ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2170/R/2009
Ședința publică din 26 octombrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Gabriella Purja vicepreședintele instanței
JUDECĂTORI: Gabriella Purja, Sergiu Cătălin Boboș Cristina
–
–
GREFIER: –
S-a luat spre examinare recursul declarat de pârâta SC SRL împotriva sentinței civile nr. 855 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamantul, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul intimat, și reprezentantul pârâtei recurente SC SRL, .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul pârâtei recurente depune la dosar delegație de reprezentare.
Reclamantul intimat depune la dosar copia biletului de externare a din spital soției sale.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente SC SRL solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și rejudecând pe fond cauza respingerea acțiunii și menținerea deciziei nr. 1809/2009 ca fiind temeinică și perfect legală, pentru motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar, fără cheltuieli de judecată.
Reclamantul intimat solicită respingerea recursului, menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față.
Prin cererea înregistrată sub nr.4997/117/25 noiembrie 2008, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâta “” solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză, să dispună anularea deciziei de concediere disciplinară nr.1809/18.11.2008, reintegrarea sa pe postul deținut anterior, precum și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor egale cu drepturile salariale actualizate, de la data emiterii deciziei și până la reintegrarea efectivă.
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că a fost angajat al societății intimate în funcția de șofer și că la data de 18.11.2008 a fost sancționat cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă întrucât, pentru a onora o comandă de transport la primele ore ale dimineții, a ales să parcheze camioneta în care era încărcată marfa ce trebuia livrată, la domiciliul său.
Contestatorul a mai învederat că în 32 de ani de activitate nu fost sancționat niciodată. Acesta a susținut că a acționat în folosul societății angajatoare, încercând să aducă un plus de promptitudine și seriozitate firmei.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea contestației ca fiind lipsită de obiect.
Urmare a precizării contestației de către contestator, intimata a învederat că își susține poziția procesuală doar în ce privește respingerea contestației ca netemeinică și menținerea deciziei de concediere.
Prin sentința civilă nr.855/02.04.2009, Tribunalul Cluja admis în parte contestația formulată de contestatorul, dispunând înlocuirea sancțiunii aplicate contestatorului prin decizia nr. 1809/18.11.2008 emisă de intimată în baza art.264 alin. 1 lit. f) Codul muncii, cu sancțiunea prevăzută la art.264 alin. 1 lit. a) Codul muncii, în sensul aplicării unui avertisment scris.
S-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior emiterii deciziei și obligarea intimatei să plătească acestuia despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate începând cu 18.11.2008 și până la reintegrarea efectivă și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca angajat al societății.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Contestatorul a fost angajat în cadrul societății intimate în funcția de șofer, începând cu data de 06.09.2007, în baza contractului individual de muncă nr. 33097/18.09.2007, până la data de 18.11.2008 când, prin decizia nr. 1809, i-a fost desfăcut contractul individual de muncă în temeiul art. 264 alin. 1 lit. f )și art. 61 lit. a) din Codul muncii.
În temeiul art. 61, lit. a), respectiv 264 lit. f) din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi desfăcut, ca sancțiune disciplinară dacă angajatul săvârșește o abatere gravă sau încalcă în mod repetat obligațiile sale de muncă. Pentru individualizarea sancțiunii, astfel încât aceasta să-și realizeze rolul ei educativ și preventiv, trebuie să se țină seama de cauzele și gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, gradul de vinovăție, urmările abaterii. În lumina acestor criterii, desfacerea disciplinară a contractului de muncă va trebui să intervină numai atunci când va fi absolut necesară, deoarece există incompatibilitate între fapta săvârșită și menținerea celui vinovat în cadrul colectivului de muncă.
În speță, s-a reținut că gravitatea faptei săvârșită de contestator este în disproporție cu sancțiunea administrată. Sistemul punitiv a evoluat, astfel că, dacă intenția intimatei a fost să sancționeze anumite împrejurări în care era implicat contestatorul, parcarea camionetei într-un alt loc decât cel stabilit prin decizie, avea la dispoziție alt temei legal și o altă sancțiune, nu cea mai gravă, ci una raportată la fapta săvârșită și consecințele reale ale acestei fapte.
Persoanei vinovate i se aplică o pedeapsă cu caracter precumpănitor moral sau material, după caz, raportat la gravitatea abaterii săvârșite care se reflectă pe planul conștiinței și al atitudinii celui sancționat, ca o constrângere morală sau ca o privațiune materială, de natură a-l reține pe viitor de la comiterea altor abateri.
S-a mai reținut că reclamantul a fost rugat de beneficiarii unui transport să livreze marfa în dimineața zilei de 14.11.2008, la ora 7 – 7,30 și dat fiind că depozitul de unde contestatorul urma să încarce se deschidea abia la ora 8, acesta a ales să încarce camioneta în seara zilei de 13.11.2008 și pentru securitatea încărcăturii și promptitudinea livrării, să o parcheze la domiciliul său, în curte.
Procedând astfel, contestatorul a încălcat decizia nr. 652/11.11.2008 prin care se interzicea conducătorilor auto parcarea autoutilitarelor în afara sediilor societății. Atitudinea salariatului nu prezintă însă un pericol, în contextul stării de fapt, angajatorul nefiind prejudiciat în nici un fel.
În aceste condiții, instanța a reținut că fapta săvârșită, în ansamblul probelor administrate, apare ca fiind o abatere minoră, sancțiunea astfel aplicată, precum și amplul proces de cercetare, urmărire și sancționare inițiat de intimată fiind disproporționate în raport cu fapta săvârșită.
Sub aspectul disciplinei la locul de muncă, fapta contestatorului constituie însă o abatere, sancționabilă, respectiv o nerespectare a unei note interne obligatorii. Prima instanță a apreciat însă că în sarcina acestuia nu poate fi reținută nici o abatere disciplinară gravă, nefiind întrunite nici condițiile în ce privește abaterile disciplinare repetate.
Așa fiind, s-a reținut că decizia nr. 1809/18.11.2008 a fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale cuprinse la art. 264 lit. d), astfel încât s-a dispus înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate cu una proporțională cu fapta săvârșită, respectiv sancțiunea prevăzută de art.264 lit. a) Codul Muncii, aplicarea unui avertisment scris.
Pentru a dispune astfel, în lumina doctrinei și jurisprudenței, instanța de fond a reținut că, în lipsa oricărei limitări legale exprese, controlul jurisdicțional al actului de sancționare este devolutiv și include dreptul organului jurisdicțional, respectiv al instanței, de a pronunța o soluție proprie.
Curtea Constituțională, prin Deciziile 59/1994, 66/1995 și 90/1995, precum și Curtea Supremă de Justiție prin Decizia 550/1995 au reținut că instanțele, procedând la înlocuirea sancțiunii desfacerii contractului individual de muncă, cu o sancțiune mai puțin severă, proporțional cu gravitatea abaterii pusă în sarcina salariatului, nu s-au substituit altei puteri în stat.
Mai mult, s-a apreciat că dacă rolul instanței s-ar limita numai la anularea sancțiunii inițiale, respectiv concedierea disciplinară și nu s-ar recunoaște dreptul de a înlocui sancțiunea aplicată cu una mai ușoară, ar însemna ca salariatul vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare să rămână nesancționat. Anulând pur și simplu decizia de sancționare și absolvindu-l pe salariat de orice sancțiune, în temeiul autorității de lucru judecat al hotărârii, angajatorul nu ar mai putea aplica o altă sancțiune, pentru aceeași abatere, celui vinovat.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta “” G, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor speciale din cuprinsul Codului muncii, neluând în considerare faptul că cercetarea abaterii disciplinare constituie prima fază a acțiunii disciplinare. Aceasta este o prerogativă exclusivă a angajatorului, care este singurul în măsură să constate săvârșirea faptelor ce constituie abateri și să aplice sancțiuni salariaților săi (art.40 alin.1lit.e) din Codul muncii ).
Se mai susține că instanța de fond a dat o interpretare personală disp.art.267 din Codul muncii și art.75 alin.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel național, atunci când a reținut că desfacerea disciplinară a contractului de muncă ar trebui să intervină numai atunci când este absolut necesar, existând o incompatibilitate între fapta săvârșită și menținerea celui vinovat în cadrul colectivului de muncă.
Recurenta consideră că sancțiunea aplicată este în strânsă corelare cu fapta comisă și a avut în vedere împrejurările săvârșirii faptei, respectiv încălcarea unei dispoziții expres date de către conducerea societății, care are atribuții de administrare și control.
Se mai arată că valoarea totală a autovehiculului, parcat în curtea casei de către intimat, era de peste – euro, fără a fi inclusă în aceasta sumă și valoarea mărfurilor.
Recurenta mai invocă faptul că procedura disciplinară și orice alte reguli referitoare la disciplina muncii, precum și stabilirea abaterilor disciplinare și a sancțiunilor aplicabile fac obiectul reglementărilor regulamentului intern, conform disp.art.258 din Codul muncii.
Astfel, angajatorul, prin regulament, va putea califica unele abateri ca fiind grave și chiar va putea prestabili sancțiunea disciplinară care să fie aplicată pentru o anumită abatere.
Se mai susține că în speță, rolul educativ al sancțiunii avertismentului scris nu poate fi atins prin aplicarea unei sancțiuni superficiale unui salariat ce desconsideră o decizie expresă a conducerii, prin care proprietarul societății angajatoare încearcă să-și apere proprietatea, punând la dispoziție spații de parcare păzite, cu posibilitatea de a fi scoase camioanele încărcate cu marfă, în scopul livrării acestor bunuri către clienții firmei.
Recurenta mai arată că obligația asumată prin contracte comerciale ca termen de livrare produse este de 48 de ore, timp suficient ca orice salariat ce are atribuțiuni de livrare să-și îndeplinească această sarcină.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
În recurs, intimatul a depus la dosar un act medical.
Analizând recursul formulat de către pârâta “” G, prin reprezentant legal, prin prisma disp.art.3041Cod.proc.civilă, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Se reține că, potrivit disp.art.40 alin.1 lit.e) din Codul muncii, angajatorul are dreptul să constate săvârșirea abaterilor disciplinare și să aplice sancțiunile corespunzătoare,potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil și regulamentului intern.
Conform disp.art.263 din Codul muncii, angajatorul dispune într-adevăr de prerogativă disciplinară, avânddreptul de aplica,potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia ar fi săvârșit o abatere disciplinară.
Din analiza acestor texte legale, Curtea reține căaceastă prerogativă disciplinară a angajatorului nu poate fi una absolută, discreționară, oricare dintre sancțiunile disciplinare putând fi aplicată doar cu respectarea dispozițiilor legale în materie, care le includ și pe cele privind criteriile ce trebuie avute în vedere la individualizarea sancțiuniiși în orice caz aceasta nu poate înlătura prerogativa instanței de judecată,legal investită cu un conflict de muncă privind legalitatea și temeinicia unei măsuri disciplinare,de a verifica și măsura în care unitatea a luat în considerare aceste criterii, pentru a stabili gravitatea abaterii săvârșite de către salariat.
Faptul că în regulamentul intern al societății sunt cuprinse abaterile disciplinare și sancțiunile disciplinare aplicabile fiecărei abateri, conform disp.art.258 din Codul muncii, nu poate conduce la concluzia că sancțiunea disciplinară aplicată de către angajator poate fi sustrasă controlului judecătoresc, în privința legalității acestei măsuri, ce trebuie să fie întotdeauna direct proporțională cu gravitatea concretă a abaterilor săvârșite de către salariat.
Se mai reține că, din moment ce, conform disp.art.268 alin.5 din Codul muncii, decizia de sancționare poate fi contestată de către salariat la instanțele judecătorești, jurisdicția muncii nu se poate rezuma în acest caz doar la verificarea aspectelor formale ale actului unilateral al angajatorului și la respectarea procedurii disciplinare, ci de esența controlului de legalitate este tocmai analizarea modului de individualizare măsurii disciplinare, neputându-se accepta ideea unor sancțiuni prestabilite pentru anumite abateri disciplinare.
De asemenea, având în vedere faptul că, potrivit disp.art.78 din Codul muncii, atunci când instanța constată nelegalitatea sau netemeinicia concedierii, dispune anularea acestei măsuri, aceasta poate dispune desigur și mai puțin, respectiv înlocuirea măsurii încetării disciplinare a contractului de muncă cu o altă sancțiune disciplinară, atunci când constată că salariatul a săvârșit o fapta ce reprezintă abatere disciplinară, dar sancțiunea aplicată a fost în mod greșit individualizată.
În consecință, se reține că prima instanță avea posibilitatea de a dispune înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate de către angajator cu o altă sancțiune.
În mod corect instanța de fond a reținut că intimatul a săvârșit la data de 13.11.2008 o abatere disciplinară, în sensul disp.art.263 alin.2 din Codul muncii, aceea de nerespectare a deciziei conducerii societății recurente nr.652/11.11.2008, care i-a fost adusă la cunoștință, decizie ce prevedea ca toate autospecialele transport marfă să se parcheze în curtea societății.
Într-adevărangajatorul, conform disp.art.40 alin.1 lit.a) și c) din Codul muncii are dreptul de a stabili organizarea și funcționarea unității și de a da dispoziții obligatorii legale pentru salariat, în virtutea prerogativei sale de direcționare a angajaților, ce decurge tocmai din raportul de subordonare în care se află salariatul, specific oricărui raport de muncă.
Potrivit disp.art.61 alin.1 lit.a ) din Codul muncii,angajatorulpoate dispune însă concediereadisciplinarănumai în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetatede la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern.
Gravitatea abateriisestabilește potrivit criteriilor prevăzute de dispozițiile art.266 din Codul muncii.
Având în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârșită, respectiv faptul că instrucțiunile, procedurile de lucru, prevăzute în decizia conducerii societății recurente nr.652/11.11.2008, au reprezentat modificări ale practicilor cu care salariații societății au fost obișnuiți în timp și faptul că nerespectarea acestor dispoziții de către intimat a fost constatată la data de 13.11.2008, chiar în ziua următoare aducerii acestora la cunoștință, faptul că această abatere nu a avut consecințe deosebite în ceea ce privește activitatea și patrimoniul societății, că nu s-a dovedit în cauză sancționarea anterioară a contestatorului sau că acesta, prin comportamentul său general în serviciu, nu respectă ordinele și dispozițiile conducătorilor ierarhici, Curtea reține că măsura concedierii acestuia, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, este disproporționată în raport cu abaterea săvârșită.
Sancționarea disciplinară a salariatului cu avertisment scris se impune atât pentru a pedepsi încălcarea unor proceduri legale pe care angajatorul le-a dispus în temeiul prerogativelor de organizare și direcționare de care acesta se bucură în cadrul raporturilor de muncă și care nu trebuie să fie cenzurate de către salariat, cât și pentru a preveni pe viitor săvârșirea de către angajat a altor fapte de încălcare a dispozițiilor legale ale conducerii societății, care desigur l-ar expune aplicării unei măsuri mai severe, eventual chiar cu desfacerea contractului de muncă.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul disp.art.312 alin.1 din Codul muncii, să se respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta “” G și să se mențină sentința pronunțată de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 855 din 2 aprilie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Gabriella Purja, Sergiu Cătălin Boboș Cristina
– – – – – –
GREFIER
Red./Tehnored.:;
25.11.2009-2 ex.
Jud.fond.: – Tribunalul Cluj: -;.
