Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 1474/116/2010 la data de 01.04.2010, reclamantii C I si D V au chemat în judecata pe pârâta SC OMV PETROM SA solicitând ca prin hotarâre judecatoreasca aceasta sa fie obligata la plata drepturile reprezentând o indemnizatie minima de concediere, în functie de vechimea în munca de peste 10 ani, respectiv 5 salarii medii nete, astfel cum prevede art.50 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de societate pe anul 2007, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii lor reclamantii arata ca au fost angajati ai societatii, contractele lor de munca încetând din motive neimputabile, urmare restructurarii activitatii societatii.
Mentioneaza ca în aceste conditii angajatorul avea obligatia sa le plateasca potrivit art.50 din Contractul Colectiv de Munca/2007, o indemnizatie minima de concediere în functie de vechimea în munca, respectiv de 5 salarii medii nete, având în vedere ca au o vechime în munca în cadrul societatii pârâte de peste 10 ani.
În dovedirea cererii solicita proba cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza contabila.
În drept invoca prevederile art.243-248 din Legea 53/2003, art.50 CCM/2007.
Pârâta formuleaza întâmpinare prin care solicita respingerea cererii ca neîntemeiata .
Invoca exceptia prescriptiei dreptului la actiune apreciind ca în cauza este aplicabil termenul de prescriptie stabilit de art. 283 alin. 1) lit. e), întrucât indemnizatia nu constituie salarial, ci reprezinta o forma de sociala in virtutea platilor efectuate de angajat si angajator la fondul pentru somaj.
In subsidiar, arata pârâta , in situatia in care instanta va aprecia ca drepturile solicitate de reclamanti prin cererea de chemare in judecata au natura unor drepturi salariale, urmeaza a fi aplicabile prevederile art. 166 coroborate cu prevederile art. 283 lit. c Codul Muncii conform carora dreptul la actiune cu privire la drepturile salariale sau la anumite despagubiri catre salariat rezultate din neexecutarea totala sau partiala a obligatiilor privind plata salariilor se prescrie in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
In aceste conditii, pretentiile solicitate de reclamanti care exced limitei de 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare in judecata, sunt prescrise.
Pe fondul cauzei solicita respingerea cererii reclamantilor motivat de faptul ca obligatia de plata a indemnizatiei de concediere are un singur izvor – Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate, modificat prin adoptarea Planului Social (anexa la CCM) si a Amendamentelor la acesta. Partile Contractului colectiv de munca nu au intentionat sa acorde doua remuneratii compensatorii cu acelasi titlu, respectiv „indemnizatie de concediere”.
Precizeaza ca indiferent si independent de calificarea sa, indemnizatia nu poate fi platita decât o singura data, fie in forma prevazuta in CCM, fie in ceea prevazuta in Planul Social, pentru ca, in ambele cazuri, plata are aceeasi cauza, nefiind posibil cumulul a doua plati, cu acelasi titlu si având aceeasi cauza.
Mentioneaza ca vointa partilor semnatare ale Contractului Colectiv de Munca, Planul Social si a Amendamentele la acesta a fost aceea de a modifica prevederile art. 50 din CCM, în sensul instituirii unor conditii mult mai avantajoase de concediere, si nu de a crea drepturi cumulative la plata unor sume de bani cu acelasi titlu, respectiv „indemnizatie de concediere”.
Atat Planul Social cat si Amendamentul din data de 13.09.2006 reprezinta, în realitate, acte de modificare ale Contractului Colectiv de Munca si nu acte individuale, distincte de acesta, de natura a naste un alt drept de creanta.
În acest sens învedereaza ca Planul Social nu constituie prin el însusi un act de sine statator, un izvor de drepturi distinct, fiind o anexa la Contractul Colectiv de Munca. Potrivit dispozitiilor art. 1 din Planul Social, „acesta constituie o Anexa la CCM,” fiind, asadar, parte integranta a acestuia.
Având în vedere faptul ca dispozitiile art. 50 din CCM au fost înlocuite cu cele prevazute la pct. 4 din Planul Social ca urmare a negocierilor purtate între FSLI si Petrom, precizeaza pârâta, acestea din urma au devenit obligatorii pentru ambele parti semnatare, aplicându-se cu prioritate, în speta reclamantii au fost disponibilizati ca urmare a concedierilor colective, indemnizatia minima de concediere fiind negociata si acordata de Petrom, cu respectarea art. 50 CCM, pornind de la formula de calcul utilizata in situatia mentionata la art. 50(1).
Mai arata pârâta ca modificarea cuantumului indemnizatiei de concediere s-a impus ca o necesitate în raport de prevederile art. 50 alin. l din CCM care instituia un cuantum al acesteia mai mic decât cel prevazut prin OUG nr. 98/1999 privind protectia sociala a persoanelor ale caror contracte vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective.
Din analiza comparativa a dispozitiilor art. 50 alin. 1 din CCM cu cele ale art. 32 din OUG nr. 98/1999 si ale pct. 4 din Amendamentul la Planul Social încheiat in data de 13.09.2006, învedereaza pârâta, se observa cu evidenta faptul ca FSLI PETROM a negociat cu S.C. PETROM S.A. conditii mult mai avantajoase de concediere prin Planul Social, fara însa ca aceasta sa semnifice posibilitatea cumularii celor doua categorii de masuri.
În concluzie, mentioneaza ca ceea ce se solicita de catre reclamanti este o reparare dubla a prejudiciului, cerere neîntemeiata în conditiile în care partile (patronatul si sindicatul reprezentativ), prin vointa lor comuna, au modificat conventional CCM, prin negocierea Planului Social ca anexa la Contractul Colectiv de Munca, situatie fata de care considera ca nu exista un temei juridic în baza caruia sa fie obligata la plata cumulativa a sumelor prevazute în art. 50 alin. 1 din CCM si a celor prevazute la pct. 4 din Planul Social si care au fost platite deja. conform înscrisurilor depuse la dosar.
În dovedire depune înscrisuri.
În drept: invoca dispozitiile art. 114 si urm. C.proc.civ., art. 50, 137,139 CCM Petrom.
Examinând actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Conform datelor înserate în carnetele de munca ale reclamantilor, acordului nr. 76 / 2007 încheiat la data de 13.07.2007 între reclamantul C I si pârâta privind încetarea contractului individual de munca înregistrat sub nr. 230/24.05.1990 si acordului nr. 24/2007 încheiat la data de 28.04.2007 între reclamantul D V si pârâta privind încetarea contractului individual de munca înregistrat sub nr. 186, reclamantii au fost angajatii pârâtei, contratele individuale de munca ale acestora încetând prin acordul partilor în temeiul art. 55 lit b Codul muncii si art. 59 din Contractul colectiv de munca al Petrom, la data de 13.07.2007 în cazul reclamantului C I si la data de 28.04.2007 în cazul reclamantului D V.
În ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune, urmeaza a fi respinsa având în vedere ca, raportat la obiectul actiunii, în cauza nu sunt aplicabile dispozitiile prev. de art. 283 alin.1 lit.”e” din Codul muncii invocat de pârâta, ci cele ale art.283 alin.1 lit.”c” din Codul muncii, potrivit carora cerintele în vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta, printre altele, fie în plata unor drepturi salariale neacordate, fie în plata unor despagubiri catre salariati, cum e cazul de fata.
Pe fond cauzei, priveste cererea reclamantilor ca neîntemeiata, urmând a fi respinsa pentru urmatoarele considerente:
Deoarece încheierea contractului individual de munca este rezultatul consimtamântului reciproc al partilor „mutuus conssensus”, tot acordul lor de vointa poate conduce la încetarea sa, „mutuus dissensus”, fiind în fapt o aplicare a principiului simetriei actelor juridice. Actul juridic prin care partile pun capat raportului de munca trebuie sa îndeplineasca conditiile de fond stabilite de lege pentru validitatea oricarui act juridic si mai cu seama este necesar ca ele sa-si materializeze acordul de vointa printr-un consimtamânt care sa întruneasca cerintele art. 948 Codul muncii. Prin urmare, pentru încetarea raporturilor de munca în temeiul art. 55 lit b Codul muncii, consimtamântul ambelor parti trebuie sa fie serios si explicit, sa excluda orice echivoc.
În speta, asa cum s-a aratat anterior între pârâta în calitate de angajator si reclamanti în calitate de salariati au fost încheiate acorduri privind încetarea contractelor individuale de munca în temeiul arat. 55 lit. B Codul muncii si art. 59 din Contractul colectiv de munca, în art. 2 din acest acord, partile stipulând ca pârâta va achita fiecaruia dintre cei doi reclamanti o suma neta de 11315 lei reprezentând 50% din pachetul salarial corespunzator vechimii în unitate si acordat cu respectarea prevederilor planului social, acorduri ce au fost însusite de catre reclamanti prin semnatura.
Prin urmare raporturile de munca au încetat prin acordul de vointa al reclamantilor si al pârâtei si nu prin actul unilateral al angajatorului de concediere, asa încât în mod nefondat acestia solicita plata indemnizatiei minime de concediere prevazuta de art. 50 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de societate pe anul 2007, indemnizatie ce se acorda numai în cazul concedierii individuale pentru motive ce nu tin de persoana angajatului nu si în cazul în care încetarea contactului de munca s-a realizat prin acordul partilor.
Fata de aspectele sus – retinute va respinge cererea reclamantilor.
Va respinge si cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecata, deoarece aceasta nu a depus la dosar înscrisuri din care sa rezulte cuantumul acestora.
În temeiul art. 36 din Regulamentul de Ordine interioara al instantelor judecatoresti opinia asistentilor judiciari este concordanta cu solutia si considerentele expuse în motivarea prezentei hotarâri.
Vazând si dispozitiile art. 79 si 80 din Legea nr. 168/1999.
