ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1662/R/2009
Ședința publică din 23 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
– –
GREFIER: – –
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 2339 din 8 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâta C-N, având ca obiect litigiu de muncă – contestație împotriva deciziei de concediere.
dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 23 iunie 2009, încheiere care face parte din prezenta decizie.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 2339 din 8 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, s-a admis în parte (cu opinia separată a unui asistent judiciar) acțiunea formulată de reclamanții și împotriva pârâtei – SRL C-N și în consecință s-a dispus anularea deciziilor de concediere nr.106/2008 și 107/2008.
fost obligată pârâta să plătească reclamanților salariile indexate, majorate și actualizate aferente perioadei 01.05 – 06.06.2008 pentru și perioadei 01.05 – 14.06.2008 pentru.
S-au respins celelalte capete de cerere.
S- respins cererea reconvențională formulată de – SRL împotriva pârâților reconvenționali și.
A fost obligată pârâta să achite reclamanților suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocațial parțial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, conform contractelor individuale de muncă nr.13032/07.07.2007 și nr.13031/07.07.2007 reclamanții au avut calitatea de angajați la societatea pârâtă în funcția de manager marketing și director creație pe o perioadă nedeterminată începând cu data de 01.07.2007.
La data de 16.06.2008 pârâta a emis deciziile cu nr.106 și nr.107 prin care contractele individuale de muncă ale reclamanților au fost desfăcute disciplinar conform art.61 lit.aa coroborat cu art.264 alin.1 lit.f din Legea nr.53/2003 începând cu data de 26.05.2008 pentru reclamanta, respectiv cu data de 31.05.2008 pentru reclamantul.
În cuprinsul deciziei nr.106/16.06.2008 emisă pe numele reclamantei se reține că aceasta nu a respectat prevederile Regulamentului de ordine interioară și anume art.8 care prevede în mod expres că se interzice salariaților societății să adreseze injurii și cuvinte jignitoare colegilor, șefilor ierarhici și colaboratorilor, să părăsească locul de muncă fără aprobarea șefului ierarhic, art.7 alin.16 și 17 cu privire la depunerea cererii de concediu și la desemnarea persoanei care urma să o înlocuiască în cazul aprobării cererii și absența nemotivată de la locul de muncă începând cu data de 20.05.2008.
În cuprinsul deciziei nr.107/16.06.2008 emisă pe numele reclamantului se reține că acesta nu a respectat prevederile art.7 alin.16 și 17 din Regulament cu privire la depunerea cererilor de concediere și a desemnării persoanei care urma să-l înlocuiască în cazul aprobării cererii și absența nemotivată de la locul de muncă începând cu data de 26.05.2008.
Reclamanții au fost convocați în scris la data de 05.06.2008 pentru a se prezenta la punctul de lucru al societății din C-N,-,.6 pentru data de 16.06.2008 pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile avându-se în vedere sesizarea nr.100/30.05.2008 a Departamentului Resurse Umane pentru și Referatul directorului executiv nr.93/A/18.05.2008 și Sesizarea nr.99/25.05.2008 a Departamentului Resurse Umane pentru.
Prin procesele verbale nr.104 și 105/16.06.2008 s-a constatat că reclamanții nu s-au prezentat la data și ora stabilită pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile, împrejurare care a dat posibilitatea angajatorului de a aplica sancțiunea fără efectuarea acestei cercetări.
Din referatul directorului executiv al societății pârâte și a martorului rezultă că în data de 20.05.2008 între reclamanta și directorul executiv al societății a avut loc o discuție în care reclamanta, pe un ton ridicat a afirmat că directoarea executivă este nebună, isterică, toată lumea râde de ea și că îi este necesar un control.
Din referatele nr.99/25.05.2008 și nr.100/30.05.2008 se aduce la cunoștință absența nemotivată începând cu 20.05.2008 a reclamantei și absența nemotivată începând cu data de 26.05.2008 a reclamantului.
La data de 21.05.2008, reclamanții au depus câte o cerere prin care solicită încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 30.06.2008 în baza acordului părților și de asemenea solicită acordarea concediului de odihnă începând cu data de 21.05.2008 pentru și cu data de 26.05.2008 pentru.
La dosar nu există dovada aprobării acestor cereri și a acordului societății pârâte.
Societatea pârâtă a depus la dosar fișa postului pentru departamentul creație și pentru departamentul marketing, fișe care nu sunt semnate de către reclamanți și a regulamentului de ordine interioară, regulament care, potrivit declarațiilor martorilor nu a fost adus la cunoștința angajaților.
Față de această stare de fapt, tribunalul a constatat existența faptelor reținute în sarcina reclamanților, constată că aceștia au fost convocați în scris, cu indicarea datei, orei, locului și scopului efectuării cercetării disciplinare prealabile și că pârâta a emis deciziile de sancționare în data de 16.06.2008 cu efect retroactiv.
Potrivit prevederilor art.268 alin.3 din Legea nr.53/2003, decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării.
Deciziile nr.106 și 107/16.06.2008 au fost comunicate reclamanților în data de 20.06.2008 dată de la care își produce efectele pentru viitor și nu retroactiv cum este prevăzut în conținutul acestora.
În lumina acestor prevederi legale, deciziile nr.106 și 107/16.06.2008 emise de către pârâtă sunt nelegale și vor fi anulate.
Deoarece deciziile de concediere sunt nelegale, reclamanții sunt îndreptățiți la plata drepturilor salariale indexate, majorate și reactualizate pentru perioada 01.05 – 06.06.2008 pentru și 01.05 – 14.06.2008 pentru în temeiul art.78 alin.1 din Legea nr.53/2003.
Cererea cu privire la încetarea raporturilor de muncă prin demisie va fi respinsă, deoarece nu există o manifestare unilaterală de voință a reclamanților în acest sens.
Daunele morale nu sunt dovedite, situație în care cererea cu privire la acestea va fi respinsă.
Cererea reconvențională a fost respinsă, deoarece societatea pârâtă reclamantă reconvențională nu face dovada existenței prejudiciului, pe de o parte, și pe de altă parte, regulamentul de ordine interioară nu a fost adus la cunoștința reclamanților pârâți reconvenționali, astfel că nu se poate stabili o vină a acestora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanții și, solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate cu consecința admiterii acțiunii formulate.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă s-a arătat că în mod nelegal prima instanță a respins petitul prin care s-a solicitat constatarea încetării prin demisie a contractelor individuale de muncă ale reclamanților întrucât cererea de încetare a contractelor de muncă prin acordul părților care este lipsită de acordul angajatorului, devine o cerere unilaterală a angajatului, o denunțare unilaterală a contractului de muncă prin demisie, care dobândește efecte fără a fi necesară aprobarea sa de către angajator, astfel că mențiunea “nu se aproba” nu produce nici un de efect.
S-a mai învederat că în mod nelegal și netemeinic prima instanță a respins capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri care decurg din contractele de cesiune, din întreg probatoriul administrat în cauza rezultând că plata drepturilor bănești conform acestor contracte este strâns legată de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu rezultând din contractele individuale de muncă (câtă vreme indemnizația era achitată cu aceeași periodicitate ca și salariul, chiar și în perioada de concediu legal și pentru aceleași activități desfășurate în timpul orelor de program, intimata plătind și impozitul pe venitul realizat de angajați din aceste contracte). S-a mai precizat că instanța de fond s-a pronunțat în sensul respingerii acestui capăt de cerere, fără ca hotărârea să fie motivată cu privire la acest aspect.
Raportat la obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând din onorariu avocațial doar parțial, arată că și această soluție este netemeinică și nelegală, nefiind de asemenea motivată în nici un fel de către instanța de fond.
Consideră că se impunea ca instanța de fond să constate nulitatea absolută a Deciziei de concediere nr.106/16.06.2008 și nr.107/16.06.2008 emise de intimata – SRL prin care în baza art.61 lit.a au fost concediați din funcțiile de manager marketing, respectiv de director creație începând cu data de 26.05.2008, respectiv 31.05.2008, în principal și fără a intra în dezbaterea fondului pentru încălcarea prevederilor art.267 din și art.75 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, având în vedere 2 aspecte:
1. faptul că pentru anchetarea presupusei abateri disciplinare nu a fost numită o comisie, ci a fost mandatat dl. să efectueze cercetarea disciplinară prealabilă reclamanților, prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaților – SRL din data de 06.05.2008.
2. faptul că reclamanții nu au fost convocați în vederea exercitării dreptului la apărare cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de data stabilită pentru cercetarea presupusei abateri disciplinare încălcându-se astfel grav un drept esențial al angajatului, dreptul la apărare și aceasta cu atât mai mult cu cât deciziile de concediere au fost adoptate chiar în data pentru care au fost convocați, și anume 06.06.2008, fără ca reclamanții să li se permită ca în termenul legal de 5 zile lucrătoare de la data primirii convocării să-și exercite dreptul la apărare.
Împotriva aceleiași hotărâri a mai declarat recurs și pârâta – SRL C-N, solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a sentinței atacate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate de către reclamanți și admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului pârâta a arătat reiterând starea de fapt că nu a existat un acord al părților privind încetarea contractelor de muncă prin acordul părților, că în condițiile în care s-ar accepta că cererea de încetare a contractelor individuale de muncă ar echivala cu demisia reclamanților, aceștia nu au respectat termenul de preaviz prevăzut de art. 79 alin. (5) din Codul muncii.
S-a mai învederat că societatea a realizat convocarea pentru cercetarea disciplinară în mod legal, nerespectarea termenului de 5 zile invocată de reclamanți, atrăgând cel mult nulitatea relativă a deciziei de concediere.
Referitor la despăgubirile solicitate prin cererea reconvențională s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 270 alin. (1) din Codul muncii pentru angajarea răspunderii reclamanților.
Sentința primei instanțe a fost criticată și sub aspectul reținerii nelegale a nulității deciziilor de concediere, lipsa datei din decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nu este sancționată cu nulitatea absolută deciziei, aceasta urmând să-și producă efectele potrivit art.268, alin.3 din Codul Muncii, respectiv de la momentul comunicării.
Așadar, dacă necuprinderea datei de la care încetează raportul de muncă în decizia de concediere nu atrage nulitatea absolută a măsurii, aceasta producând efecte de la momentul comunicării, atunci nici menționarea unei date apreciate greșit de către angajator nu poate atrage nulitatea deciziei de concediere, și în această situație, decizia urmând să-și producă efectele tot de la momentul comunicării.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Se va analiza prioritar recursul declarat de pârâta – SRL, întrucât aceasta a formulat critici asupra modului de soluționare a petitului principal din acțiunea reclamanților.
Conform art. 267 alin. (1) din Codul muncii sub sancțiunea nulității absolute nicio măsură, cu excepția celei prevăzute de art. 264 alin. (1) din același cod, nu poate fi dispusă înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Pentru ca aceasta să fie legală e necesar ca angajatorul să îndeplinească condițiile de validitate ale convocării.
Așa cum au învederat reclamanții, pe lângă condițiile prevăzute de Codul muncii conform art. 75 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 salariatul cercetat trebuie convocat cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de efectuarea cercetării disciplinare, termen care, așa cum rezultă chiar din recunoașterea pârâtei nu a fost respectat de aceasta la efectuarea cercetărilor disciplinare ale reclamanților.
Având în vedere modul cum este reglementat acest termen, împrejurarea că dispozițiile din contractul colectiv de muncă trebuie coroborate cu cele ale art. 267 din Codul muncii (care prevăd expres sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea condițiilor pentru efectuarea cercetării prealabile), precum și faptul că respectarea acestui termen reprezintă o garanție că dreptul la apărare al salariatului se poate efectiv exercita, Curtea apreciază, contrar susținerilor pârâtei, că nerespectarea termenului de 5 zile menționat anterior atrage nulitatea absolută a cercetării disciplinare și, implicit a deciziilor de concediere a reclamanților.
În opinia instanței de recurs menționarea eronată în decizia de concediere a datei de la care aceasta produce efectele nu reprezintă un motiv de nulitate absolută al deciziei de concediere, în condițiile în care Art. 268 alin. (3) din Codul muncii prevede în mod expres că decizia de sancționare produce efecte de la data comunicării. Însă reținând că nerespectarea de către angajator a unei singure cerințe imperative atrage nulitatea absolută a actului de sancționare, Curtea apreciază pentru considerentele expuse anterior soluția tribunalului dea anula deciziile de concediere nr.106/2008 și 107/2008 emise de pârâtă este corectă.
Deoarece analizarea cerințelor de nelegalitate ale deciziei de concediere primează celor referitoare la netemeinicia acesteia, în condițiile în care s-a reținut că în mod corect tribunalul a reținut că deciziile de sancționare sunt nule absolut nu se vor analiza susținerile recurentului referitoare la temeinicia deciziei de concediere contestate.
În ceea ce privește criticile din recurs referitoare la respingerea cererii reconvenționale formulate de – SRL, se constată că deși avea sarcina probei în calitate de angajator conform art. 287 din Codul muncii, recurenta nu a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute cumulativ de art. 270 din Codul muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a reclamanților-pârâți, respectiv faptele ilicită ale reclamanților, existența prejudiciului angajatorului, raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu, respectiv vinovăția angajaților. De asemenea, așa cum în mod corect a reținut și tribunalul, în cauză nu s-a dovedit că Regulamentul intern de care se prevalează recurenta – SRL pentru a solicita acordarea de despăgubiri a fost adus la cunoștința reclamanților și, așa cum prevede art. 259 din Codul muncii.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 3041și 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta – SRL.
Referitor la recursul declarat de reclamanții și se reține că aceștia și-au exprimat în mod expres consimțământul pentru încetarea contractelor lor individuale de muncă prin acordul părților conform art. 55 lit. b) din Codul muncii (filele 116, 118 dosar fond). În condițiile în care pârâta nu a și-a dat acordul pentru încetarea în acest mod a contractelor individuale de muncă ale reclamanților, iar aceștia nu și-au exprimat voința de a înceta raporturile de muncă prin demisie, Curtea apreciază, având în vedere natura diferită a celor două modalități de încetare a contractului individual de muncă, că în mod judicios prima instanță a respins cererea de constatare a încetării contractelor individuale de muncă ale părților prin demisie.
Întrucât au fost analizate în cadrul recursului declarat de pârâtă, susținerile reclamanților referitoare la nulitatea deciziilor de concediere nu vor mai reiterate.
Motivul de recurs referitor la nemotivarea de către prima instanțe asupra astfel, capătului de cerere privind acordarea drepturilor care li se cuvin reclamanților în temeiul contractelor de cesiune nr. 9 și nr. 10/01.07.2007 este întemeiat.
Astfel, hotărârea primei instanțe nu conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, așa cum prevede în mod expres art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
Prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă au fost edictate atât în interesul unei bune administrări a justiției și încrederii ce trebuie sa inspire justițiabililor cât și pentru a se da instanțelor superioare posibilitatea de realiza controlul judiciar. Obligația instanțelor de a-și motiva în mod corespunzător deciziile reprezintă și una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că absența motivării poate impieta asupra dreptului menționat anterior mai ales în situația în care decizia nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanță superioară.
Omisiunea motivării acestui capăt de cerere echivalează cu necercetarea fondului cu privire la acest petit, astfel încât pentru a se putea exercita un control judiciar eficient se impune conform art. 312 alin. (1), (3) și (5) casarea în parte a sentinței recurate.
Reținând că cele două contracte de cesiune (filele 122-128 dosar fond) au fost încheiate de părți în temeiul Legii 8/1996 privind drepturile de și drepturile conexe, Curtea apreciază că raporturile juridice dintre părți determinate de aceste contracte nu sunt de dreptul muncii, astfel încât competența de a soluționa acest capătul de cerere privind despăgubirile solicitate de reclamanți în temeiul acestor contracte nu revine completului specializat în litigii de muncă.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor menționate anterior și a art. 312 alin. (1), (3) și (5) Cod procedură civilă se va admite în parte recursul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 2339 din 08.12.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, care va fi casată în parte cu privire la cererea reclamanților de acordare a drepturilor întemeiate pe contractele de cesiune nr. 9 și nr. 10/01.07.2007 și se va trimite cauza spre rejudecare sub acest aspect Tribunalului Cluj – secția civilă pentru a soluționa petitul menționat anterior.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta – SRL.
Admite în parte recursul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 2339 din 08.12.2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o casează în parte cu privire la cererea reclamanților de acordare a drepturilor întemeiate pe contractele de cesiune nr. 9 și nr. 10/01.07.2007 și trimite cauza spre rejudecare sub acest aspect Tribunalului Cluj – secția civilă.
Menține celelalte dispoziții.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
PT.- – – – PT.- – – –
În semnează În semnează
Vicepreședintele instanței Vicepreședintele instanței
JUDECĂTOR JUDECĂTOR 2: Laura Dima Eugenia Pușcașiu
Red.D/Dact.
2 ex./05.08.2009
Jud.fond: și
