A arătat că, în fapt a fost angajat cu contract individual de muncă de către pârâtă iar la 01.10.2007 a fost detaşat la Iaşi iniţial pentru 3 luni şi apoi până la 31.12.2009. La 09.09.2008 a solicitat încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor, începând cu 30.09.2009 şi iniţial a primit acceptul şefului de departament dar cu data de 01.11.2009. Şeful ierarhic superior şefului de departament a refuzat să aprobe această cerere. La începutul lunii decembrie 2009 i s-a adus la cunoştinţă că raporturile de muncă vor înceta cu 01.01.2009 dar nu a primit nici o decizie referitoare la încetarea contractului de muncă.
La 20.12.2009 a intrat în concediu medical durata privind incapacitatea temporară de muncă întinzându-se până la data de 29.03.2009. Deşi a trimis aceste certificate medicale angajatorul a refuzat să-i plătească indemnizaţia aferentă pentru intervalul 01.01.2009 -21.03.2009. La data de 19.05.2009 când a primit carnetul de muncă a observat că data de încetare a raporturilor de muncă a fost consemnată 01.01.2009 în loc de 21.03.2009.
În drept, a invocat prevederile Legii 19/2000 şi ale OUG 158/2005 şi a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La 06.01.2010 a depus întâmpinare pârâta prin care a solicitat respingerea acţiunii întrucât raporturile de serviciu ale reclamantului au încetat la data de 31.12.2008 conform Deciziei 477/15.12.2008. Actul are la bază cererea 12.200 din 30.09.2008 prin care reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor.
În ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile a considerat că un contract individual de muncă nu poate fi suspendat de drept în tem.art.50 lit.b din Codul muncii atâta timp cât părţile au convenit ca relaţiile de muncă să înceteze la o anumită dată. De aceea, potrivit art.55 lit.b din Legea 53/2003 data de încetare a relaţiilor de muncă este 31.12.2008. O încetare ulterioară datei prevăzute în convenţia părţilor chiar şi datorită intervenirii incapacităţii de muncă ar însemna o încălcare a acordului de voinţă al părţilor. A invocat faptul că, atât doctrina cât şi practica sunt consecvente în a aprecia că un contract individual de muncă poate înceta de drept sau prin acordul părţilor chiar şi în perioada incapacităţii temporare de muncă a salariaţilor.
A mai relevat faptul că reclamantul a depus cu depăşirea termenului de 5 zile stabilit de art. 36 alin.2 din OUG 158/2005 certificatele de concediu medical, regăsindu-se într-o situaţie de evidentă încălcare a unei dispoziţii legale ce lipseşte de rezultatul eficient un proces de decontare anevoios între angajator şi Casa de Asigurări de Sănătate. Societatea i-a comunicat acest aspect reclamantului prin adresa nr. 1882 din 03.02.2009 dar plicul nu a fost ridicat de către reclamant.
În legătură cu acest ultim aspect a invocat lipsa calităţii procesual pasive deoarece P. I. ar trebui să se adreseze Casei de Asigurări de Sănătate Botoşani, singura instituţie abilitată să-i plătească reclamantului indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă ulterioară datei de 01.01.2009.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. 4778/40/2009 a fost respinsă acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de către pârâtă instanţa a reţinut că potrivit art.12 din OUG 158/2005 este în sarcina angajatorului plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă şi cum P.I. a fost salariatul societăţii E, pretenţia privind achitarea indemnizaţiei trebuie soluţionată pe fond în raport cu calitatea reclamantului de fost salariat şi cu dispoziţiile legale aplicabile în situaţia încetării raporturilor de muncă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin Dispoziţia nr.477 din 05.12.2008 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre E şi numitul P. I. începând cu data de 31.12.2008 în temeiul art. 55 lit. b din Legea 53/2003 ca urmare a acordului părţilor.
Această decizie i-a fost adusă la cunoştinţă reclamantului, aşa cum a relevat, iniţial în decembrie 2008 după care, angajatorul i-a comunicat prin adresa 1882 din 03.02.2009 reclamantului că nu poate să-i plătească indemnizaţia pentru concediu medical aferentă intervalului începând cu 01.01.2009 întrucât raporturile de muncă au încetat la 31.12.2008. Instanţa nu a reţinut culpa societăţii în ceea ce priveşte neprimirea acestei adrese de către reclamant, în condiţiile în care pe confirmarea de primire aflată în copie la fila 40 dosar s-a consemnat că destinatarul P. I. a fost avizat şi reavizat de Poşta Română pentru a primi aceste documente.
Angajatorul a depus la dosar şi comunicarea internă din 04.12.2008 prin care salariatului i s-a adus la cunoştinţă că raporturile de muncă urmează să înceteze cu 31.12.2008 P. I. confirmând în cererea de chemare în judecată că a primit o asemenea înştiinţare.
Din petitul acţiunii rezultă că în mai 2009 reclamantul a primit carnetul de muncă în care s-a consemnat că a încetat contractul individual de muncă la data de 31.12.2008 prin acordul părţilor (pct.93 fila 13 verso). Reclamantul nu a făcut dovada că ar fi contestat această măsură a încetării raporturilor de muncă în termenul prevăzut de art.283 lit.a din Legea 53/2003 astfel că măsura a rămas definitivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul P. I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie motivat de faptul că, în condiţiile în care incapacitatea de muncă a survenit la 29 decembrie 2008, raporturile de muncă cu pârâta urmau să înceteze la momentul în care această situaţie a luat sfârşit – respectiv 23 martie 2009, potrivit ultimului certificat medical înaintat prin corespondenţă.
Mai mult, arată recurentul, art.60 lit.a din Codul muncii prevede că în perioada în care un contract individual de muncă este suspendat, angajatorul se află în imposibilitatea de a dispune concedierea salariatului.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că noţiunea de concediere a salariatului este diferită de cea a încetării de drept a contractului, respectiv de noţiunea încetării raporturilor de muncă prin acordul părţilor, motivat de faptul că legiuitorul ar fi instituit prin intermediul art.60 din Codul muncii anumite interdicţii temporare privind încetarea raporturilor de muncă prin voinţa unilaterală a angajatorului.
De asemenea, arată recurentul că nu a contestat dispoziţia nr.477 din 5 decembrie 2008 de încetare a raporturilor de muncă, întrucât aceasta exprimă acordul său cu privire la încetarea raporturilor de muncă, contractul fiind încheiat numai pentru executarea anumitor lucrări.
Aceasta nu-l scuteşte însă pe angajator să-l priveze de dreptul de protecţie conferit de lege prin instituţia suspendării de drept a contractului de muncă coroborat cu dispoziţiile art.60 lit.a din Codul muncii.
În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia nr. 814/03.06.2010 a Curţii de Apel Suceava – secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. 4778/40/2009, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
La data de 30 septembrie 2008 reclamantul a adresat societăţii pârâte o cerere înregistrată sub nr.12200 prin care solicită încetarea contractului individual de muncă, prin acordul părţilor, începând cu data de 30 septembrie 2008, cu acordarea plăţilor compensatorii prevăzute în programul de plecări voluntare.
Ulterior, între părţi a fost încheiat un act adiţional sub nr.1736/21 octombrie 2008, act prin care s-a convenit ca reclamantul să-şi desfăşoare activitatea la Direcţia ., în perioada 1 octombrie 2008 – 31 decembrie 2008.
Prin decizia nr.477 din 5 decembrie 2008 emisă de societatea pârâtă a fost confirmat faptul că în data de 31 decembrie 2008 încetează contractul individual de muncă al reclamantului, conform prevederilor art.55 lit.b din Codul muncii.
Reclamantul recurent arată în cererea introductivă de primă instanţă că la începutul lunii decembrie 2009 a fost înştiinţat verbal de către directorul servicii corporative că i-a fost aprobată plecarea cu acordul părţilor începând cu 1 ianuarie 2009, însă, arată în continuare partea, nu a primit nici o decizie referitoare la încetarea contractului individual de muncă.
De asemenea, şi în cererea de recurs recurentul reclamant arată că nu a contestat decizia nr.477 din 5 decembrie 2008 întrucât aceasta exprima acordul său cu privire la încetarea raporturilor de muncă.
Temeiul legal al încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor îl constituie art.55 lit.b din Codul muncii.
Deoarece încheierea contractului este rezultatul consimţământului reciproc al părţilor, mutuus conssensus, tot acordul lor de voinţă poate conduce la încetarea sa, mutuus dissensus.
Este o aplicare a principiului simetriei actelor juridice.
În speţă angajatorul pârât a procedat la încetarea contractului în baza art.55 lit.b din Codul muncii având în vedere cererea din care rezultă intenţia clară a salariatului reclamant de a părăsi societatea.
Manifestarea neîndoielnică în acest sens a fost exprimată prin cererea înregistrată sub nr.12200/30 septembrie 2008, ulterior părţile convenind ca raporturile de muncă să continue şi în perioada 1 octombrie 2008 – 31 decembrie 2008.
De altfel, aşa cum mai sus s-a arătat, reclamantul recurent nu a contestat nici un moment că a solicitat încetarea contractului de muncă în baza acordului părţilor, că şi-a dat acordul în acest sens şi a fost înştiinţat în legătură cu data la care contractul de muncă urmează să înceteze în acest temei, singura problemă fiind faptul că ar opera interdicţia impusă de dispoziţiile art.60 lit.a din Codul muncii, pe durata incapacităţii temporare de muncă.
Art.60 lit.a din Codul muncii dispune că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii.
Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (art.58 alin.1 Codul muncii).
Prin urmare, interdicţia impusă de dispoziţiile art.60 lit.a din Codul muncii operează numai în situaţia concedierii care poate fi dispusă pentru motive ce ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana lui (art.58 alin.2 Codul muncii).
Rezultă clar şi neechivoc din dispoziţiile legale mai sus arătate: nu poate fi dispusă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical.
În speţa de faţă vorbim însă de o încetare a contractului individual de muncă în temeiul acordului părţilor şi la data stabilită de acestea – 31 decembrie 2008.
Nu este vorba de o încetare a contractului de muncă ca urmare a voinţei unilaterale a angajatorului, situaţie în care şi-ar găsi aplicare dispoziţiile art.60 lit.a din Codul muncii.
Starea de incapacitate temporară de muncă a reclamantului salariat nu constituie o interdicţie cu caracter temporar pentru încetarea raporturilor de muncă, ca efect al acordului părţilor.
În situaţia în care ar înceta raporturile de muncă la o dată ulterioară celei stabilite de ambele părţi, nu s-ar mai putea reţine că voinţa părţilor asupra condiţiilor încetării raporturilor de muncă concordă, nu s-ar mai putea constata încetarea contractului ca efect al acordului părţilor, la data convenită de acestea.
Că a primit sau nu reclamantul recurent decizia emisă de intimată, prin care se confirmă faptul că încetează contractul de muncă începând cu data de 31 decembrie 2008, nu are nici o relevanţă în cauză, în condiţiile în care nu este necesară emiterea unei decizii în acest sens, ţinându-se seama că însuşi contractul de muncă este consensual.
În condiţiile în care de la data de 31 decembrie 2008 reclamantul nu mai are calitatea de salariat la societatea pârâtă, apar ca neîntemeiate cererile de obligare a acestei unităţi la plata indemnizaţiei pentru concediu medical în perioada 1.01.2009 – 21.03.2009 şi la înscrierea în carnetul de muncă a menţiunilor corespunzătoare privind data încetării raporturilor de muncă, respectiv data de 21.03.2009.
