– Legea nr. 85/2006: art. 28, art. 138 alin. 1 lit. d)
Fapta nedepunerii situaţiilor financiare şi neprezentarea documentelor contabile prevăzute de dispoziţiile art. 28 din nu poate fi asimilată cu neîn-deplinirea obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea întrucât nu s-a făcut dovada că aceste fapte au dus la starea de .
Prin sentinţa comercială nr. 296 din 21.01.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vll-a comercială, a respins cererea creditoarei A.F.P. Sector 6 Bucureşti şi I.T.M. împotriva pârâtei A.B., ca nefondată, şi în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006 a închis procedura de insolvenţă împotriva debitoarei SC R.K.S. SRL.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul-sindic a reţinut că sarcina probei incumba celui care face o afirmaţie în faţa judecaţii, iar invocarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidenţelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Din probele administrate în cauza, a considerat Tribunalul, nu se poate reţine săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. d) din lege în sarcina pârâtei, aşa cum au solicitat creditorii. Chiar şi în situaţia în care nedepunerea actelor ar echivala cu neţinerea contabilităţii conform legii, nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că fapta nedepunerii declaraţiilor privind obligaţiile de plată la bugetul statului a condus la starea de insolvenţă a debitoarei.
Cât priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic a reţinut că, potrivit acestei dispoziţii, se poate dispune ca o parte din pasivul societăţii ajunsă în stare de insolvenţă să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitoarei în această situaţie prin aceea că au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi.
Astfel, nu este suficient ca administratorul societăţii debitoare să fi dispus continuarea activităţii societăţii, ci trebuia probată şi împrejurarea că pârâta a dispus în interes personal continuarea activităţii societăţii debitoare, fapt neprobat în speţă.
Legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina conducătorilor societăţii, numai pentru că ar fi dispus continuarea activităţii societăţii care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi. împrejurarea că pârâta a manifestat dezinteres şi a dispus continuarea activităţii societăţii debitoare fără a solicita tribunalului deschiderea procedurii de insolvenţă nu se constituie în fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, condiţia pentru existenţa acestei fapte nefiind probată, în sensul că pârâta a dispus în interes personal continuarea activităţii societăţii debitoare. Fără a se face dovada săvârşirii acestor fapte şi a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru aceasta răspundere, în speţă a legăturii de cauzalitate, nu se poate atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanţele în urma lichidării.
Afirmaţia creditorilor că, potrivit art. 1082 C. civ. şi art. 374 C. corn., culpa pârâtei este prezumată, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-se pe tărâmul răspunderii contractuale, nu poate fi primită întrucât natura juridică a răspunderii administratorului societăţii, atrasă în conformitate cu art. 138 din lege, poate fi una contractuală atunci când este rezultatul unei obligaţii derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, iar mandatul nefiind cuprins în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale şi acceptat prin semnarea în Registrul Comerţului, ceea ce nu s-a probat în speţă.
Doar în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte şi să o angajeze în relaţiile cu terţii.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen Administraţia Finanţelor Publice Sector 6 Bucureşti, susţinerile recurentei fiind întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 C. pr. civ.
în esenţă, recurenta a susţinut că din evidenţele sale fiscale rezultă că societatea nu a depus bilanţuri contabile din anul 2004, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 82/1991.
A mai arătat recurenta şi că o societate nu poate funcţiona viabil în condiţiile în care administratorii acesteia manifestă dezinteres pentru îndeplinirea condiţiilor minime pentru funcţionarea societăţii. Raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei este reprezentat de nerespectarea şi neaplicarea legii şi prejudiciul cauzat creditorilor prin intrarea în faliment. Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului cu consecinţa modificării hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei să suporte în întregime datoriile faţă de creditorii societăţii debitoare.
Examinând recursul potrivit art. 3041 C. pr. civ., în raport de susţinerile creditoarei recurente, actele cauzei şi de dispoziţiile legale în materie, Curtea a constatat că este nefondat, reţinând următoarele:
Obligaţia la care face referire recurenta se regăseşte în dispoziţia prevăzută de art. 27 din Legea nr. 85/2006, iar încălcarea acestei dispoziţii se sancţionează pe tărâm penal, conform art. 143 din lege.
Chiar dacă reprezintă un act de vinovăţie prin nesocotirea legii, încălcarea art. 27 nu cade sub incidenţa art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 întrucât această faptă nu poate determina insolvenţă debitorului în lipsa unei dovezi certe cu privire la interesul personal al pârâtei în continuarea activităţii.
Dincolo de faptul că legiuitorul nu a avut în vedere această faptă printre cele prevăzute de art. 138 lit. a)-g), dar în raport de dispoziţia legală în contextul căreia s-a invocat acest argument [art. 138 lit. c)j, rezultă că recurenta doreşte să facă proba „interesului personal” al pârâtei cu prezumţii pretins legale, dar neprevăzute expres de lege.
în plus, prima condiţie pentru antrenarea răspunderii întemeiată pe art. 138, se referă la săvârşirea uneia dintre faptele enumerate limitativ de lege. nicio altă faptă care nu se încadrează între cele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute de acest text de lege.
Susţinerea recurentei, potrivit cu care pârâta se face vinovată de ajungerea societăţii debitoare în faliment, ca urmare a continuării unei activităţi, în folosul propriu, nu este susţinută de probe în sensul dovezilor obţinerii de foloase de către pârâtă.
Sarcina probei, subliniază Curtea, potrivit art. 129 C. pr. civ. raportat la art. 1169 C. civ., incumbă reclamantului, iar invocarea art. 138 nu atrage în mod obligatoriu răspunderea pârâtei, deoarece nu s-a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere, legea prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Culpa administratorului care răspunde delictual faţă de terţi nu este prezumată şi trebuie dovedită de cel care are interes în cauză.
Oricum, fapta omisivă în sensul dezinteresului privind funcţionarea normală a societăţii, nu este suficientă pentru a lămuri raportul de cauzalitate cu starea de insolvenţă a debitoarei, câtă vreme nu s-a probat faptul că prejudiciul a rezultat direct din fapta săvârşită, iar insolvenţă a fost cauzată prin fapta culpabilă invocată, respectiv prin încălcarea art. 27 şi 28 din Legea nr. 85/2006.
Curtea arată că fapta nedepunerii situaţiilor financiare şi neprezentarea actelor prevăzute de art. 28 din lege de către pârâtă nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea
obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada că aceste fapte au dus la starea de insolvenţă.
Mai mult, câtă vreme nu au fost lămurite cauzele care au dus la insolvenţă societăţii, chiar dacă s-ar considera că nedepunerea actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 creează o prezumţie relativă a neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, tot nu apare ca îndeplinită condiţia cerută de legiuitor, şi anume ca fapta săvârşită să fi cauzat starea de insolvenţă a debitoarei.
Prin urmare, fără cunoaşterea cauzelor insolvenţei (prin grija lichidatorului judiciar, conform art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) nu se poate aprecia nici dacă fapta nedepunerii situaţiilor financiare la organele fiscale sau nedepunerii actelor prevăzute de art. 28 a dus la insolvenţă, acest raport de cauzalitate fiind o condiţie fără de care atragerea răspunderii este lipsită de temei legal.
In măsura în care însăşi creditoarea în virtutea prerogativelor conferite de lege, ar fi respectat dispoziţiile art. 83 alin. 4, art. 94 alin. 1 şi alin. 3 şi art. 95 din O G. nr. 92/ 2003 şi ar fi desfăşurat controale la agentul economic, debitoare în cauza de faţă, ar fi fost în măsură să-şi precizeze poziţia sprijinită pe probe, care să ateste situaţia de fapt susţinută.
în lipsa diligenţelor depuse de creditoare pentru preîntâmpinarea prejudiciilor aduse bugetului consolidat de stat, supoziţiile acesteia nu au valoare juridică şi în consecinţă au fost apreciate de Curte ca neîntemeiate.
Cu aceste considerente, reţinându-se că judecătorul-sindic a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale faţă de situaţia de fapt configurată de materialul probator administrat în cauză, situaţie în care nu se poate aprecia că instanţa a aplicat greşit legea, în sensul că ar fi dat o interpretare eronată prevederilor legale, Curtea a constatat că în cauză nu subzistă motivul de modificare a sentinţei în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ. sau alt motiv de casare în temeiul art. 3041 C. pr. civ., drept pentru care recursul a fost respins în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., ca nefondat.
