Litigiu de contencios administrativ soluţionat de judecătorie. Hotărâre de anulare a sentinţei dată de secţia comercială a tribunalului. Irelevanţă


– Codul de procedură civilă: art. 2 pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1, art. 297

– Legea nr. 554/2004, modificată: art. 1, art. 2, art. 10

Dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trijnite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. în acest caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare.

Deşi cererea reclamantei are mai multe petite, capătul principal de cerere vizând anularea unui act administrativ, celelalte petite fiind accesorii acestuia, ea nu poate fi soluţionată de o instanţă comercială, actul principal contestat nefiind emis în cadrul unui raport de drept comercial, ci într-unul de drept administrativ.

Dat fiind faptul că prin decizia recurată instanţa inferioară a stabilit deja că tribunalul este competent să soluţioneze în primă instanţă litigiul pendinte, iar legiuitorul român a reglementat competenţa materială a instanţelor de judecată, şi nu pe cea secţiilor din cadrul acestora, recursul nu poate fi primit.

(Decizia civilă nr. 1433 din 16 noiembrie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)

Prin decizia civilă nr. 26/A.P. din 4 august 2010 pronunţată în dosarul nr. 3329/30/2010, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Timiş împotriva sentinţei civile nr. 7266 din 12 mai 2009 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 3970/325/2009 în contradictoriu cu reclamanta intimată SC A. SA Grabaţi, desfiinţând hotărârea atacată cu consecinţa trimiterii cauzei spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Timiş.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 7266 din 12 mai 2009 Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Grabaţi în contradictoriu cu pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Timiş, constatând că societatea reclamantă are dreptul de a încasa sprijinul financiar pentru producţia de grâu pentru anul 2005, valorificată în cantitate de 401,45 tone, respingând capetele de cerere având ca obiect anularea adresei nr. 688 din 3 mai 2006 şi obligarea instituţiei pârâte la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Timiş, înregistrat iniţial la secţia comercială a Tribunalului Timiş, de unde dosarul a fost scos de pe rol şi trimis spre soluţionare secţiei civile, motivat de faptul că H G. nr. 65/2005 se referă strict la producătorii agricoli, fiind excluse actele şi faptele de comerţ dintre cele prevăzute de art. 3 şi 4 C. com., ceea ce atrage incidenţa art. 5 din acelaşi cod, potrivit căruia vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cultivat de dânsul nu este considerată faptă de comerţ. Ulterior, secţia civilă a restituit dosarul secţiei comerciale, apreciind că pricina are natură comercială.

Instanţa de apel a constatat că, dacă obiectul litigiului are natură comercială, devin incidente prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a) C. pr. civ., în conformitate cu care tribunalele judecă procesele şi cererile al căror obiect este neevaluabil în bani şi, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv constatarea dreptului reclamantei SC A. SA Grabaţi de a încasa sprijin financiar şi anularea adresei nr. 688 din 3 mai 2006 emisă de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Timiş, cu penalităţi de întârziere, competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, revine Tribunalului Timiş. Ca atare, văzând şi dispoziţiile art. 297 din acelaşi cod, s-a dispus desfiinţarea hotărârii supusă cenzurii.

împotriva deciziei civile de mai sus a declarat recurs reclamanta SC A. SA Grabaţi, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului instituţiei pârâte şi menţinerea ca fiind temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 7266 din 12 mai 2009 a Judecătoriei Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 1433 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul societăţii reclamante, reţinând că în mod corect Tribunalul Timiş a admis apelul promovat de instituţia pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a desfiinţat-o, deşi, raportat la alin. (2) al art. 297 C. pr. civ., ar fi trebuit să o anuleze, cu consecinţa reţinerii cauzei spre soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Timiş (însă, efectele juridice sunt similare).

Potrivit textului menţionat, dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate juris-dicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. în acest caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta recurentă a chemat în judecată instituţia intimată solicitând instanţei să constate că are dreptul de a încasa sprijinul financiar pentru producţia de grâu pentru anul 2005, valorificată în cantitate de 401,45 tone, şi, implicit, să anuleze adresa nr. 688 din 3 mai 2006 emisă de către pârâtă ca răspuns la cererea societăţii de acordare a sprijinului financiar depusă la data de 10 martie 2006, precum şi să oblige pârâta să-i plătească penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere până la încasarea efectivă a ajutorului financiar solicitat.

în realitate, având în vedere petitele cererii de chemare în judecată, se poate constata că ne aflăm în prezenţa unui litigiu de administrativ.

Art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 65/2005 privind sprijinul direct al statului prin acordarea de subvenţii pentru anul de piaţă 2005-2006 producătorilor agricoli din sectorul vegetal, în scopul creşterii producţiei şi a indicilor de calitate a produselor agricole, astfel cum a fost ea modificată prin H.G. nr. 1664/2005, prevede că pentru a beneficia de sprijinul direct al statului, producătorii agricoli trebuie să formuleze o cerere-tip adresată direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene sau a municipiului Bucureşti, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 2, iar în conformitate cu art. 6 alin. (6), direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene şi a municipiului Bucureşti, după verificarea şi aprobarea cererilor formulate de producătorii agricoli, întocmesc şi depun la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale situaţia centralizatoare privind cererile pentru încasarea de la bugetul de stat a fondurilor alocate ca sprijin direct al statului pentru producătorii agricoli, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 3.

Dispoziţiile relevante din Legea nr. 554/2004, modificată, sunt: a) art. 1 alin. (1) -orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin neso-luţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public; b) art. 2 alin. (1) lit. b) teza I – prin autoritate publică se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; c) art. 2 alin. (1) lit. c) teza I – actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; d) art. 2 alin. (1) lit. i) teza I -constituie refuz nejustificat de a soluţiona o cerere exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; e) art. 2 alin. (2) – se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Faţă de cele mai sus arătate, este în afară de orice dubiu că adresa nr. 688 din 3 mai 2006 emisă de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală a judeţului Timiş în exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite prin H.G. nr. 65/2005, modificată, precum şi prin Ordinul nr. 174 din 23 martie 2005 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, modificat prin Ordinul nr. 798/2005 al aceluiaşi ministru, are natura juridică a unui act administrativ individual ce emană de la o autoritate publică, generând raporturi juridice prin conţinutul său, prin aceea că instituţia pârâtă a refuzat solicitarea societăţii petente de a i se acorda subvenţia agricolă la care aceasta consideră că are dreptul, ştiut fiind faptul că în analiza naturii juridice a unui act administrativ esenţiale sunt efectele pe care acesta le produce, şi nu forma sau denumirea sa.

Cum la data înregistrării acţiunii reclamantei (6 martie 2009) era în vigoare Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. (1) lit. f) statuează următoarele: contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ, competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din neso-luţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, Curtea constată că litigiul de faţă are o asemenea natură juridică, cu toate consecinţele care decurg dintr-o astfel de calificare.

în atare condiţii, este evident că cererea reclamantei, care deşi are mai multe petite, capătul principal de cerere vizând anularea unui act administrativ, celelalte petite fiind accesorii acestuia, nu poate fi soluţionată de o instanţă comercială, actul principal contestat nefiind emis în cadrul unui raport de drept comercial, ci într-unul de drept administrativ. Aceasta, şi datorită faptului că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată are obligaţia să o califice pe baza sării de fapt expuse şi a prevederilor legale aplicabile, stabilind, în funcţie de natura juridică a cauzei, normele de competenţă materială şi teritorială.

Raportat la împrejurarea că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d) C. pr. civ., tribunalele judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel, iar în conformitate cu art. 3 pct. 1 curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, văzând şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată, faţă de rangul autorităţii emitente în sistemul administraţiei publice, soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea unui act administrativ emis de o direcţie agricolă judeţeană este de competenţa tribunalului, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Insă, dat fiind faptul că prin decizia recurată instanţa inferioară a stabilit deja că Tribunalul Timiş este competent să soluţioneze în primă instanţă litigiul pendinte, iar legiuitorul român a reglementat competenţa materială a instanţelor de judecată, şi nu pe cea secţiilor din cadrul acestora, recursul de faţă nu poate fi primit.