– modificată: art. 33 alin. 2
– Cod procedură civilă: art. 274 alin. 1
Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, întrucât intimata prin formularea cererii de deschidere a procedurii falimentului a determinat-o pe recurentă să întreprindă măsurile prevăzute de Legea nr. 85/2006 pentru a se apăra, respectiv să formuleze contestaţie şi care i-a fost admisă, intimata căzând în pretenţii trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de recurentă.
(Decizia nr. 1532/R din 10.11.2009, Secţia a Vl-a comercială)
Prin sentinţa comercială nr. 3172/03.06.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vll-a comercială, în dosarul nr. 16645/3/2009, a admis excepţia netimbrării cererii invocată de societatea debitoare SC W.R.T. SRL şi, în consecinţă, a anulat cererea creditorului SC E.C.S. SRL Bucureşti de deschidere a procedurii insolvenţei în contradictoriu cu debitoarea SC W.R.T. SRL. De asemenea, a fost respinsă contestaţia formulată de debitoare ca rămasă fără obiect, ca şi cererea acesteia de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
în esenţă, instanţa de fond a reţinut că cererea introductivă de instanţă nu a fost timbrată de către creditoare şi cum cererea principală a fost anulată ca netimbrată, contestaţia debitoarei a fost respinsă pe cale de consecinţă ca rămasă fără obiect.
în privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de debitoare s-a reţinut că societatea creditoare în raport de soluţia pronunţată nu a avut culpă procesuală.
împotriva sentinţei precitate a formulat recurs debitoarea considerând-o în parte netemeinică şi nelegală, şi anume în privinţa respingerii cererii sale de obligare a creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.
în esenţă recurenta susţine că, societatea creditoare este pe deplin responsabilă pentru cheltuielile de judecată pe care le-a făcut faţă de faptul că prin cererea introductivă de instanţă a determinat-o pe aceasta să formuleze în termen legal contestaţia prevăzută de art. 33 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 şi pentru aceasta a angajat un avocat pe care l-a plătit, onorariul fiind de 3.000 lei.
Altfel, creditoarea în urma primirii contestaţiei şi a înscrisurilor anexate a apreciat că nu mai este cazul să timbreze cererea sa.
în fine, potrivit prevederilor art. 274 C. pr. civ., creditoarea trebuia să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta a solicitat admiterea recursului şi admiterea cererii de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.039,30 lei, cu cheltuielile de judecată ocazionate în recurs.
în drept, se invocă dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 85/2006 şi cele ale art. 299 şi urm. C. pr. civ.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
în esenţă se arată că a formulat anterior cererii din cauza de faţă şi o cerere de somaţie de plată care i-a fost respinsă.
Se mai arată că debitoarea a formulat apărări asemănătoare atât în somaţia de plată, cât şi în contestaţia din cauza de faţă şi că intimata a înţeles punctul acesteia de
vedere în privinţa inexistenţei unei stări de faliment şi nu a mai continuat procedura insolvenţei.
Tot astfel în ambele cazuri serviciile prestate de cabinetul de avocatură care o apără pe debitoare sunt identice.
între părţi ar exista o acţiune pe dreptul comun şi intimata consideră că nu datorează cheltuielile de judecată.
Examinând în ansamblu motivele de recurs în raport de probele administrate în cauză, Curtea reţine că recursul apare fondat pentru considerentele de mai jos.
Potrivit prevederilor art. 274 alin. 1 C. pr. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
în speţă, intimata prin formularea cererii de deschidere a procedurii falimentului a determinat-o pe recurentă să întreprinsă măsurile prevăzute de Legea nr. 85/2006 în termenele legale reglementate de această lege pentru a se apăra. în concret, recurenta a formulat contestaţie având în vedere prevederile art. 33 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
Probele relevă că recurenta pentru a formula această contestaţie a apelat la serviciile unui avocat căruia i-a plătit un onorariu în sumă de 3.000 lei (dosar fond).
De asemenea, contestaţia a fost timbrată cu 39 lei taxă judiciară de timbru şi cu 0,30 lei timbru judiciar (dosar fond).
Prin contestaţie, recurenta a solicitat obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată (dosar fond).
Cât priveşte susţinerile intimatei pe cale de apărare, Curtea reţine că aceasta confirmă faptul că nu a mai continuat procedura insolvenţei, întrucât a înţeles punctul de vedere rezultat din contestaţia debitoarei în privinţa inexistenţei unei stări de faliment şi că a urmat calea indicată de judecătorul care a judecat dosarul nr. 16045/3/2009, şi anume calea dreptului comun.
împrejurarea că recurenta a avut susţineri comune cu cele din altă cauză şi că serviciile avocatului ales de aceasta sunt identice nu au nicio relevanţă în cauza de faţă.
Esenţial de reţinut este faptul că intimata a înţeles târziu să aleagă calea dreptului comun, şi anume după sesizarea instanţei cu cererea din cauza de faţă şi evident după ce a pus-o pe recurentă să ocazioneze cheltuieli de judecată.
Astfel fiind situaţia, dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. sunt aplicabile în speţă, instanţa de fond dând o greşită interpretare textului de lege precitat.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 cu referire la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., a admis recursul, a modificat în parte sentinţa atacată în sensul că, pe fond, a admis cererea debitoarei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a obligat creditoarea la plata sumei de 3.039,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
