– Codul de procedură civilă: art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3, art. 4 pct. 1, art. 373 alin. (2), art. 399 alin. (1), art. 400 alin. (1) şi (2)
Din coroborarea art. 400 alin. (1) cu art. 373 alin. (2) C. pr. civ. se conchide că instanţa de este judecătoria în raza căreia se face executarea dacă legea nu prevede altfel, astfel că în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba de un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.
Singurele dispoziţii speciale în materie de executare silită rămase în vigoare, urmare a abrogării art. 889 C. com., sunt cele cuprinse în art. 910-935 C. com., care nu sunt incidente în cazul contestaţiei la executare.
în concluzie, competenţa de soluţionare a contestaţiilor în căile de atac se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3 şi în art. 4 pct. 1 C. pr. civ. De aici rezultă că soluţionarea căii de atac a apelului aparţine Tribunalului, Secţia civilă, iar nu Tribunalului Comercial.
(Decizia nr. 1464/R-COM din 3 noiembrie 2010)
Judecătoria Topoloveni, prin sentinţa comercială nr. 48 din 19 noiembrie 2008, a admis cererea contestatoarei şi a dispus anularea somaţiei emisă de BEJ l.l. la data de 28 mai 2008, a biletelor la ordin emise de contestatoare în favoarea intimatei, respectiv cele trei bilete ce formează obiectul opoziţiei la executarea cambială şi a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte nelegalitatea actelor de executare silită efectuate de judecătoresc, că somaţia emisă societăţii contestatoare nu cuprinde dispoziţiile imperativ prevăzute de lege, astfel încât nu poate constitui act începător al executării cambiale.
A mai reţinut că toate cele trei bilete la ordin au fost introduse spre plată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 raportat la art. 42 din Legea nr. 58/1934, fără ca SC T.l. SRL să aibă calitate de debitor cambial şi fără a mai exista dreptul posesorului titlului la plata sumei de bani menţionată în cuprinsul său.
împotriva acestei hotărâri s-a formulat apel, în termen legal, de către intimata SC S. SRL Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în privinţa raportului de expertiză, a reţinerii caracterului ilegal al actelor de executare efectuate de către executorul judecătoresc şi a nulităţii biletelor la ordin.
Tribunalul Comercial Argeş, prin decizia comercială nr. 1/AC din 23 februarie 2010, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa soluţia arătată, tribunalul a reţinut că judecătoria, prin sentinţa pronunţată, în mod legal şi temeinic, a constatat că biletele la ordin au fost introduse la plată în mod abuziv, întrucât intimata nu mai avea calitatea de debitor cambial şi a dispus anularea lor.
Tribunalul comercial, prin prisma dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 58/1934, a apreciat că apelanta în calitate ca posesor al biletului la ordin a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului.
S-a mai reţinut că raportul de expertiză efectuat de expertul cauzei este corect, iar critica ce viza actele de executare, sub aspect formal, a fost apreciată ca întemeiată, însă lipsită de relevanţă pentru lipsa calităţii de debitor cambial la data emiterii somaţiei
împotriva acestei decizii s-a formulat recurs, în termen legal, de către apelanta-intimată SC S. SRL Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. pr. civ., după ce în prealabil a făcut din nou istoria stării de fapt privind relaţiile contractuale derulate între părţi, dar şi cronologia activităţilor judiciare ce au avut ioc în cadrul soluţionării cererii de executare a biletelor la ordin, în sensul că:
– în mod greşit, instanţa de apel a trecut peste criticile apelantei-intimate referitoare la raportul de expertiză;
– în mod eronat, instanţa de apel nu a încuviinţat efectuarea unei contraexpertize;
– raţionamentul care a condus instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate este eronat.
La termenul din 3 noiembrie 2010, Curtea a pus în discuţie competenţa de soluţionare a căilor de atac privind contestaţiile la executare în materie comercială, în raport de dispoziţiile art. 137 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ.
în raport de această excepţie, Curtea a reţinut că problema care se ridică, în speţă, este în legătură cu instanţa competentă să soluţioneze căile de atac, şi nu numărul căilor de atac prevăzut pentru acest litigiu, deoarece legea specială, respectiv Legea nr. 58/1934, conţine prevederi clare în ceea ce priveşte căile de atac, în sensul că opoziţia se judecă la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie, iar hotărârea pronunţată asupra opoziţiei poate fi atacată cu apel în termen de 15 zile de la pronunţare, precum şi recurs.
Prin urmare, pornind de la dispoziţiile art. 399 alin. (1) C. pr. civ., aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare, se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin executare.
Potrivit art. 400 alin. (1) C. pr. civ., contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. (2) se prevede care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu.
Din coroborarea art. 400 alin. (1) cu art. 373 alin. (2) C. pr. civ. se prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea dacă legea nu prevede altfel, astfel că în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba de un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.
în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a contestaţiilor în căile de atac,
Curtea apreciază că aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, în art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 C. pr. civ.
Acesta este şi sensul hotărârilor la care au ajuns membrii Comisiei de unificare a
practicii judiciare şi conducerea CSM-ului, prin deciziile din 19 martie 2008 şi 19 noiembrie 2008, statuând că în această materie competenţa materială de soluţionare a căilor de atac aparţine instanţelor civile, şi nu celor comerciale.
în argumentarea acestor decizii, au fost aduse în discuţie pe lângă dispoziţiile art. 400 şi, respectiv, art. 373 C. pr. civ. şi dispoziţiile art. 1 C. com., potrivit cu care în comerţ se aplică Codul comercial, iar unde legile comerciale nu dispun se aplică dispoziţiile Codului civil. Rezultă, aşadar, că jurisdicţia comercială specială presupune aplicarea unor norme speciale, de natură comercială şi, doar în subsidiar, se completează cu norma de drept comun.
Or, singurele dispoziţii speciale în materie de executare silită rămase în vigoare, urmare a abrogării art. 889 C. com., sunt cele cuprinse în art. 910-935 C. com., care nu sunt incidente în cazul contestaţiei la executare
Mai mult, s-a statuat că nu pot fi invocate ca argument în susţinerea opiniei contrare, pentru situaţia de faţă, dispoziţiile Deciziei nr. XV/2007 a ÎCCJ, deoarece numai dispozitivul acesteia este obligatoriu, nu şi considerentele. Astfel, analizând dispozitivul deciziei sus-menţionate nu se poate concluziona în sensul că acesta stabileşte că tribunalul – ca instanţă comercială – ar fi competent să soluţioneze căile de atac împotriva hotărârilor prin care au fost soluţionate contestaţiile la executarea propriu-zisă.
De aici rezultă că, în prezenta cauză, soluţionarea căii de atac a apelului declarat de SC S. SRL Bucureşti aparţine Tribunalului Argeş, Secţia civilă, iar nu Tribunalului Comercial, cum greşit s-a reţinut.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (6) C. pr. civ., a admis recursul, a casat decizia şi a trimis apelul spre competentă soluţionare Secţiei civile a Tribunalului Argeş.
