ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1076/R/2008
Ședința publica din data de 20 mai 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos
JUDECĂTOR 2: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTOR: – –
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC SRL împotrivasentinței civile nr. 2360 din 3 decembrie 2007pronunțată de Tribunalul Sălaj îndosarul nr-, privind și pe reclamanta, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul pârâtei recurente SC SRL, avocat, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 19 MAI 2008 a fost transmis la dosarul cauzei răspuns la adresa întocmită de instanță la termenul anterior de judecată, din partea ITM S, cu acte anexă constând în xerocopia procesului verbal nr. 760 din 24.07.2006 precum și declarația reclamantei din care reiese că aceasta a primit și încasat salariu în sumă de 300 lei.
Reprezentantul recurentei arată că nu mai are de formulat cereri în probațiune.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, instanța declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris cu consecința casării sentinței pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată. În esență arată că actul depus de ITM S este elocvent fiind puțin probabil ca un salariat să presteze efectiv muncă 11 luni fără să solicite achitarea salariului iar dovada achitării acestor drepturi se poate face numai prin semnarea statelor de plată, lucru care s-a realizat așa cum reiese din declarația reclamantei.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2360 din 3.12.2007 a Tribunalului Sălajs -a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta, împotriva pârâtei, nr. și în consecință:
S-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 9/17.11.2006;
A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.050 lei actualizată cu dobânda legală până la data plății efective, suma reprezentând drepturi salariale neachitate pentru perioada martie 2005 – noiembrie 2006;
A fost obligată pârâta să plătească suma de 686,87 lei reprezentând indemnizație de concediu pentru perioada martie 2005 – noiembrie 2006;
S-a respins capătul de cerere cu privire la plata sumei de 1500 lei cu titlu de indemnizație pentru preavizul neacordat;
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1150 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a fost angajată la societatea pârâtă începând cu data de 01.03.2005, conform art. 101 alin. 1 Codul muncii cu două ore pe zi, până la data de 31.08.2006 când a fost încadrată cu norma de 8 ore și i s-a schimbat funcția de secretară în asistent manager.
Pe perioada cât a fost încadrată cu două ore pe zi la societatea pârâtă, reclamanta a fost încadrată în funcția de secretară la ROMIT cu normă întreagă, până la data de 31.08.2006 când a încetat activitatea în baza art. 55 lit. b din Codul muncii.
De la această dată, 31.08.2006, reclamanta a avut contract de muncă numai cu, ocupând funcția de asistent manager până la data de 10 noiembrie 2006, când a fost concediată în baza art. 61 lit. a Codul muncii.
Ambele societăți, ROMIT și sunt proprietatea d-lui care le și administrează.
Prin decizia nr. 9 din 17 noiembrie 2006 emisă de i s-a desfăcut contractul de muncă reclamantei în baza art. 61 lit. a din Codul muncii reținându-se în considerente că a lipsit nemotivat de la serviciu în data de 31 octombrie 2006 și a folosit în interes personal abonamentul al societății încălcând regulamentul de ordine interioară.
Datorită unor neînțelegeri, reclamanta nu s-a mai prezentat la serviciu din data de 26 octombrie 2006, fapt recunoscut în ședința publică din data de 22 ianuarie 2007, recunoaștere care se coroborează cu procesul-verbal de constatare, somația administratorului.
Disciplina muncii este unul din principiile generale ale reglementării
Relațiilor de muncă, iar respectarea acesteia constituie o obligație de bază a fiecărui salariat.
Prima fază a acțiunii disciplinare o constituie efectuarea cercetării
disciplinare prealabile, care în cazul unității pârâte nu a fost efectuată.
Art. 267 alin. 1 din Codul muncii arată că “sub sancțiunea nulității absolute, nici o măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 264 alin. (l) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”.
În lipsa unei cercetări disciplinare prealabile s- constatat nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă. Cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere înainte de a i se aplica sancțiunea disciplinară constituie o condiție esențială a cărei aducere la îndeplinire este obligatorie, deoarece sancțiunea disciplinară poate fi aplicată numai dacă cerința legii a fost satisfăcută. Prevederea legală are caracterul unei măsuri de protecție, în scopul de a preveni aplicarea unor sancțiuni disciplinare nejustificate, aceasta găsindu-și cu atât mai mult rațiune a în cazul desfacerii contractului de muncă, care reprezintă cea mai gravă sancțiune disciplinară. Astfel, unitatea pârâtă nu și-a îndeplinit aceste obligații, neefectuându-se o cercetare disciplinară prealabilă, reclamanta neavând posibilitatea de a se apăra de învinuirile ce i se aduc, toate actele fiind unilaterale, fiind inopozabile reclamantei, astfel că instanța constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 9/17.11.2006.
Cu privire la al doilea capăt de cerere, instanța a reținut faptul că dreptul la salariu este corolarul dreptului la muncă, fiind afirmat și în Declarația Universală a Dreptului Omului în art. 23 alin. 3 “cel care muncește are dreptul la un salariu echitabil și suficient care să-i asigure lui și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană”. Salariul este un element esențial al contractului de muncă, o parte componentă a obligațiilor asumate de angajator și a cauzei juridice a obligației persoanei angajate, fiind totalitatea drepturilor bănești cuvenite pentru prestată.
Obligația principală a angajatorului este cea de plată a salariului,
contrapestației pentru munca îndeplinită de către salariat. Conform art.163 alin. 1 din Codul muncii “plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit”.
Astfel, văzând faptul că unitatea pârâtă nu a făcut dovada plății salariului către reclamantă, instanța a admis și acest capăt de cerere.
De asemenea, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că unitatea pârâtă a achitat reclamantei indemnizația de concediu pentru perioada martie 2005 noiembrie 2006, astfel că tribunalul a admis și acest capăt de cerere.
Obligația acordării preavizului, ce incumbă societății, este prevăzută de dispozițiile art. 73 din Codul muncii care enumeră cazurile în care obligația trebuie îndeplinită.
Persoanele concediate în baza art. 61 lit. a Codul muncii nu beneficiază de preaviz.
În baza art. 276 Cod procedură civilă, a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1150 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe declarat recurs în termen legal pârâta, solicitând în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii, și obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâta invocat următoarele:
Deși prin decizia de casare nr.1219/R/2007 Curții de APEL CLUJ prin care s-a soluționat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 220/5.02.2007 Tribunalului Sălaj, prin care s-a soluționat prezentul litigiu în prima fază de judecată în fond, instanța de control a dispus completarea probatoriului în vederea stabilirii unei stări de fapt corecte, instanța de rejudecare nu a respectat aceste obligații.
Instanța de rejudecare a respins cererea de încuviințare audierii martorilor propuși de pârâtă.
Singurele probe administrate au fost cele cu înscrisuri în legătură cu temeinicia deciziei de desfacere contractului de muncă, aspectele privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale rămânând neprobată.
Greșit a reținut instanța neefectuarea cercetării disciplinare prealabile, în condițiile în care la dosar se găsesc toate actele privind efectuarea acesteia, iar decizia de desfacere contractului de muncă a fost întocmită în baza acestei cercetări.
Pe fondul cauzei, recurenta invocat următoarele:
Decizia nr.9 / 17.11.2006 este legală, întocmită cu respectarea cerinței efectuării cercetării disciplinare prealabile. Reclamanta fost convocată pentru efectuarea acestei cercetări, însă neprezentându-se a fost încheiat procesul verbal de constatare nr.51/20.10.2006, referatul nr.53/31.10.2006, și procesul verbal nr.54/31.10.2006.
În ce privește obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei martie 2005 – noiembrie 2006, acestea i-au fost achitate integral reclamantei.
Din statele de plată depuse la dosar, reiese că marea majoritate a angajaților societății semnau când primeau salariul, însă reclamanta, care avea atribuția de verifica semnarea statelor de plată, nu a anunțat conducerea societății despre faptul că ea însăși nu își îndeplinește această obligație, acest aspect fiind descoperit abia după desfacerea contractului său de muncă.
Din declarațiile martorilor audiați cu ocazia primei judecări fondului cauzei, a reieșit că nemulțumirea reclamantei privea cuantumul salariului și nu neplata acestuia.
Instanța de rejudecare făcut o greșită interpretare legii, apreciind art.163 alin.1 în sensul că, dovada plății salariului se poate face doar prin semnarea statelor de plată.
În speță, din coroborarea actelor și probelor existente la dosar, se poate prezuma relativ că o persoană care fost angajată o perioadă de 19 luni de zile și care nu s-a plâns niciodată că nu i s-a plătit salariul, încasat drepturile salariale cuvenite, fără fi necesară probare plății acestuia prin semnarea statelor de plată.
Prin întâmpinarea formulată (10-13), reclamanta solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, reclamanta arătat că în temeiul art.287, sarcina probei revine angajatorului.
Procedura cercetării prealabile nu s-a desfășurat conform cerințelor legale, întrucât procesul verbal de constatare nr.51/20.10.2006 în care sunt menționate faptele imputate reclamantei a fost încheiat de administratorul societății, prin același proces verbal fiind desemnată persoana care urmează să efectueze cercetarea în persoana salariatului.
Acesta întocmit referatul nr.53/31.10.2006, în care menționează nerespectarea sarcinilor de serviciu de către reclamantă și conduita sa care încalcă regulamentul intern, fără a descrie și concretiza faptele.
Procesul verbal nr.54/31.10.2006 fost întocmit de comisia de disciplină, din care făcut parte și administratorul societății, deși cercetarea disciplinară a fost efectuată doar de angajatul.
În ce privește somația nr.55/2.11.2006, prin care reclamanta a fost convocată pentru clarificarea absențelor de la serviciu, pentru data de 6.11.2006, acest act i-a fost comunicat în aceeași zi, dupămasa, fiind astfel în imposibilitate de a respecta ora opt, menționată în convocator.
În ce privește decizia nr.9/2006, aceasta se întemeiază pe actele anterior menționate căror legalitate este contestată de reclamantă, conform celor arătate.
În ce privește obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru perioada martie 2005 – noiembrie 2006, reclamanta a arătat că nu a primit salariu în această perioadă, fiind întreținută de fostul său soț, conform declarației olografe dată de acesta, iar pe statele de plată depuse nu sunt înscrise drepturile bănești cuvenite intimatei ca indemnizație pentru concediul legal de odihnă.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este fondat în parte, urmând a fi admis în următoarele limite și pentru următoarele considerente:
În ce privește solicitarea de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare, aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă.
Prin decizia civilă nr. 1219/R/29.05.2007 a Curții de APEL CLUJ, s- dispus casarea sentinței civile nr. 220/5.02.2007 Tribunalului Sălaj și trimiterea cauzei spre rejudecare, reținându-se că prima instanță era datoare să stăruie pentru stabilirea sensului cererii formulate de către reprezentantul societății pârâte, către reclamantă, de nu mai presta muncă din 26.10.2006 și neprezentarea acesteia la locul de muncă începând cu aceeași dată, în raport de care să verifice legalitatea și temeinicia deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, pentru abaterea constând în absențe nemotivate.
De asemenea, instanța era datoare să administreze orice mijloace de probă în legătură cu temeinicia celorlalte capete de cerere, formulate de reclamantă în legătură cu drepturile salariale afirmativ neîncasate.
Cu ocazia rejudecării litigiului, instanța a administrat proba cu interogatoriul pârâtei (33, 37), aceasta depunând și actele ce au stat la baza cercetării disciplinare reclamantei (34-36).
În ce privește solicitarea de depunere statelor de plată pârâta a precizat că s-au depus copiile acestor acte cu ocazia primei judecăți în fond.
Instanța a respins la termenul de judecată din 3.12.2007 (62), solicitarea de audiere a martorilor propuși de pârâtă pentru a dovedi plata salariilor, întrucât conform art.163 alin.1, dovada achitării salariilor se face în condițiile prevăzute de acest text legal.
Reiese din cele arătate că în cursul rejudecării, instanța a administrat probele asupra necesității cărora s-a statuat prin decizia de casare:
La întrebarea 2 din interogatoriul pârâtei (37), reprezentantul acesteia arătat că a luat cheile de la reclamantă în jurul datei de 26.10.2006, aceasta neînsemnând interzicerea de a mai veni la serviciu.
Este adevărat că decizia de casare a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de clarifica sensul preluării de la reclamantă cheilor de către angajator, iar acesta a arătat că prin luarea cheilor nu i- interzis să vină la serviciu.
Întrucât nici una dintre părți nu a propus martori pentru a elucida semnificația luării cheilor de la angajat de către angajator, deși o atare împrejurare era susceptibilă de a fi dovedită prin probe testimoniale, în baza art.1203 civil, instanța prezumă că luarea cheilor echivalează cu interdicția făcută de către pârâtă reclamantei de a se mai prezenta la serviciu.
Această prezumție se întemeiază pe împrejurarea că atitudinea proprietarului unui bun de a-i pretinde posesorului să-i predea mijloacele prin care accede la folosința bunului, echivalează cu interzicerea de către proprietar a continuării folosinței, posesiei, exploatării bunului de către detentor.
Cu atât mai mult, un angajator particular care ia angajatului cheile de acces în societate, se presupune că din acel moment renunță la serviciile respectivului angajat, care pentru putea presta serviciile sale trebuie să fie prezent la locul de muncă, iar pentru a se putea prezenta, trebuie să dețină cheia.
Un alt aspect ce face dovada că instanța de rejudecare s- conformat dispozițiilor din decizia de casare este acela că pus în vedere pârâtei să depună documente ce atestă plata salariului reclamantei, pârâta învederând că singurele acte deținute sunt statele de plată, care au fost depuse în cursul primei judecări pe fond litigiului.
Prin urmare, solicitarea de casare a sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
2. Pe fondul cauzei, recursul este fondat în parte.
În ce privește decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr.9/17.11.2006, corect a reținut instanța de rejudecare nelegalitatea acesteia, prin prisma art.267 alin.1, statuând că cercetarea disciplinară nu s-a efectuat în conformitate cu disp. art.267 alin.2.
Întrucât reclamanta a fost convocată pentru efectuarea cercetării disciplinare pentru data de 6.11.2006 (36 dosar fond), ora 8, primind înștiințarea în aceeași zi, după masă, este evident că cercetarea disciplinară fost nelegală încă din prima fază – cea convocării salariatului care urma să fie cercetat.
Primind înștiințarea după expirarea termenului fixat pentru efectuarea cercetării disciplinare, evident că reclamanta fost în imposibilitate de a-și formula apărarea.
Cercetarea disciplinară poate fi efectuată în absența salariatului, dar cu condiția înștiințării acestuia despre obiectul, data, ora și locul întrevederii, evident anterior momentului fixat pentru derularea ei.
Decizia nr.9/17.11.2006 emisă de pârâtă fiind făcută cu încălcarea art.267 alin.1, 2, în mod corect s- constatat nulitatea ei.
În ce privește plata drepturilor salariale și indemnizației de concediu de odihnă neefectuat, conform art.163 alin.1, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Dispoziția legală evocată este clară sub aspectul că plata drepturilor salariale se poate face doar prin documente, nu prin probe testimoniale, cum solicitat pârâta.
Cu ocazia primei judecări în fond, pârâta depus copia statelor de plată (48-77), din care rezultă că acestea nu sunt semnate de reclamantă.
Pârâta avea posibilitatea să probeze achitarea drepturilor bănești prin documente bancare (ex: extrase de cont care să ateste virarea salariului reclamantei), însă nu a depus astfel de acte la dosar.
Este adevărat că din anexa la procesul verbal de control nr.760/24.07.2006 efectuat de ITM S la sediul societății pârâte s- constatat că statele de plată nu sunt semnate de către salariați, încălcându-se astfel prev.art.163 alin.1 și dispunându-se ca măsuri semnarea acestor state de plată începând cu data de 24.07.2006 permanent.
Conform declarației date de reclamantă cu ocazia acelei inspecții, aceasta a arătat că primește un salariu de 300 lei net, pentru care semnat stat de plată.
Or, reclamanta fost angajată la societatea pârâtă începând cu 1.03.2005, până la data de 31.08.2006, lucrând ca angajată și la SC Romit SRL, administrată de aceeași persoană ca și SC SRL.
Din data de 31.08.2006 încetat activitatea la SC Romit SRL, rămânând angajată doar la SC SRL.
Pe toată perioada angajării la această din urmă societate – martie 2005 – noiembrie 2006, reclamanta nu a semnat nici un stat de plată, declarația sa privind semnarea statelor de plată, dată la 24.07.2006, referindu-se probabil la salariul încasat de la cealaltă societate, ROMIT SRL, a cărei angajată mai era la data la care dat și a semnat declarația în fața inspectorilor ITM
În absența oricărui document care să facă dovada clară și indubitabilă a achitării drepturilor salariale și a plății concediului de odihnă neefectuat, reclamantei în calitate de angajată SC SRL, corect instanța dispus în sensul obligării pârâtei la plata acestor drepturi în favoarea reclamantei.
În ce privește însă perioada pentru care subzistă în sarcina pârâtei această obligație, curtea constată că din probele administrate (interogatoriul pârâtei, 37 și recunoașterea reclamantei, 46), reiese că aceasta începând cu data de 26.10.2006 nu s-a mai prezentat la serviciu.
activitate ulterior acestei date, este evident că nici angajatorul nu este ținut să-i plătească drepturi salariale, întrucât conform art.154 alin.1, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza
Prin urmare, în temeiul art.312 alin.1, art. 304 pct.9 Cod proc.civ. instanța va admite în parte recursul declarat de pârâta SC SRL împotriva sentinței civile nr. 2360 din 03.12.2007 a Tribunalului Sălaj, pe care o va modifica în parte în sensul că va înlătura obligația pârâtei la plata drepturilor salariale și a îndemnizației de concediu aferentă perioadei 26.10 – 30.11.2006 în favoarea reclamantei.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Se va respinge ca nedovedită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în recurs formulată de recurentă, întrucât aceasta nu făcut dovada achitării onorariului avocațial, simpla mențiune cuantumului acestuia pe împuternicirea avocațială nefiind o dovadă în sensul prevăzut de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de SC SRL împotriva sentinței civile nr. 2360 din 03.12.2007 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură obligația pârâtei la plata drepturilor salariale și a îndemnizației de concediu aferentă perioadei 26.10 – 30.11.2006 în favoarea reclamantei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge ca nedovedită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în recurs formulată de recurentă.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 mai 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER – – – – – – –
Red. MV dact.GC
2 ex/29.05.2008
Jud.primă instanță: S,