ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1003/R/2009
Ședința publică din 16 aprilie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Lucia Ștețca Dana Cristina
– –
GREFIER:
S-au luat în examinare – în vederea pronunțării – recursurile declarate de reclamantul și, respectiv de pârâta RA “” – REGIONALA C – DIRECTIA DE REGIONALĂ C împotriva sentinței civile nr. 2174 din 17 noiembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Se constată că în cursul acestei zile, de 16 aprilie 2009, reclamantul recurent a depus la dosar concluzii scrise.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 14 aprilie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2174 din 17 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, s-a admis în parte contestația formulată de către contestatorul împotriva dispoziției nr. 34/22.02.2008 emisă de Direcția Serviciilor de Navigație Regională C—Regionala C și în consecință s-a anulat Dispoziția nr. 34/22.02.2008 emisă de pârâtă; s-a dispus repunerea contestatorului în situația anterioară concedierii.
A fost obligată intimata să achite contestatorului drepturile salariale restante aferente perioadei de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
S- respins restul petitelor din contestație.
A fost obligată intimata la plata sumei de 4.165 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 34/22.02.2008, RA a dispus concedierea contestatorului începând cu data expirării termenului de preaviz la care salariatul are dreptul conform dispozițiilor legale în vigoare, motivul concedierii constituindu-l desființarea postului ocupat de contestator, respectiv a postului de Specialist I din cadrul Centrului pentru extins C începând cu data de 12.04.2007. În conformitate cu dispozițiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă, contestatorului i s-au acordat, pe lângă drepturile salariale cuvenite la zi, o compensație egală cu 24 de salarii de bază lunare.
Analizând dispoziția contestată, tribunalul a constatat că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de Codul muncii sub sancțiunea nulității absolute.
Susținerile contestatorului în sensul că nu ar fi fost respectate dispozițiile art. 74 alin. 1 Codul muncii, pe considerentul că aceasta nu cuprinde lista locurilor de muncă disponibile în unitate nu sunt întemeiate. Astfel, potrivit dispozițiilor textului de lege invocat mai sus, decizia de concediere trebuie să cuprindă lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64. Or, art. 64 Codul muncii reglementează obligativitatea angajatorului de a oferi salariaților un loc de muncă corespunzător doar în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c și d precum și în cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. În speță, contractul individual de muncă al contestatorului fiind desfăcut ca urmare a desființării postului ocupat, se aplică dispozițiile art. 65 Codul muncii, care nu prevăd o astfel de obligație în sarcina angajatorului.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat următoarele:
Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcția de șef, în cadrul Centrului pentru C (). La data de 04.10.2007, contestatorul a fost concediat disciplinar prin Dispoziția nr. 65/04.10.2006. Această dispoziție a fost anulată prin decizia civilă nr. 1698/R/10.09.2007, decizie prin care s-a dispus totodată și reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior concedierii și obligarea la plata de despăgubiri reprezentând salarii indexate, majorate și reactualizate, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada de la concediere și până la reintegrarea efectivă. Instanța a reținut, în considerente, cu privire la pretinsa imposibilitate a intimatei de a asigura reintegrarea contestatorului pe postul deținut la data concedierii, că acestuia nu îi este imputabilă situația creată, dimpotrivă, intimata este cea care a acționat cu încălcarea prevederilor legale, aplicând o sancțiune nelegală, astfel încât trebuie să i se asigure în continuare contestatorului tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă. Împotriva acestei decizii intimata a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă prin decizia civilă nr. 2422/R/2007 a Curții de APEL CLUJ, reținându-se că reîncadrarea trebuie să se facă în același loc de muncă, respectiv unitate, în aceeași funcție și cu aceeași remunerație și să beneficieze de posibilitatea continuării muncii dacă postul sau unitatea au suferit unele transformări, deoarece numai astfel se pot menține raporturile de muncă existente anterior desfacerii ilegale a contractului de muncă. Reintegrarea își produce efectele chiar dacă persoana în cauză nu mai poate reveni în funcția deținută la data desfacerii contractului deoarece postul a fost desființat sau transformat, urmând ca postul să fie reînființat sau persoana să fie reîncadrată în postul ce ar fi devenit în urma transformării.
În urma pronunțării acestor hotărâri, intimata a emis, la data de 11.01.2008, Dispoziția nr. 6, prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deținut anterior emiterii Dispoziției de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desființării compartimentului, iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opțiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii dumnealui, cuprinse în anexa la dispoziție. Prin anexa respectivă, s-a prevăzut un singur post, respectiv acela de (F1) în cadrul compartimentului /sala de dirijare
Întrucât contestatorul nu a optat pentru acest post, a fost emisă dispoziția contestată prin prezenta cerere, prin care acesta a fost concediat în baza art. 65 din Codul muncii, respectiv pentru desființarea postului pe care acesta l-a ocupat în cadrul începând cu data de 12.04.2007.
Or, se observă că prin Dispoziția nr. 6/2008, intimata nu a dat curs celor statuate de instanțele judecătorești, practic contestatorul nefiind reintegrat nici pe postul deținut anterior și nici pe vreun alt post asemănător cu cel deținut la momentul concedierii. Dispoziția de reintegrare a contestatorului cuprinsă în această decizie este una pur formală, în condițiile în care, ulterior datei de 12.04.2008, nu a fost integrat pe nici un post. Este real că prin decizia civilă nr. 1698/R/2007 Curtea de APEL CLUJa apreciat că trebuie să se țină cont de situația creată prin desființarea compartimentului în care funcționa reclamantul anterior concedierii dar că este în sarcina pârâtei să gestioneze această situație, fiind o chestiune de administrare internă în cadrul instituției pârâte. Cu toate acestea, prin aceeași decizie, Curtea de APEL CLUJa apreciat că trebuie ca reclamantului să i se asigure în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi intervenit desfacerea contractului său de muncă, ceea ce înseamnă că intimata avea obligația de a-l reintegra pe reclamant pe un post asemănător cu cel desființat și în nici un caz nu avea libertatea de a-i oferi acestuia orice alt post vacant. Un post asemănător cu cel deținut anterior concedierii presupunea un post care să implice atribuții asemănătoare și păstrarea salariului, aspect ce rezultă și din decizia civilă nr. 2422/R/2007 a Curții de APEL CLUJ. O interpretare diferită ar lipsi de conținut obligația instituită în sarcina intimatei de a sigura contestatorului în continuare tratamentul de care s-ar fi bucurat dacă nu ar fi fost concediat. Or, intimata nu a dovedit că postul oferit, respectiv cel de (F1) în cadrul compartimentului /sala de dirijare C, era asemănător cu cel deținut anterior de contestator, presupunea sau nu păstrarea salariului sau că era compatibil cu pregătirea profesională a acestuia, cu atât mai mult cu cât contestatorul a invocat faptul că postul oferit era unul de stagiar.
În consecință, tribunalul a apreciat că intimata nu și-a îndeplinit obligația instituită prin decizia civilă nr. 1698/R/2007 a Curții de APEL CLUJ, în realitate acesta nefiind reintegrat. În aceste condiții, emiterea ulterioară a Dispoziției de concediere nr. 34/2008, apare ca fiind nelegală. Astfel, concedierea unei persoane în conformitate cu dispozițiile art. 65 Codul muncii presupune, în mod obligatoriu, ocuparea de către salariat a postului care urmează a fi desființat. Cum în speță contestatorul nu a fost reintegrat, nu putea fi concediat ca urmare a desființării unui post pe care acesta nu îl ocupa. Mai mult decât atât, tribunalul apreciază că prin emiterea acestei dispoziții, intimata a eludat hotărârile judecătorești indicate mai sus, întrucât a procedat la concedierea contestatorului pentru desființarea postului deținut în cadrul compartimentului, deși instanțele au înlăturat obiecțiunile intimatei privind desființarea -ului și au menținut obligația sa de reintegrare a d-lui.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că Dispoziția nr. 34/2008 este nelegală, motiv pentru care a fost anulată.
Întrucât s-a apreciat că intimata a dispus în mod nelegal concedierea contestatorului, în temeiul art.78 din Codul munciis -a dispus repunerea părților în situația anterioară și obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante începând cu data concedierii și până la reîncadrare.
Având în vedere că intimata a dispus concedierea contestatorului, fără ca în prealabil să dispună reintegrarea sa efectivă, ca urmare a anulării Dispoziției nr. 34/2008 intimata va trebui să dea eficiență dispozițiilor deciziilor civile nr. 1698/R/2007 și nr. 2242/R/2007 pronunțate de Curtea de APEL CLUJ, respectiv să dispună reintegrarea contestatorului pe un post asemănător cu cel deținut anterior concedierii din anul 2006.
În ceea ce privește cererile contestatorului privind obligarea intimatei la plata despăgubirilor materiale și morale, altele decât cele reprezentând drepturile salariale restante începând cu data concedierii și până la reîncadrare, tribunalul a apreciat că acestea au fost nefondate, din următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 181 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă invocat de contestator, pentru protecția specială a, precum și personalul tehnic din AC care, pentru ocuparea postului, necesită licență la zi, în situația pierderii certificatului/brevetului și/sau autorizației/licenței din motive neimputabile salariatului, PS vor colabora în vederea încheierii și/sau reînnoirii de către, până la data de 07.08.2007, a unui contract de cu o firmă specializată, în vederea compensării drepturilor bănești pe care le-ar fi avut dacă ar fi activat la locul de muncă și pe funcția respectivă pentru o perioadă de 3 ani de la data pierderii dreptului de a profesa.
Or, pe de o parte, tribunalul a constatat că nu a există nici o dovadă în cauză că licența deținută de contestator nu ar fi valabilă, din copia brevetului de controlor de trafic aerian depusă la dosar rezultând că aceasta este vizată pentru valabilitate până la data de 06.04.2009. Mai mult decât atât, contestatorul nu a depus la dosar nici o înștiințare din partea autorităților competente privind retragerea licenței deținute de el. Pe de altă parte, deși contestatorul invocă pierderea calificării avute și implicit dreptul la valabilitatea licenței ca urmare a neexecutării orelor de lucru, nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
De asemenea, în condițiile în care contestatorul recunoaște că era personal asimilat, acestuia nici nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 181 alin. 2 din CCM.
De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că, prin neefectuarea orelor de lucru și-ar fi pierdut calificarea și, implicit, licența, obligația instituită în sarcina intimatei prin dispozițiile enunțate anterior constă în încheierea unui contract de asigurare cu o firmă specializată. Prin urmare, nu intimata este cea care ar trebui să achite drepturile solicitate, ci firma specializată cu care s-a încheiat contractul de asigurare. Pe de altă parte, acest contract a și fost încheiat între intimată și -, dar drepturile prevăzute la art. 181 alin. 2 din CCM nu se acordau în orice situație de pierdere a licenței, ci doar în cazul pierderii licenței ca urmare a suferirii unei vătămări corporale grave sau a unei boli clasificate permanente. Prin urmare, este fondată afirmația intimatei referitoare la faptul că reclamantul ar fi beneficiat de indemnizația de asigurare dacă nu era concediat numai în situația în care licența i-ar fi fost retrasă ca urmare a unei vătămări corporale sau boli clasificate.
Referitor la contravaloarea călătoriilor solicitate, tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 190 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, salariațiibeneficiază anual, în interes personal, de o călătorie în limita sumei de 600 euro/persoană dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene internaționale și 12 călătorii dus, întors sau dus-întors pe cursele aeriene interne, dar numai cu avizul și încadrarea în sumele prevăzute la bugetul de venituri și cheltuieli al unității/subunității. Potrivit alin. 4, decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau un alt document justificativ în conformitate cu reglementările companiilor aeriene și: a) factură și chitanță fiscală, pentru companiile de transport românești; b) document doveditor al plății biletului pentru companiile de transport străine.
Or, în cauză, contestatorul a depus la dosar anumite oferte de prețuri ale companiei pe diverse rute, fără a face dovada efectuării acestor călătorii, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea intimatei la plata acestei sume.
În ceea ce privește cererea de obligare a intimatei la plata salariilor compensatorii, atât ca urmare a deciziei de concediere din anul 2006 cât și ca urmare a celei contestate prin prezenta cerere, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, dispozițiile art. 179 lit. f din contractul colectiv de muncă se aplică în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă din motive neimputabile salariatului. Or, prin decizia de concediere din anul 2006 contractul individual de muncă al contestatorului a fost desfăcut pentru motive disciplinare, iar în ceea ce privește dispoziția de concediere din anul 2008 tribunalul a constatat, pe de o parte, că intimata a virat în contul indicat de contestator suma respectivă și, pe de altă parte, că dispoziția de concediere a fost anulată, astfel încât dispozițiile enunțate anterior nu mai sunt aplicabile.
Referitor la daunele morale solicitate, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu moral, astfel încât și acest capăt de cerere a fost respins.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, intimata a fost obligată la plata, în favoarea contestatorului, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, respectiv contravaloarea onorariului de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta RA, solicitând admiterea căii de atac promovate și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în întregime a contestației reclamantului, cu cheltuieli de judecată.
În memoriul de recurs s-a arătat că RA a dispus în mod corect concedierea contestatorului pentru desființarea postului ca urmare a reorganizării unității, având în vedere faptul că postul deținut în octombrie 2006 fusese desființat, iar salariatul a refuzat reintegrarea pe un alt post.
Referitor la primul motiv de recurs s-a învederat că instanța de fond nu a fost investită cu analizarea legalității sau temeiniciei Dispoziției 6/2008 (care nefiind contestată a rămas definitivă), ci numai cu verificarea legalității Dispoziției 34/2008. Soluția pronunțată de tribunal este greșită chiar dacă ar fi fost investit și cu analizarea deciziei de reintegrare, întrucât aceasta s-a realizat în mod legal, respectiv pentru perioada 12 octombrie 2006- 12 aprilie 2007 s-a dispus reintegrarea pe postul deținut anterior, iar pentru perioada ulterioară i s-a oferit salariatului un post pe măsura pregătirii sale profesionale.
În mod greșit a apreciat prima instanță că postul oferit reclamantului nu era asemănător cu cel deținut anterior, întrucât pe de o parte s-a reținut că nu avea obligația conform art. 74 din Codul muncii să comunice salariatului lista posturilor disponibile, iar pe de altă parte instanța de fond a greșit nefăcând o analiză a legalității reorganizării unității, ci și-a întemeiat soluția exclusiv pe existența hotărârii judecătorești anterioare (care nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză).
nu poate reînființa Compartimentul, întrucât acesta a avut o existență determinată în timp prin finalitatea sa: implementarea noii unități de trafic aerian C, unitate care a luat ființă începând cu data de 12 aprilie 2007. Unitatea nu poate oferi salariatului un post cu aceleași atribuții care presupuneau activități de cercetare teoretică și practică în vederea înființării unei noi unități de trafic, pentru că într-o asemenea ipoteză ar însemna fie ca unitatea să fie obligată pe cale de hotărâre judecătorească să înființeze noi unități de trafic pentru simplul fapt că la un anumit moment un salariat al său ar fi prestat o astfel de muncă, fie ca unitatea să fie obligată să țină și să plătească un salariat care nu desfășoară o activitate utilă unității.
În subsidiar, în condițiile în care se reține că dispoziția de concediere a fost în mod corect anulată, în mod greșit tribunalul nu a dispus repunerea ambelor părți în situația anterioară, respectiv nu a obligat salariatul să restituie salariile compensatorii pe care le-a încasat ca urmare a concedierii.
Al treilea motiv de recurs invocat se referă la acordarea de către prima instanță cheltuielilor de judecată în întregime, deși cererea contestatorului a fost admisă numai în parte, nerealizându-se o compensare a cheltuielilor e judecată.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și reclamantul, solicitând admiterea căii de atac promovate și modificarea sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii.
În memoriul de recurs s-a arătat că în mod nelegal prima instanță a reținut că nu i se cuvin contestatorului drepturile prevăzute de art. 181 alin. (2) din CCM, întrucât de la data desfacerii abuzive a contractului individual de muncă și până în prezent, contestatorului i s-a refuzat accesul la locul de muncă, fiind în imposibilitate de a efectua numărul de ore necesar pentru menținerea licenței ( fiind singurul anagajator în domeniu din țară), condiție esențială în deținerea funcției și exercitarea profesiei în cadrul societății intimate (art. 43 alin.2 din CCM).
În mod greșit s-a apreciat de prima instanță că fiind asimilat personalului contestatorului nu îi sunt aplicabile prevederile art. 181 alin. (2) din CCM, din fișa postului deținut anterior concedierii rezultând că acest post era asimilat unui.
Referitor la decontarea contravalorii biletelor de avion s-a invocat că tribunalul a aplicat greșit dispozițiile art. 9 din Decretul-Lege 125/1990, cp nu există o limită de sumă de 600 de euro în CCM 2006-2007 (aplicabil la data concedierii nelegale) și că neefectuarea călătoriilor se datorează strict comportamentului intimatei.
În mod eronat prima instanță a dispus respingerea petitului privind acordarea salariilor compensatorii pentru modul abuziv în care contestatoarea a dispus concedierea disciplinară din octombrie 2006, un asemenea comportament impunându-se a fi sancționat prin aplicarea art. 179 lit.f 3 din CCM.
Daunele morale sunt justificate atât datorită greutăților și umilințelor la care a fost supus ca urmare a refuzului de a-l angaja, dar și ca urmare a multiplelor executări silite la acre a fost supus contestatorul, ceea ce a dus la o situație familială grea.
Ultimul motiv de recurs invocat se referă la omisiunea primei instanțe de a se pronunța cu privire la obligația pe care o avea intimata de a propune contestatorului la data desființării Centrului C pentru conceptul extins reîncadrarea la Centrul C, de unde a fost mutat prin decizia unilaterală a la data de 01.03.2002.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate și sub toate aspectele în condițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea de Apel apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul declarat de pârâtă,Curtea apreciază că soluția referitoare la anularea Dispoziției nr.34/22.02.2008 este corectă, însă nu este de acord cu argumentele expuse de prima instanță.
Așa cum a învederat și recurenta pârâtă, instanța de fond nu a fost investită cu analizarea legalității sau temeiniciei Dispoziției 6/2008 prin care s-a dispus reintegrarea contestatorului, cu efect retroactiv, pe locul de muncă deținut anterior emiterii Dispoziției de concediere, pe perioada cât locul de muncă respectiv a existat în cadrul organigramei C, respectiv pe perioada cuprinsă între 04.10.2006-12.04.2007, data desființării compartimentului, iar pentru perioada ulterioară datei de 12.04.2007 s-a prevăzut că acesta va fi încadrat, în urma opțiunii exprimate în scris, pe unul din posturile vacante, corespunzătoare pregătirii sale profesionale. Nefiind contestată această decizie rămas definitivă.
Contrar celor reținute de tribunal, Curtea apreciază că în dispoziția de concediere era obligatorie menționarea locurilor de muncă vacante din cadrul unității angajatoare, iar lipsa acestei mențiuni trage nulitatea deciziei de concediere conform art. 76 din Codul muncii.
Deși decizia de concediere este reglementată în mai multe articole din Codul muncii (62, 74, 75, 77, 268) în cea mai mare parte aceste texte sunt complementare și, drept urmare trebuie interpretate concordant întrucât se corelează și se completează reciproc. Deși strict formal art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii face trimitere la art. 64 din Codul muncii, care nu reglementează situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ar fi (așa cum s-a reținut constant în doctrină și în jurisprudență) ilogic și contrar principiului consensualității și a bunei credințe prevăzut de art. 8 din Codul muncii, conform căruia pentru buna desfășurare a raporturilor de muncă participanții trebuie să se informeze și să se consulte reciproc, în condițiile legii și ale contractele colective de muncă.
Nu există nicio rațiune pentru care în cazul concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului (inaptitudine fizică și/sau psihică- art. 61 lit. c) din Codul muncii, respectiv necorespundere profesională art. 61 lit. d) din Codul muncii ) să se ofere un alt loc de muncă ori să se intervină la agenția teritorială pentru ocuparea forței de muncă, iar în cazul concedierii pentru motive care nu țin de persoana angajatului să se procedeze altfel.
Mai mult în art. 80 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 se prevede în mod expres că în situația în care disponibilizările de personal nu pot fi evitate conducerea unității va comunica în scris fiecărui salariat al cărui post urmează a fi desființat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă. Deși se referă la concedierile colective, pentru identitate de rațiune acest text trebuie să se aplice și în cazul concedierii dispuse în temeiul art. 65 din Codul muncii, de esența celor două modalități de concediere fiind caracterul lor neimputabil angajaților.
Mențiunea din Dispoziția nr. 34/22.02.2008 în sensul că ulterior datei de 12.04.2007 reclamantului i s-a oferit un post vacant, corespunzător pregătirii sale profesionale, pe care l-a refuzat nu satisface exigențele art. 74 lit.d) din Codul muncii, care se referă la lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și nu la locurile de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii profesionale a salariatului.
Întrucât analizarea cerințelor de legalitate prevalează celor referitoare la temeinicia dispoziției, Curtea nu va mai analiza celelalte critici ale hotărârii primei instanțe referitoare la dispoziția de concediere.
Referitor la al doilea motiv de recurs, se reține că deși art. 78 alin. (2) din Codul muncii prevede că instanța care a dispus concedierea va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, în condițiile în care recurenta pârâtă nu a formulat o pretenție concretă în acest sens, prima instanță nu putea decât cu încălcarea principiului disponibilității să se pronunțe cu privire la obligarea reclamantului (în cadrul propriei contestații) să restituie salariile compensatorii. Drept urmare, și acest motiv de recurs este neîntemeiat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, se reține că în conformitate cu art. 276 se poate dispune compensarea cheltuielilor de judecată numai atunci când părțile sunt obligate reciproc, ceea ce în mod evident nu este cazul în speță recurenta pârâtă neformulând pretenții proprii. Drept urmare, întrucât acțiunea reclamantului a avut mai multe capete de cerere și s-au admis numai o parte din acestea, pârâta trebuia să fie obligată la cheltuieli de judecată proporțional culpei sale, conform art. 274 Cod procedură civilă.
Având în vedere complexitatea cauzei, importanța ei pentru contestator, durata procesului în fața instanței de fond, Curtea apreciază că în mod legal prima instanță nu a dispus diminuarea onorariului de avocat, condițiile prevăzute de art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă nefiind îndeplinite.
Reținând și faptul că s-a acordat numai contravaloarea onorariului de avocat ca și cheltuielilor de judecată, se apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul se reține în primul rând că precizările pe care le-a depus în ședința publică din 31.03.2009 (care de fapt sunt o completare a motivelor de recurs) au fost formulate tardiv, în raport de dispozițiile art. 80 din Legea 168/1999.
Referitor la tardivitatea formulării de către reclamant a pretențiilor în fața primei instanțe, Curtea reține că prin acțiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor provocate de concedierea nelegală, iar prin cererea precizatoare s-au înlăturat lipsurile din cererea inițială, respectiv s-au indicat (pe baza contractului colectiv de muncă depus de pârâtă), în concret despăgubirile solicitate. Drept urmare, se reține că cererea prin care reclamantul și-a precizat pretențiile nu reprezintă o cerere de modificare a acțiunii principale, motiv pentru care poate fi formulată și după prima zi de înfățișare conform art. 132 alin. (2) Cod procedură civilă.
În mod corect a reținut prima instanță că în cauză nu este incident art. 181 alin. (2) din Contractul Colectiv de Muncă al Administrației Române a Serviciilor de “” pe anii 2007-2008, în condițiile în care prin dispoziția menționată anterior în situația pierderii licenței pârâta are doar obligația de a încheia un contract de asigurare cu o societate de asigurări, despăgubirile fiind acordate de asigurator. Drept urmare, soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere este judicioasă, reclamantul întemeindu-și cererea numai pe dispoziția menționată anterior din contractul colectiv de muncă.
De asemenea, în mod legal și temeinic s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata contravalorii călătoriilor pe cursele aeriene interne și internaționale, art. 190 alin. (4) din Contractul Colectiv de Muncă al Administrației Române a Serviciilor de “” pe anii 2007-2008 prevăzând în mod expres că decontarea se face numai după efectuarea călătoriei, pe baza biletului de avion în original sau a unui alt document justificativ. Or, chiar și în memoriul de recurs reclamantul a recunoscut că nu a efectuat călătoriile a căror decontare o solicită.
Art. 179 lit. f) din contractul colectiv de muncă menționat anterior prevede acordarea salariilor compensatorii dacă salariatului i se desface contractul individual de muncă din motive neimputabile întrucât se decide prin orice formă preluarea activității de către alte persoane sau unitatea/subunitatea își încetează activitatea. Deoarece reclamantul solicită acordarea salariilor compensatorii pentru concedierea disciplinară din 2006, în mod evident nu sunt aplicabile dispozițiile menționate anterior.
În ceea ce privește acordarea daunelor morale, se reține că o astfel de cerere este admisibilă (contrar celor invocate de pârâtă) chiar în lipsa unor prevederi exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul de muncă, în condițiile în care în urma modificării Codului Muncii prin Legea 237/2007 s-a prevăzut expres că angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat și în situația în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului. Însă, la fel cum a apreciat și prima instanță în cauză nu s-a dovedit existența unui prejudiciu moral cauzat reclamantului, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau prezumată, pentru a se realiza compensarea patrimonială. Prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea. Or, ceea ce invocă reclamantul este imposibilitatea achitării unor obligații financiare contractate anterior concedierii, ceea ce reprezintă un prejudiciu patrimonial și nu moral.
Nici ultimul motiv de recurs nu este întemeiat, în condițiile în care reclamantul nu a investit prima instanță cu soluționarea unei cereri referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a propune la data desființării Centrului C reîncadrarea la Centrul
Având în vedere aceste considerente, în tmeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 3041și 312 alin. (1) Cod procedură civilă se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul și pârâta RA împotriva sentinței civile nr. 2174 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, care va fi menținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul și pârâta RA împotriva sentinței civile nr. 2174 din 17.11.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
– – – – PT.- – PT.
în concediu de odihnă, în concediu medical
semnează președintele instanței. semnează prim-grefier
Red./Dact.
2 ex./15.05.2009
Jud.fond: și
