Din punctul de vedere al realizării conţinutului infracţiunii de furt, nu interesează cui aparţine dreptul de proprietate sau de coproprietate asupra bunului, relevant fiind numai că, în momentul săvârşirii furtului, bunul se afla în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane; aşadar, urmărind să dobândească fără drept posesia unor bunuri din detenţia altuia, inculpatul acţionează cu intenţia de a fura.
Secţia penală şi de minori, Decizia nr. 802 din 19 mai 2011
Asupra recursului penal de față, în baza lucrărilor dosarului Curtea constată că Judecătoria Huedin prin sentința penală nr.110/14.06.2010 a respins excepția invocată de inculpații B.M.S.T. și C.R. și avocatul acestora, privind nulitatea absolută a actelor de procedură în faza de urmărire penală cu efectul nelegalei sesizări a instanței de judecată și restituirea întregului dosar la parchet pentru refacerea urmăririi penale.
Prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat prevăzut de art. 208 alin. (1) și (4), art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C.pen. în infracțiunea de furt calificat prevăzut de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C.pen., raportat la art. 74 lit. a) și art. 76) lit. c) C.pen., s-a dispus condamnarea inculpatului C.R., la o pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat din data de 13.09.2008.
Prin schimbarea încadrării juridice din complicitatea la infracțiunea de furt calificat prev. de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), raportat la art. 208 alin. (1) și (4), art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C.pen. în complicitate la infracțiunea de furt calificat prevăzut de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C.pen., raportat la art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C.pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B.M.S.T., la o pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea complicității la infracțiunii de furt calificat din data de 13.09.2008.
în baza art.71 C.pen., s-a dispus privarea inculpaților de exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a) C.pen., numai cu privire la dreptul de a fi aleși, pe durata prevăzută de art.71 alin. (2) C.pen.
în baza C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate fiecăruia din inculpați de câte 1 an închisoare pe durata unui termen de încercare de câte 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 C.pen..
în baza art. 71 alin. (5) C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate fiecărui inculpat în parte, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
în temeiul art. 359 C.proc.pen. s-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor prevăzute de art. 83 și art. 84 C.pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
în baza art. 14, art. 346 C.proc.pen. și art. 998 și următoarele C.civ., s-a admis constituirea de parte civilă a părții vătămate C.J., față de inculpați. Au fost obligați în solidar cei doi inculpați să plătească părții civile suma de 22.000 lei reprezentând contravaloarea autoturismului cumpărat la care se adaugă suma de 2.820 lei reprezentând dobânda și comisioane în sumă lunară de 188 lei pentru perioada de 15 luni din septembrie 2008-decembrie 2009.
Au fost obligați în solidar cei doi inculpați să plătească părții civile suma lunară de câte 188 lei dobânda și comisioane începând cu luna decembrie 2009 și până la achitarea integrală a prejudiciului cauzat dar nu mai târziu de 17.01.2018.
Instanța examinând actele și lucrările dosarului, declarațiile celor doi inculpați, ale părții vătămate și ale martorilor a stabilit următoarea situație de fapt :
Inculpatul B.M.S.T. este administrator la SC S.C. SRL Cluj-Napoca, firmă la care a lucrat partea vătămată C.J. și tatăl său C.I. în perioada anului 2007 și începutul anului 2008.
Inculpatul B.M.S.T. avea în posesie de la un unchi de-al său, respectiv de la martorul O.L., un autoturism marca Dacia cu număr de înmatriculare AB-12-CDE, autoturism pe care inculpatul a intenționat să îl vândă părții vătămate C.J. pentru suma de 7000 Euro.
Astfel, în cursul lunii noiembrie 2007, partea vătămată C.J. a primit de la inculpat autoturismul respectiv pentru a-l folosi, efectuând demersurile obținerii unui credit bancar pentru a achita contravaloarea autoturismului.
Astfel, în cursul lunii noiembrie 2007, partea vătămată C.J. a primit de la inculpat autoturismul respectiv pentru a-l folosi, efectuând demersurile obținerii unui credit bancar pentru a achita contravaloarea autoturismului.
Inculpatul B. i-a dat părții vătămate o legătură de chei cu telecomandă pentru autoturism și certificatul de înmatriculare în care era trecut ca proprietar martorul O.L..
Inculpatul B. i-a dat părții vătămate o legătură de chei cu telecomandă pentru autoturism și certificatul de înmatriculare în care era trecut ca proprietar martorul O.L..
Partea vătămată a dus autoturismul cu ajutorul martorului J.J. în satul Băgara, unde locuiește prietena victimei, martora S.R..
Din probele dosarului a rezultat că partea vătămată a anunțat prietenii și colegii de la locul de muncă despre faptul că a cumpărat autoturismul de la inculpatul B., spunându-i ulterior martorului Dezso Zoltan că ar fi obținut un credit bancar din care a plătit inculpatului B. suma de 22.000 lei.
Din actele existente în dosar a rezultat faptul că partea vătămată a obținut de la Agenția CEC din Cluj-Napoca, un credit pentru nevoi personale în sumă de 28.000 lei din care a primit efectiv suma de 25.800 lei, după ce au fost scăzute unele comisioane.
Din creditul obținut, partea vătămată a predat în aceeași zi suma de 22.000 lei către inculpatul B., fapt confirmat de către martorul C.I., acesta susținând că nu au fost încheiate nici un fel de acte legate de predarea banilor sau de vânzarea autoturismului.
Ulterior predării acestei sume de bani, între inculpat și partea vătămată au avut loc unele neînțelegeri legate de faptul că inculpatul a mai pretins încă o sumă de 10.000 lei reprezentând impozitul plătit suplimentar pentru majorarea de salariu făcută părții vătămate și tatălui acesteia.
întrucât partea vătămată a refuzat să mai plătească această sumă suplimentară de bani, inculpatul nu a mai făcut demersurile pentru vânzarea autoturismului, iar în data de 13.09.2008 i-a solicitat coinculpatului C.R. care era conducător auto și angajat la firma inculpatului, să vină cu el în satul Băgara pentru a lua un autoturism marca Dacia Logan, cei doi deplasându-se din Cluj-Napoca cu un autoturism de teren condus de inculpatul B..
Cei doi inculpați au ajuns la imobilul unde locuiau părinții părții vătămate și unde se afla în acel moment autoturismul Dacia Logan, loc de unde din curtea imobilului a fost luat vehiculul de către inculpatul C., ce a fost dus până în municipiul Cluj-Napoca.
Nu s-a dovedit în mod convingător susținerea celor doi inculpați că înainte de luarea autoturismului ar fi încercat să ia legătura cu partea vătămată pentru a-l anunța că au să-l ridice și nici faptul că nu au putut anunța pe nimeni din familia părții vătămate despre luarea acestuia.
Referitor la solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei celor doi inculpați prin eliminarea alin.4 din articolul incriminator 208 C.penal, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată și a admis-o, deoarece inculpații nu au sustras autoturismul în scopul folosirii pe nedrept, ci în acela al însușirii pe nedrept, autoturismul nefiind abandonat ori restituit părții vătămate, ci fiind dus în Cluj-Napoca la un punct de lucru al firmei inculpatului B..
Obiectul furtului îl reprezintă așadar în cazul concret chiar autoturismul și nu valoarea de întrebuințare a acestuia, însușirea vehiculului neavând caracter temporar, astfel cum se cere în cazul furtului de folosință prevăzut de art. 208 alin. (4) C.pen.
în drept, fapta inculpatului C.R., care la data de 13.09.2008, cu ajutorul inculpatului B.M.S.T., folosind fără drept dublura cheii cu telecomanda a autoturismului, a luat acest autoturism din curtea părții vătămate C.J., ducându-l în Cluj-Napoca la un punct de lucru al firmei inculpatului B., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin.(1) lit. a) și i) C.pen.
Fapta inculpatului B.M.S.T., care la data de 13.09.2008 cu intenție l-a ajutat pe inculpatul C.R. să sustragă autoturismul părții vătămate C.J., întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt calificat, prevăzut de C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și i) C.pen., sens în care s-a schimbat încadrarea juridică, ambii inculpați fiind condamnați la câte 1 an închisoare.
La dozarea pedepselor ce se vor aplica inculpaților instanța a ținut seama de limitele prevăzute de lege pentru faptele menționate, care sunt cuprinse între 3 și 15 ani de închisoare, de gradul de pericol social concret al faptelor comise, rezultat din modul de realizare și urmările produse, prin prejudiciul cauzat părții vătămate, dar și de împrejurarea că inculpații nu posedă antecedente penale, fiind la prima confruntare cu legea penala, împrejurarea ce a fost reținută ca și circumstanță atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C.pen.
în baza art. 14, art. 346 C.proc.pen. și art. 998 și următoarele Cod civil, instanța de fond a admis constituirea de parte civilă a părții vătămate C.J., față de inculpați pretențiile acesteia fiind dovedite cu actele depuse privind creditul de nevoi personale contractat de la CEC Bank și a obligat în solidar pe cei doi inculpați să plătească părții civile suma de 22.000 lei reprezentând contravaloarea autoturismului cumpărat la care se adaugă suma de 2.820 lei reprezentând dobânda și comisioane în sumă lunară de 188 lei pentru perioada de 15 luni din septembrie 2008-decembrie 2009.
Totodată i-a obligat în solidar pe cei doi inculpați să plătească părții civile suma lunară de câte 188 lei dobânda și comisioane începând cu luna decembrie 2009 și până la achitarea integrală a prejudiciului cauzat dar nu mai târziu de 17.01.2018.
împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul B. M.S.T., apel respins ca nefondat prin decizia penală nr. 45/A din 31 ianuarie 2011 a Tribunalului Cluj.
Decizia Tribunalului Cluj a fost atacată cu recurs de către inculpatul B.M.S.T. care a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor instanțelor inferioare și rejudecând cauza, achitarea recurentului în baza art. 10 lit. d) și art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., întrucât faptei îi lipsește latura subiectivă, respectiv intenția de însușire a autoturismului, aceea de deposedare a părții vătămate de acel bun. Nu s-a dovedit în cauză existența unui contract de vânzare-cumpărare care să ateste înstrăinarea autoturismului de către inculpat în favoarea părții vătămate, iar pe de altă parte recurentul nu a primit nicio sumă de bani cu titlu de preț de la aceasta. Litigiul în cauză dintre inculpat și partea vătămată este exclusiv de natură civilă, astfel că se impune achitarea acestuia. în speță, lipsește scopul – însușirii pe nedrept – caracteristic infracțiunii de furt calificat.
Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în prezenta cauză conform speței (Dănilă contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
Având în vedere apărarea formulată de inculpatul B.M.S.T., în cursul urmăririi penale și al judecății, curtea reține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că:”principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuși sau cu asistența unui avocat) și să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea unei dezbateri în contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue și Jabordo versus Spania).
Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței judecătorești.
Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Raportând conținutul căii de atac promovate de inculpat la motivele invocate, la actele și probele din dosar, la modul de administrare, prin prisma principiilor procesual penale enumerate, curtea constată că recursul acestuia este nefondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul B.M.S.T. nu a recunoscut infracțiunea reținută în sarcina sa, astfel că în stabilirea vinovăției acestuia, instanțele de judecată au avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, nu numai declarația sa.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale”. (a se vedea hotărârea nr. 27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeași Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil și în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franța). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec. 1992).
Ca atare, garanțiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât și al dispozițiile art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C.proc.pen.
în cauza, probele strânse în cursul urmăririi penale si care au servit drept temei de trimitere in judecata, precum si probele administrate în faza judecătii, dovedesc, în mod cert, ca autorul complicității la infractiunea de furt calificat este inculpatul recurent.
Toți martorii indicați în rechizitoriul parchetului au fost audiați nemijlocit de către Judecătoria Huedin, dovedindu-se fără dubiu faptul că între inculpatul B.M.S.T. (mandatat verbal în acest sens de către proprietarul autoturismului, martorul O.L.) și partea vătămată C.J., angajat al inculpatului, a intervenit o convenție verbală privind vânzarea autoturismului Dacia Logan (actele urmând a se încheia ulterior), care a și fost predat victimei în luna noiembrie 2007, ulterior inculpatul ajutându-o pe partea vătămată să obțină un credit de la CEC Bank și primind suma de 22.000 lei reprezentând prețul autoturismului. Ca urmare a unor neînțelegeri cu privire la plata salariului, din luna martie 2008 partea vătămată nu a mai lucrat la firma inculpatului, motiv pentru care acesta din urmă i-a solicitat victimei suma de 10.000 lei (ce ar reprezenta impozitul pe care a fost nevoit să-l plătească către stat ca urmare a majorării salariilor părții vătămate și tatălui său) pentru a accepta încheierea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la autoturism, partea vătămată refuzând însă să mai plătească vreo sumă de bani.
în declarația dată în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond, partea vătămată C.J. a arătat că în vara anului 2007 s-a înțeles cu coinculpatul B.M.S. să-i cumpere un autoturism Dacia Logan cu suma de 7000 Euro, motiv pentru care victima a primit de la inculpatul B.M.S. autoturismul respectiv spre folosință în cursul lunii octombrie sau decembrie 2007, partea vătămată neplătind inculpatului nicio sumă de bani.
După încheierea înțelegerii de vânzare a autoturismului, inculpatul i-a mărit salariul părții vătămate și tatălui acestuia pentru a putea obține un credit, partea vătămată făcând și demersurile la CEC pentru obținerea acelui împrumut.
Victima învederează că în luna ianuarie 2008 a obținut un credit în sumă de 250 milioane lei vechi, din care a predat inculpatului în momentul obținerii acestuia, suma de 220 milioane lei vechi, neîncheindu-se nici un act legat de predarea banilor sau autoturismului.
Partea vătămată susține că a lucrat la firma inculpatului B. în perioada iunie 2007 și până în februarie 2008, iar după predarea banilor inculpatul nu a mai fost de acord să încheie contract cu victima, decât dacă îi mai plătește suma de 100 milioane lei vechi, reprezentând sporul de impozit pretins plătit de inculpat ca urmare a majorării salariilor părții vătămate și tatălui acestuia.
Victima a mai propus la un moment dat inculpatului să îi predea autoturismul, iar acesta să-i restituie banii, propunere cu care inculpatul B.M. nu a fost de acord.
Partea vătămată a mai învederat că inculpatul B. i-a comunicat că dacă nu îi plătește și diferența de 100 milioane lei vechi va veni să ia mașina din proprietatea sa, aspect cu care victima nu a fost de acord.
C.J. a aflat de sustragerea autoturismului din curtea părinților săi în data de 13.09.2008, în urma unui telefon primit de la concubina acestuia.
Verificând în mod nemijlocit conținutul declarațiilor martorilor, a părții vătămate și a inculpaților B. și C.R., rezultă fără echivoc că recurentul este autorul infracțiunii deduse judecății, aceea de complicitate la furt calificat prev.de art.26, 208 alin.1, 209 alin.1 lit.a și i C.pen.
Fiind audiați în fața Judecătoriei Huedin, inculpații nu au recunoscut săvârșirea infracțiunilor imputate prin actul de sesizare al instanței.
Astfel inculpatul B. M.S. a susținut că în luna octombrie 2007 a predat spre folosință numitului C.I. autoturismul Dacia Logan, proprietatea unui unchi de-al său, pentru a fi utilizat în deplasarea la serviciu, neîncheind nici un fel de act legat de predarea și folosirea vehiculului.
Inculpatul a mai învederat că are cunoștință de împrejurarea legată de obținerea unui credit de către partea vătămată C.I., dar că lui nu i s-a predat nicio sumă de bani.
întrucât victima nu a mai lucrat la firma sa și nu a restituit autoturismul împrumutat, inculpatul în cursul lunii septembrie 2008 s-a deplasat împreună cu coinculpatul C.R. pentru a lua mașina de la domiciliul părții vătămate, vehicul preluat de către coinculpatul C. care a folosit în vederea deplasării dublura legăturii de chei.
Inculpatul C.R. în declarația dată a susținut că la data de 13.09.2008 a fost solicitat de către coinculpatul B. M.S. care era șeful său, să-l însoțească pentru a lua un autoturism de la un văr de-al său, ulterior luând la cunoștință că vehiculul se afla în posesia unui fost angajat, respectiv al părții vătămate.
Cei doi inculpați au ajuns în localitatea Băgara, iar dintr-o curte aceștia au luat autoturismul, care a fost condus de inculpatul C.R., după ce în prealabil a primit o legătură de chei de la coinculpat.
Autoturismul a fost transportat în Cluj-Napoca și lăsat la un punct de lucru.
Curtea reține că probele testimoniale administrate nemijlocit în fața instanțelor de fond atestă fără dubiu că inculpatul B.M.S.T. avea în posesie de la un unchi de-al său, respectiv de la martorul O.L., un autoturism marca Dacia Logan cu număr de înmatriculare AB-12-CDE, autoturism pe care inculpatul a intenționat să îl vândă părții vătămate C.J. pentru suma de 7000 Euro.
Partea vătămată a dus autoturismul respectiv cu ajutorul martorului J.J. în satul Băgara, unde locuiește prietena sa, martora S.R..
Victima a anunțat prietenii și colegii de la locul de muncă despre faptul că a cumpărat autoturismul de la inculpatul B., comunicându-i ulterior martorului D.Z. că ar fi obținut un credit bancar din care a plătit recurentului suma de 22.000 lei.
Din actele existente la dosar a rezultat faptul că partea vătămată a obținut de la Agenția CEC din Cluj-Napoca, credit pentru nevoi personale în sumă de 28.000 lei din care a primit efectiv suma de 25.800 lei, după ce au fost reținute unele comisioane.
Din creditul obținut, partea vătămată a predat în aceeași zi suma de 22.000 lei către inculpatul B., fapt confirmat de către martorul C.I., acesta susținând că nu au fost încheiate nici un fel de acte legate de înmânarea banilor sau de vânzarea autoturismului.
Ulterior predării acestei sume de bani, între inculpat și partea vătămată au avut loc unele neînțelegeri legate de faptul că recurentul a mai pretins încă o sumă de 10.000 lei reprezentând impozitul plătit suplimentar pentru majorarea de salariu efectuată părții vătămate și tatălui acesteia.
întrucât victima a refuzat să mai plătească această sumă suplimentară de bani, inculpatul nu a mai făcut demersurile pentru vânzarea autoturismului, iar în data de 13.09.2008 i-a solicitat coinculpatului C.R. care era conducător auto și angajat la firma recurentului, să vină cu el în satul Băgara pentru a lua un autoturism marca Dacia Logan, cei doi deplasându-se din Cluj-Napoca cu un autoturism de teren condus de inculpatul B..
Cei doi inculpați au ajuns la imobilul cu nr. 57 din satul Băgara, unde locuiau părinții părții vătămate și unde se afla în acel moment autoturismul Dacia Logan, loc de unde a fost luat vehicolul de către inculpatul C., ce a fost condus până în municipiul Cluj-Napoca.
Din vastul material probator existent la dosar, rezultă că declarația inculpatului recurent este nesinceră, ea necoroborându-se cu vreun alt mijloc de probă, condiție în care va rămâne fără valoare sub aspectul aflării adevărului.
Potrivit art. 69 C.proc.pen., declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declarațiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci, doar cu, anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. în al doilea rând, se cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în dosar. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate.
Chiar și în acest context, instanța are facultatea, iar nu obligația de a reține declarațiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declarațiile pot servi” iar nu „servesc” doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.
Așadar, declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului sunt simple afirmații, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecințele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.
Dispozițiile art. 63 alin. (2) C.proc.pen. exclud o ordine de preferință, nefăcându-se distincție în ceea ce privește valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forța acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparține sau de organul care le-a administrat.
Dând sens și dispozițiilor art. 3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanțele de fond și apel au reținut și apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material administrat în cauză.
Cum, potrivit art. 64 C.proc.pen. nu se face distincție între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și a judecății, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile inculpatului.
Pe de altă parte, declarațiile inculpatului date în faza judecății și în faza de urmărire penală pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).
în speță, se observă că dosarul a fost judicios soluționat de către prima instanță, avându-se în vedere și principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanțiilor procesuale.
Tribunalul Cluj a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situației de fapt expusă în considerentele hotărârii și a vinovăției inculpatului.
Curtea de Apel analizând probele administrate constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanțe cu privire la situația de fapt și vinovăția inculpatului sub aspectul comiterii complicității la infracțiunea de furt calificat.
Deși inculpatul a negat constant comiterea faptei, afirmând că a fost condamnat pe nedrept, susținerile acestuia nu au suport probator.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.
Vinovăția inculpatului rezultă fără putință de tăgadă din declarațiile constante ale martorilor C.I., D.A., B.R., S.R. M., D.Z., I.J., O.L., K.L. care se coroborează perfect cu declarațiile părții vătămate și cu copiile documentelor communicate de către CEC în legătură cu creditul acordat părții vătămate, copiile după contractele de muncă și actele adiționale ale acestora privind victima și tatăl acestuia martorul C.I., polița de RCA pentru autoturismul Dacia Logan cu nr.AB-12-CDE și chitanța de plată, raportul de constatare tehnico-științifică (poligraf) al părții vătămate, procesele verbale de confruntare efectuate între cei doi inculpați.
Și practica judiciară constantă a instanței supreme atestă că activitatea inculpatului recurent se circumscrie laturii subiective a infracțiunii de furt “împrejurarea că inculpații se credeau îndreptățiți la luarea unor bunuri din posesia părții vătămate, deoarece aveau de încasat o sumă de bani de la aceasta, condiționând restituirea bunurilor de o împrejurare incertă – plata pretinsei datorii – este lipsită de relevanță în ceea ce privește existența laturii subiective a infracțiunii de furt calificat și nu înlătură intenția de însușire”.
în același sens, tot instanța supremă a decis că “invocarea de către inculpat a unui drept asupra bunului sustras este irelevantă, valorificarea pretențiilor patrimoniale nefiind permisă decât pe căile prevăzute de lege”.
înalta Curte de Casație și Justiție într-o altă speță a decis că “intenția de furt există și în situația în care autorul faptei a luat bunurile fără consimțământul proprietarului, sub pretext că acesta refuză să-i înapoieze o sumă de bani împrumutată”. Aceeași instanță a statuat că “din punctul de vedere al realizării conținutului infracțiunii de furt, nu interesează cui aparține dreptul de proprietate sau de coproprietate asupra bunului, relevant fiind numai că, în momentul săvârșirii furtului, bunul se afla în posesia sau detenția legitimă a altei persoane; așadar, urmărind să dobândească fără drept posesia unor bunuri din detenția altuia, inculpatul acționează cu intenția de a fura”. într-o altă decizie, instanța supremă a învederat că “împrejurarea că inculpatul se credea îndreptățit a i se restitui o sumă de bani de către partea vătămată, este fără relevanță sub aspectul analizat și nu exclude conștiința însușirii pe nedrept a lucrurilor în cauză, atâta timp cât el cunoștea că partea vătămată are drept de proprietate asupra acelor lucruri și le-a luat din posesia acesteia fără consimțământul său”.
Susținerile inculpatului recurent, în sensul că deposedarea părții vătămate nu s-a făcut în scopul însușirii pe nedrept, ci pentru a recupera datoria victimei către inculpat, sunt contrazise de probe și totodată, fără relevanță în ce privește existența infracțiunii și încadrarea ei juridică, restabilirea unor drepturi pretins încălcate neputându-se face prin acte de însușire a bunului, ci numai pe căile prevăzute de lege.
în altă ordine de idei, litigiul dintre părți nu este de natură civilă deoarece chiar și potrivit Codului civil, art. 1295 se dovedește că “vânzarea-cumpărarea este perfectată de îndată ce părțile s-au învoit asupra prețului, chiar dacă bunul nu a fost predat”, legea necondiționând încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în formă scrisă, iar pe de altă parte, posesia de bună credință exercitată de partea vătămată asupra bunului îi conferă un drept de proprietate conform art. 1909 alin. (2) C.civ.
Prin urmare, partea vătămată a devenit proprietarul autoturismului în momentul în care s-a înțeles cu inculpatul B. asupra prețului, neinteresând momentul la care a plătit efectiv valoarea vehiculului și nici când a intrat în posesia bunului. Curtea reține că și latura civilă a cauzei a primit o rezolvare judicioasă din partea instanțelor de fond.
întrucât condamnarea inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăție, nu se poate vorbi de constatarea încălcării art. 6 parag. 2 din CEDO cu referire la art. 66 și art. 52C.proc.pen. care reglementează prezumția de nevinovăție, garanție specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.
Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul inculpatului în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.
(Judecător Delia Purice)
