndeplinirea acestei lipse, iar agenţia bancară nu ar fi făcut dovada ce i se cerea, judecătorul-sindic ar fi putut anula cererea de chemare în judecată. în condiţiile în care sucursalele sau agenţiile deţin, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ sunt, aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, pentru a se stabili dacă acestea pot sau nu sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi, implicit, de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, este imperios necesar ca instanţa să le confere posibilitatea de a prezenta „delegarea de competenţă”.
Cum în cauză nu s-a ridicat această chestiune, iar excepţia lipsei calităţii procesuale active greşit a fost primită de tribunal, fondul pricinii nefiind soluţionat de către judecătorul-sindic, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. în acest sens, alin. (3)-(5) ale art. 312 C. pr. civ. statuează expres că modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1-5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs urmând să caseze în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară. în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.
Faţă de cele arătate, în baza art. 312 alin. (2) C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat de creditoarea Banca împotriva sentinţei comerciale nr. 780/J.S. din 19 noiembrie 2009, a Tribunalului Caraş-Severin, a casat în tot hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie, soluţia de trimitere justificându-se prin aceea că, în acest caz, casarea are o raţiune mai cu seamă practică, corespunzând unei nevoi reale, ea fiind impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv, iar nu numai formal, dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
