ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 55/R/2009
Ședința publică din 16 ianuarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTORI: Ioan Daniel Chiș, Sergiu Diaconescu Laura
–
GREFIER:
S-a luat în examinare – în vederea pronunțării – recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1437 din 5 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâții MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII ȘI T și INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN C, având ca obiect contestație decizie de sancționare.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 14 ianuarie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1437 din 5 sept. 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a espins excepția lipsei calității procesuale pasive a MINISTERULUI EDUCATIEI SI CERCETĂRII.
S-a respins excepția tardivității emiterii deciziei de sancționare.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta împotriva pârâților INSPECTORATUL SCOLAR JUDETEAN C și MINISTERUL EDUCAȚIEI SI CERCETĂRII -COLEGIUL GENERAL DE DISCIPLINA, având ca obiect obligația de a face.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin acțiune reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Inspectoratul Școlar Județean C să se anuleze Decizia nr. 819/2007 prin care ea a fost eliberată din funcția de îndrumare și control deținută, să se dispună repunerea sa în funcția anterioară de inspector pentru managementul resurselor umane și să fie obligat pârâtul la achitarea drepturilor salariale restante și a daunelor morale cuvenite.
În raport de probele administrate la dosar, instanța a constatat că reclamanta se face vinovată de comiterea abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, a fost legal sancționată de către inspectorat și în mod corect i s-a respins de către minister contestația formulată.
Astfel, din contractul de management educațional încheiat între reclamanta și pârâtul Inspectoratul Școlar Județean C, rezultă că reclamantei, în calitate de inspector de management al resurselor umane îi revenea obligația de a desfășura activități de îndrumare și control conform fișei postului și să ducă la îndeplinire dispozițiile date de inspectorul general, sub sancțiunea răspunderii sale administrative, materiale și penale.
Reclamanta a recunoscut neregulile cu privire la posturile didactice publicate în vederea ocupării lor prin concurs prin Nota de informare nr. 5486 din 01.06.2007, în care invocă în apărare cauză precum volumul mare de lucru, timp scurt, catedre multe în județ, cadre numeroase, stres la muncă, necomunicarea la timp a informației.
În concluziile orale reclamanta a invocat faptul că la data publicării posturilor pe data de 17.05.2007 nu mai făcea parte din Comisia de mobilitate, retrăgându-se din aceasta din 16.05.2007, când s-a înscris ea însăși la concurs. Dar este evident că listele cu posturile libere au fost întocmite în timpul în care reclamanta a făcut parte din Comisia de mobilitate, de altfel ea și recunoaște acest lucru prin nota informativă adresată inspectorului școlar în data de 31.05.2007 când invocă inclusiv neatenția în muncă. Atât prin susținerile cuprinse în această notă cât și prin susținerile din cursul procesului, reclamanta și-a arătat nemulțumirea față de faptul că a fost singura persoană trasă la răspundere pentru neregulile constatate. Acest lucru poate fi real însă excede atribuțiilor instanței față de obiectul cauzei: este evident că răspunderea pentru activitatea Comisiei de mobilitate revine inspectorului general și președintelui comisiei, însă aceasta nu exclude răspunderea individuală a membrilor comisiei pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor ce le revin. Or, din înscrisurile de la dosarul de cercetare disciplinară, respectiv declarația inspectorului general adjunct, rezultă că reclamantei i-au revenit obligațiile cu privire la operațiunile administrative în legătură cu calendarul mobilității personalului didactic.
S-a reținut că neregulile produse în legătură cu posturile didactice scoase la concurs au atras mai multe plângeri din partea directorilor sau cadrelor didactice, afectând în mod serios modul de desfășurare al concursului, astfel că acțiunea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a hotărârii atacate și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului arată că sentința nu analizează Hotărârea nr. 12/2007 a Colegiului Central de Disciplină din cadrul prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de sancționare disciplinară, din acest punct de vedere sentința fiind nemotivată.
Hotărârea nr. 12/2007 a fost dată cu încălcarea art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997, potrivit căreia hotărârea colegiului trebuia să-i fie comunicată în termen de 20 de zile de la sesizare, or contestația a fost înregistrată la data de 19.07.2007 iar hotărârea a fost pronunțată în data de 24.10.2007, deci cu depășirea termenului de 20 de zile.
Mai arată că hotărârea nu este motivată în fapt și în drept așa cum prevede art. 14 alin. 5 din nr. 847/2007.
Cu privire la Decizia nr. 819/09.07.2007 emisă de Inspectoratul Școlar Județean, invocă tardivitatea acesteia, aceasta fiind emisă la data de 09.07.2007 și comunicată reclamantei la data de 10.07.2007, deci cu depășirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 și art. 268 alin. 1 din muncii.
În ceea ce privește fondul cauzei, invocă nelegalitatea deciziei de sancționare disciplinară.
Reclamanta a făcut parte din Comisia de mobilitate a personalului didactic care coordona lucrările privitoare la organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din învățământ pentru anul 2007, având funcția de vicepreședinte al acesteia.
Urmare a descoperirii unor erori cu ocazia publicării listei cu posturile vacante din data de 17.05.2007, reclamanta a fost sancționată disciplinar cu destituirea din funcție.
Consideră că nu au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de Codul muncii pentru instituirea răspunderii disciplinare, numai cea referitoare la calitatea specială, acea de membru al comisiei de mobilitate.
Consideră că nu au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de Codul muncii pentru instituirea răspunderii disciplinare, numai cea referitoare la calitatea specială, acea de membru al comisiei de mobilitate.
nr. 5602/2006 prevede că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea organizării activităților de mișcare a personalului didactic și de calitatea lucrărilor derulate în cadrul Comisiei de Mobilitate revine Inspectoratului Școlar General și Președintelui comisiei, ceea ce nu exclude răspunderea altor persoane, dar numai după constatarea vinovăției, iar în cazul de față reclamanta fiind singura care a fost sancționată pentru erorile comise în activitatea comisiei.
nr. 5602/2006 prevede că întreaga responsabilitate pentru corectitudinea organizării activităților de mișcare a personalului didactic și de calitatea lucrărilor derulate în cadrul Comisiei de Mobilitate revine Inspectoratului Școlar General și Președintelui comisiei, ceea ce nu exclude răspunderea altor persoane, dar numai după constatarea vinovăției, iar în cazul de față reclamanta fiind singura care a fost sancționată pentru erorile comise în activitatea comisiei.
Prin sancționarea sa se ajunge să răspundă pentru activitatea unei întregi comisii având în vedere că doar ea a fost sancționată din întreaga comisie compusă din 30 de persoane.
Pârâtul INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN C, prin întâmpinarea de la 13-19, solicită respingerea recursului.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:
În motivarea recursului se arată că sentința nu analizează Hotărârea nr. 12/2007 a Colegiului Central de Disciplină din cadrul prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de sancționare disciplinară, din acest punct de vedere sentința fiind nemotivată.
Curtea reține că acest motiv de recurs nu este fondat deoarece prima instanță a analizat și criticile referitoare la Hotărârea nr. 12/2007, chiar dacă nu în mod detaliat ci doar sintetic. Astfel, la pag. 2 din sentința atacată la pct. 2 se fac referiri la această decizie cu privire la competența instanței. Apoi, la pag. 3 la lit. e aceași instanță face referire la legalitatea procedurii finalizată cu sancționarea recurentei. Chiar dacă nu se referă în mod expres și detaliat la toate argumentele invocate de către reclamantă, instanța a avut în vedere cele invocate de către reclamantă cu privire la Hotărârea nr. 12/2007. Aceasta rezultă cu evidență atunci când prima instanță consideră că în mod corect i s-a respins contestația de către minister (pag. 4 pct. 4 alin. 2 parte finală din sentință).
Recurenta susține că Hotărârea nr. 12/2007 a fost dată cu încălcarea art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997, potrivit căreia hotărârea colegiului trebuia să-i fie comunicată în termen de 20 de zile de la sesizare, or contestația a fost înregistrată la data de 19.07.2007 iar hotărârea a fost pronunțată în data de 24.10.2007, deci cu depășirea termenului de 20 de zile.
Curtea reține că în mod corect a apreciat prima instanță legalitatea procedurii relativ la Hotărârea nr. 12/2007. Astfel, pentru nerespectarea termenului de 20 de zile art. 122 alin. 4 din Legea nr. 128/1997 nu există prevăzută expres nici o sancțiune, de genul lipsirii sale de efecte sau altele asemenea, prin urmare trebuie analizat dacă s-a produs sau s-ar fi putut produce o vătămare, mai ales că alin. 5 prevede că dreptul persoanei sancționate de a se adresa instanțelor judecătorești este garantat.
O astfel de vătămare nu s-a dovedit de către reclamantă că i-ar fi fost produsă și nici nu există prezumată o astfel de vătămare. Nu în ultimul rând trebuie sesizat că acest termen se referă la comunicarea unei hotărâri din procedura de analizare a unei contestații iar nu la însăși procedura de sancționare în sine, astfel că și natura termenelor din cele două proceduri este diferită.
Chiar și în procedura sancționării necomunicarea deciziei are ca și consecință doar lipsirea sa de efecte până la data comunicării, potrivit art. 268 alin. 3 din Codul muncii, iar nu o nulitate a acestei decizii. Prin urmare o omisiune a comunicării într-un termen stabilit de lege într-o procedură de analiză a legalității sancționării nu poate avea efecte mai grave ca în chiar procedura sancționării.
Mai trebuie de altfel sesizat că recurenta nu se pronunță asupra sancțiunii ce ar trebui să intervină în acest caz ci doar face o referire generică, afirmând că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Recurenta arată că hotărârea nu este motivată în fapt și în drept așa cum prevede art. 14 alin. 5 din nr. 847/2007.
Această afirmație este tendențioasă și nesprijinită de realitate cât timp în hotărârea criticată colegiul a analizat motivat criticile invocate de către reclamantă în fața acestuia și a indicat și textele legale ce au stat la baza acestei hotărâri (fila 15-17 dosar nr- al Tribunalului Cluj ).
Cu privire la Decizia nr. 819/09.07.2007 emisă de Inspectoratul Școlar Județean, recurenta invocă tardivitatea acesteia, decizia fiind emisă la data de 09.07.2007 și comunicată reclamantei la data de 10.07.2007, deci cu depășirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 și art. 268 alin. 1 din muncii.
Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, Decizia nr. 819/09.07.2007 fiind emisă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997.
Astfel, art. 122 alin. 1 din Legea nr. 128/1997 prevede că ercetarea propunerii de sancționare și comunicarea deciziei se fac în termen de C mult 30 de zile de la data constatării abaterii, consemnată în condica de inspecții sau la registratura generală a unității școlare ori a instituției de învățământ superior, după caz.
Acest termen are aceași durată ca și C prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii dar curge doar de la data constatării abaterii, care este considerată data consemnării în condica de inspecții sau la registratura generală a unității școlare ori a instituției de învățământ superior.
Din chiar decizia atacată reiese că a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 5624/07.06.2007, aspect ce se verifică și din actele depuse la dosar, anume chiar înregistrarea cu acest număr ce rezultă din actul depus (fila 123 dosar nr- al Tribunalului Cluj ).
Art. 268 alin. 1 din Codul muncii dispune că ngajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisa în formă scrisă, în termen de 30 de zilecalendaristicede la data luării la cunoștința despre săvârșirea abaterii disciplinare.
Neexistând o altă modalitate de calcul, termenul de 30 de zile se calculează în conformitate cu art. 101 alin. 1 Cod Procedură civilă, pe zile libere adică nu intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârșit, fiind susceptibil de întrerupere sau suspendare în condițiile dreptului comun. Cum ultima zi a termenului a fi fost data de 09.07.2007, iar decizia a fost emisă la chiar acea dată se poate constata că a fost emisă în termenul legal.
Chiar dacă s-ar adopta un alt mod de calcul, acela în care prima și ultima zi se cuprind în termenul de calculat, ultima zi ar fi fost data de 07.07.2007, zi nelucrătoare (sâmbăta) potrivit art. 101 alin. 5 Cod procedură civilă, astfel că termenul s-a prelungit până la sfârșitul zilei de lucru următoare, în speță până în ziua de luni – 09 iulie 2007.
Un argument în aplicarea termenului procedural, pe zile libere și al prelungirii acestuia dacă ultima zi cade în zi nelucrătoare, este acela ce rezultă din imposibilitatea de a emite o decizie de sancționare într-o zi nelucrătoare. În speță nu este necesară prelungirea pentru considerentul că ultima zi a termenului ar cădea în zi nelucrătoare ci doar se face expunerea pentru argumente.
Astfel, dacă ultima zi a termenului de 30 de zile cade într-o zi nelucrătoare, dacă am considera termenul ca fiind fix, atunci decizia ar trebui emisă sau în acea zi sau ar trebui considerat că trebuie emisă anterior împlinirii termenului, în ultima zi lucrătoare anterioară zilei sau zilelor nelucrătoare. În această ultimă variantă s-ar ajunge la situația în care termenul de 30 de zile nu ar fi efectiv ci s-ar scurta la 29 sau 28 de zile, ori chiar mai mult, dacă s-ar succeda sărbători legale și zile de sâmbătă duminică ori invers.
Cum termenul de 30 de zile este prevăzut de lege nu se poate admite ca pe o astfel de cale, ca cea indicată anterior, să fie modificată durata lui, prin urmare ipoteza anterioară nu poate fi admisă deci trebuie analizat dacă o astfel de decizie trebuie emisă obligatoriu în chiar ziua împlinirii termenului, chiar dacă acea zi este una nelucrătoare.
Din nici o dispoziție legală nu rezultă o astfel de posibilitate, iar dacă am admite că ar fi posibilă, atunci ar trebui să admitem că și celelalte acte, cum sunt convocarea, cercetarea prealabilă și comunicarea deciziei să se poată face într-o astfel de zi nelucrătoare, or din întreg spirtul reglementărilor legale în materie reiese că astfel de acte nu pot fi efectuate sau emise în astfel de zile. Dacă s-ar proceda în acest fel s-ar încălca și dreptul la odihnă și repaus al angajatului cercetat.
Dacă o astfel de decizie nu poate fi emisă într-o zi nelucrătoare reiese că termenul se prelungește până la prima zi lucrătoare, or o astfel posibilitate este exact cea prevăzută de art. 101 alin. 5 Cod procedură civilă. Dacă termenul se prelungește în acest fel reiese că și restul modalității de calcul este același, anume C pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. 1 Cod procedură civilă, neexistând vreo rațiune de a aplica un alt mod de calcul, și de altfel aceasta este singura dispoziție care menționează modul de calcul al termenelor.
Curtea a apreciat că mențiunea “30 de zile calendaristice” nu face ca acest termen să intre în categoria unor termene “speciale”, fiind aplicabil tot calculul termenului procedural. Distincția se face doar pentru a nu se confunda cu “zile lucrătoare” când săptămâna ar avea 5 zile lucrătoare iar termenul ar fi fost altul.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta invocă nelegalitatea deciziei de sancționare disciplinară. Reclamanta a făcut parte din Comisia de mobilitate a personalului didactic care coordona lucrările privitoare la organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din învățământ pentru anul 2007, având funcția de vicepreședinte al acesteia. Urmare a descoperirii unor erori cu ocazia publicării listei cu posturile vacante din data de 17.05.2007, reclamanta a fost sancționată disciplinar cu destituirea din funcție.
Curtea reține că din probele administrate în cauză și din actele efectuate în procedura de sancționare reies toate elementele necesare răspunderi disciplinare, calitatea specială, care nu este contestată, fapta ilicită, constând în neglijența în gestionarea posturilor vacante/rezervate începând cu etapa de verificare a proiectelor de încadrare pentru anul școlar 2007-2008 precum și comunicarea deficitară a reclamantei cu directorii unităților de învățământ precum și cu colegii în cadrul compartimentului din care face parte, vinovăția fiind evidentă, atâta timp cât recurenta nu și-a îndeplinit atribuțiile, rezultatul dăunător fiind perturbarea activității prin necesitatea corectării unui număr de 99 de posturi, sesizări verbale și scrise ale directorilor, imposibilitatea unor cadre didactice de a se titulariza, crearea unei stări de confuzie în rândul cadrelor didactice, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător rezultă cu necesitate.
Susține recurenta că prin sancționarea sa se ajunge să răspundă pentru activitatea unei întregi comisii având în vedere că doar ea a fost sancționată din întreaga comisie compusă din 30 de persoane.
Curtea nu poate primi acest argument deoarece răspunderea disciplinară este individuală, reiese că recurenta a fost sancționată pentru neîndeplinirea atribuțiilor sale iar dacă și alte persoane au fost vinovate pentru alte fapte dar nu au fost sancționate de către angajator aceasta nu se poate răsfrânge asupra răspunderii recurentei.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. art. 3041Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1437 din 05 septembrie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
— – – – –
În concediu de odihnă
Semnează Vicepreședintele Curții de Apel
de, dactilografiat de Sz.
În 2 ex. la data de 30.01.2009
Judecător fond -, – Tribunalul Cluj
