ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.944/R/2008
Ședința publică din 23 aprilie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
–
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta COM împotriva sentinței civile nr.102 din 29 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind și pe reclamantul UTUUTU, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constată că recursul a fost declarat și motivat în termen legal și a fost comunicat intimatului. De asemenea, constată că prin serviciul de registratură al instanței, la data de 21 aprilie 2008, pârâta-recurentă a depus o cerere de suspendare a executării Sentinței civile nr.102/29.01.2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, până la soluționarea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, iar la data de 21.04.2008 reclamantul-intimat, a depus o cerere prin care solicită acordarea unui termen de judecată în vederea angajării unui apărător.
Instanța în temeiul art.300 alin.2 și 3.pr.civilă, respinge cererea de suspendare a executării Sentinței civile nr.102/29.01.2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, până la soluționarea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, ca rămasă fără obiect, întrucât cauza urmează să rămână în pronunțare.
Instanța respinge cererea de amânare formulată de reclamantul-intimat, având în vedere că acesta a primit citația în data de 02.04.2008.
În baza actelor de la dosar, instanța constată că recursul se află în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 102/29 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, a fost admisă contestația formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC COM SRL.
S-a constatat nulă absolut decizia de sancționare și concediere nr. 21/10 septembrie 2007 emisă de pârâtă.
Pârâta a fost obligată să-i achite contravaloarea concediului de odihnă la care ar fi avut dreptul pentru perioada lucrată în 2007.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă, iar pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta nu indică prevederile di statut, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă care au fost încălcate de reclamant, dar în ceea ce privește convocarea la cercetare disciplinară se constată că reclamantul a fost convocat pentru data de 13 septembrie 2007 ora 14.00iar decizia este emisă pe data de 10 septembrie 2007 deci înainte de convocare.
În acest context, reclamantul nu avut posibilitatea de a-și face apărări.
Având în vedere cele de mai sus, instanța a constatat nulă decizia de sancționare. Deoarece reclamantul recunoaște că a încetat raportul de muncă cu pârâta, angajându-se la o altă societate, acesta este îndreptățit la contravaloarea concediului de odihnă pentru perioada lucrată în 2007.
Deoarece pârâta n-a făcut dovada că a suferit vreun prejudiciu prin lipsa reclamantului de la locul de muncă, cererea reconvențională a acestuia a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta SC COM SRL a declarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinței în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul respingerii acțiunii precizate și admiterii acțiunii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că decizia de sancționare și concediere întrunește toate cerințele art. 368 Codul muncii.
Art. 268 din Codul muncii stabilește termenul în care poate fi emisă în formă scrisă decizia de sancționare, precum și elementele și mențiunile pe care trebuie să le cuprinsă decizia, sub sancțiunea nulității. Mențiunile și precizările pe care trebuie să le cuprinsă decizia sunt absolut necesare pentru ca salariatul sancționată să-și poată pregăti, organiza și exercita apărarea, dar și instanței judecătorești chemate să hotărască în privința legalității și a temeiniciei măsurii contestate.
Jurisprudența a arătat că raporturile juridice de muncă trebuie să se desfășoare într-un cadru legal pentru a fi respectate drepturile și îndatoririle, precum și interesele legitime ale ambelor părți. Cercetarea disciplinară prealabilă aplicării sancțiunii contribuie la prevenirea unor măsuri abuzive, nelegale sau netemeinice, dispuse de angajator, în eventualitatea în care acesta ar profita de situația sa dominantă (Curtea Constituțională, Decizia nr. 654/2007)
Pornind de la această interpretare, analizând decizia atacată se poate constata că modalitate a în care a fost descrisă abaterea disciplinară (“părăsirea locului de muncă fără un preaviz de 15 zile conform codului muncii art. 79”) este suficientă pentru a informa salariatul despre fapta săvârșită, asigurându-i-se astfel posibilitatea de a-si formula apărările în conformitate cu interesele sale, fiind astfel întrunite cerințele art. 268 lit. a si b, excepția nulității absolute pe aceste considerente nefiind întemeiată. Hotărârea atacată este nelegală pentru faptul că impută societății neîndeplinirea obligației de a preciza prevederilor încălcate din statut, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă, atâta timp cât decizia cuprinde prevederile din Codul muncii încălcate.
Obligația cunoașterii prevederilor codului muncii incumbă si angajatului, nu doar angajatorului.
În fapt, la data de 28.08.2007, contestatorul întocmește o cerere de demisie în dublu exemplar original, pe care o trimite administratorului societății prin intermediul altei persoane. De remarcat încercarea contestatorului de a induce în eroare instanța de fond prin susținerea repetată a faptului că administratorul ar fi rupt această cerere. Am depus în probațiune un exemplar original al acestui înscris cu privire la care contestatorul a declarat în fata instanței că îl recunoaște. Cererea este redactată în 28.08.2007 si prin ea salariatul solicită încetarea contractului de muncă cu aceeași dată, contrar prevederilor art. 79., fără a respecta dreptul de preaviz de 15 zile.
Din acel moment contestatorul nu s-a mai prezentat la locul de muncă. De altfel, acesta s-a si angajat la o altă societate începând cu data de 1.09.2007.
Hotărârea atacată este ne legală, fiind întemeiată pe o analiză greșită a înscrisurilor depuse în probațiune de societate, reținându-se că intimatul a fost convocat la sediul recurentei doar după emiterea deciziei de sancționare și concediere.
emiterii deciziei de sancționare, societatea l-a convocat în scris pe salariat prin înștiințarea din data de 4.09.2007, comunicată acestuia prin postă, astfel cum rezultă din dovada atașată -recomandata nr. 20005/4.09.2007, (depusă la dosarul de fond) pentru a-si formula apărările si a-si exprima punctul de vedere, aducându-i-se la cunoștință faptul că lipsa sa de la locul de muncă . prevederile codului muncii si ale contractului individual de muncă.
Contestatorul însă nu s-a prezentat pentru a-si formula astfel de apărări, situație în care cuprinsul deciziei atacate nu putea să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate. Cu toate că cercetarea prealabila nu este obligatorie în cazul neprezentării angajatului (art. 267 alin. 3. ), administratorul societății a efectuat această cercetare, luând declarație scrisă șefului de tură în subordinea căruia ar fi trebuit să lucreze contestatorul. Abia apoi, în 10.09.2007 societatea a emis decizia de sancționare si concediere, în conformitate cu prevederile legale. Într-adevăr, dintr-o eroare de redactare a deciziei, în cuprinsul acesteia se stabilește o nouă convocare ulterioară emiterii, însă acest aspect nu are relevantă atâta timp cât societatea a efectuat convocarea anterior emiterii deciziei.
În ceea ce privește precizarea de acțiune s-a arătat că, în primul rând, contestatorul nu poate beneficia de plata concediului de odihnă în condițiile neefectuării acestuia. Pentru toată perioada lucrată contestatorul a fost retribuit conform contractului individual de muncă. Contestatorul a fost angajat cu salariul minim în economie si nicidecum cu suma de 800 lei lunar. Mai apoi, cuantumul drepturilor salariale care i s-ar cuveni pentru concediu trebuie calculate în raport de perioada lucrată si de prevederile contractului individual de muncă. Potrivit acestuia din urmă contestatorul a beneficiat de dreptul la concediu de odihnă de 21 zile lucrătoare pe an. Însă, contestatorul nu a lucrat 2 ani împliniți pentru a putea solicita contravaloarea a 2 salarii, nicidecum suma de 1.600 lei.
Contestatorul a fost cel care a creat situația de fată, datorită lui nu s-a efectuat concediul de odihnă, deoarece conform programării acesta urma să se afle în concediu în luna septembrie 2007. Culpa contestatorului în desfacerea contractului individual de muncă si în neefectuarea concediului de odihnă considerăm că nu poate legitima solicitarea de a-i fi plătit concediul de odihnă pe care, de altfel, nu l-a efectuat.
Intimata a aplicat prev. art. 141 alin. 3., potrivit cărora angajatorul este obligat să acorde concediu până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă. Intimata i-a oferit contestatorului posibilitatea de a efectua concediul de odihnă, însă acesta a părăsit locul de muncă fără preaviz, încălcând în mod grav obligațiile contractuale și ale regulamentului intern.
Nu este adevărată afirmația potrivit căreia contestatorul ar fi solicitat si plata concediului de odihnă la depunerea cererii privind încetarea raportului de muncă. Acest aspect rezultă chiar din cerere care, nu cuprinde vreo mențiune în acest sens.
De altfel, contestatorul nu a fost nici măcar prezent când s-a înmânat cererea administratorului, actul fiind trimis printr-un alt angajat. Actul nu a fost rupt, fiind în posesia noastră si în prezent, în dublu exemplar original.
În ceea ce privește programarea pentru concediul de odihnă, contestatorul știa când urma să îl efectueze. La nivelul societății se realizează o programare unică, cunoscută de toți angajații, în conformitate cu prevederile legale însă si din necesitatea de a asigura un proces de producție continuu si eficient. Tocmai din acest motiv, plecarea intempestivă a contestatorului de la locul de muncă a perturbat procesul de producție, prezența sa fiind absolut necesară pentru realizarea producției de pâine. Orice întârziere sau nerealizare a producției putea avea consecințe grave în raporturile societății cu beneficiarii, putând duce chiar la pierderea clientelei.
Aceste aspecte au fost relevate de martorii audiați care au arătat în ce măsură a fost afectată buna funcționare a societății.
Datorită acestui prejudiciu funcțional recurenta a solicitat plata sumei de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri, hotărârea instanței fondului prin care a respins cererea reconvențională ca nedovedită fiind nelegală. Instanța putea aprecia raportat la probele administrate în ce măsură a fost afectată funcționarea societății si să stabilească răspunderea patrimonială a intimatului, în condițiile art. 270..
Dreptul la preaviz a fost instituit pentru a proteja societatea împotriva părăsirii abuzive de către angajați a locurilor de muncă și pentru a da posibilitatea angajatorului de a-si găsi un alt angajat care să-l înlocuiască pe cel care dorește să plece. Perioada de preaviz este instituită tocmai în scopul prevenirii unor pagube sau disfuncționalități în societate, iar nerespectarea acestui drept trebuie să atragă răspunderea persoanei vinovate ori de câte ori se constată existenta unui prejudiciu de orice natură.
În caz contrar, nesancționând acest abuz de drept al angajatului se creează o stare de incertitudine în raporturile de muncă. Este necesară păstrarea echilibrului între cele două părți, cu aplicarea universală a principiului răspunderii patrimoniale pentru faptele prejudiciabile.
Ulterior, recurenta a formulat cerere de suspendare a executării sentinței în baza art. 300 alin 2 și 3 Cod procedură civilă, cerere respinsă de instanța de recurs având în vedere soluționarea cauzei la primul termen de judecată.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Contrar criticilor recurentei, decizia de concediere nu se conformează exigențelor imperative reglementate de art. 267 și 268 Codul muncii.
În acest sens, Curtea constată că deși decizia datează din 10 septembrie 2007 (3 fond), reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă ulterior acestei date, respectiv la data de 13 septembrie 2007.
Mai mult, această din urmă dată este momentul pe care decizia de concediere îl atestă ca marcând sfârșitul raporturilor juridice de muncă dintre părți.
Prin urmare, nu se poate reține că măsura concedierii a fost precedată de cercetarea disciplinară obligatorie, fiind evident, în raport de ambele aspecte sesizate anterior, că decizia de concediere nu este afectată de erori materiale.
În ceea ce privește susținerea recurentei conform căreia reclamantul a convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin scrisoare recomandată din 4 septembrie 2007 (17 fond), Curtea constată că din tichetul recomandat nr. 20005 din 4 septembrie 2007 nu rezultă care a fost cuprinsul mesajului transmis reclamantului.
De asemenea, neefectuarea cercetării disciplinare este confirmată și de absența oricărui proces-verbal sau referat cuprinzând rezultatul cercetării, fiind de remarcat că nelegalitatea deciziei de concediere este reflectată și de mențiunea desfășurării cercetării disciplinare, în condițiile convocării reclamantului ulterior emiterii deciziei.
În fine, Curtea mai reține că decizia de concediere nu respectă pe deplin cerința descrierii faptei imputate reclamantului sub aspectul determinării temporale a acesteia, menționându-se doar că a părăsit locul de muncă, fără a se indica perioada absenței, ceea ce constituie motivul de nulitate, prevăzut la art. 268 alin 2 lit. a Codul muncii.
Criticile recurentei privind cuantumul contravalorii concediului de odihnă neefectuat sunt lipsite de temei deoarece prima instanță nu a acordat o sumă determinată (1000 lei, cum invocă recurenta) pentru 2 ani, ci doar contravaloarea concediului pentru perioada lucrată în 2007, fără a stabili o sumă fixă.
De asemenea, aprecierea recurentei că reclamantul, fiind în culpă pentru încetarea raporturilor juridice de muncă dintre părți, nu mai poate solicita compensarea concediului de odihnă neefectuat, contravine principiilor elementare ale dreptului muncii care, prin art. 37 și art. 139 alin 2, interzic renunțarea de către salariați la drepturile recunoscute prin lege.
În fine, în măsura în care decizia de concediere este nelegală, pârâtul-angajator nu este îndreptățit să solicite daune materiale pentru încetarea raporturilor periodice de muncă, aceeași fiind situația în cazul încetării contractului individual de muncă prin demisie, care poate fi declarată în mod discreționar de către angajat și fără a fi motivată (art. 79 alin 3 Codul muncii ).
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în baza art. 312 alin 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta COM. împotriva sentinței civile nr.102 din 29 ianuarie 2008 Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 aprilie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Ioan Daniel Chiș Sergiu
– – — – –
GREFIER
Red./
2 ex./21.05.2008
Jud.fond.-
