ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 89/R/2010
Ședința publică din 18 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Sergiu Cătălin Boboș Sergiu
–
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2831 din 21 octombrie 2009 Tribunalului Cluj, pronunțate în dosar nr-, privind și pe pârâta – SRL, având ca obiect contestație decizie de sancționare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent, asistat de avocat, cu împuternicire avocațială la fila 15 din dosar, și reprezentanta pârâtei intimate – SRL, avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâtei intimate și este scutit de plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 08 ianuarie 2010, prin registratura instanței, pârâta intimată – SRL a depus la dosar întâmpinare, un exemplar înmânându-se reprezentantului reclamantului recurent.
Reprezentantul reclamantului recurent și reprezentanta pârâtei intimate arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită în principal admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs depus la dosar, cu cheltuieli de judecată atât la fond cât și în recurs constând în onorariu avocațial.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, susținând pe larg motivele arătate în scris prin întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2831 din 21 octombrie 2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul în contradictoriu cu pârâta SRL, având ca obiect un conflict de muncă.
Reclamantul a fost obligat să-i achite pârâtei suma de 3.903,2 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a fost angajatul pârâtei în funcția de manager zonă începând cu data de 02.07.2007, având încheiat un contract individual de muncă, înregistrat sub nr. 2128/12.07.2007, fiindu-i stabilit un salariu lunar de bază brut în sumă de 1906 lei.
Referitor la decizia nr. 07/12.02.2009 prin care reclamantului i s-a aplicat sancțiunea reducerii salariului cu 10% pe timp de o lună, instanța a reținut că disciplina muncii este o condiție obiectivă, necesară și indispensabilă desfășurării activității fiecărui angajator, și că este absolut necesar ca toți angajații să respecte ordinea și mai ales disciplina muncii, pentru a se putea asigura un climat propice desfășurării procesului de producție. În virtutea raportului de subordonare, angajatul este obligat să respecte atât obligațiile prevăzute expres prin actele normative, regulamente de ordine interioară, contractul colectiv de muncă și cel individual, dar și dispozițiile date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuțiilor de coordonare, îndrumare și control.
Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare angajaților săi (art. 263 din Codul muncii ), acesta fiind în măsură să cuantifice exact sancțiunea, ținând cont și de sancțiunile disciplinare avute de angajat anterior.
Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin scriptul denumit ” Convocare ” din data de 27.01.2009. Acesta s-a prezentat la convocare și și-a formulat apărările, în urma convocării fiind încheiat procesul verbal din data de 09.02.2009 care menționează aceste apărări.
Referitor la aceste abateri disciplinare instanța a reținut următoarele: în primul rând, funcția de manager de zonă impune o anumită conduită și respectarea unor planuri de realizări la care reclamantul nu poate susține că nu i-au fost aduse la cunoștință și care puteau fi respectate chiar dacă nu exista comunicată o fișă a postului. Mai mult chiar, la dosar a fost depusă fișa postului pentru reclamant, (191-193), pe care acesta a semnat de primire pentru studiu, fișă care constituie anexa la contractul individual de muncă.
Prin mai multe adrese reclamantul a fost notificat, anterior sancționării, solicitându-i-se depunerea rapoartelor de utilizare a timpului de muncă.
Referitor la acest aspect, instanța a reținut că este datoria fiecărui angajat, cu atât a unui manager de zonă, să-și justifice utilizarea judicioasă a timpului de muncă.
Decizia de sancționare mai reține faptul că reclamantul nu și-a realizat obiectul contractului individual de muncă, respectiv vânzările potrivit potențialului de desfacere a zonei, iar în perioada desfășurării activității un număr de 2 clienți au solduri restante importante.
Cu privire la decizia nr. 10/01.04.2009, comunicată reclamantului la data de 06.04 2009, instanța a reținut că acesta a contestat-o în precizarea de acțiune depusă la data de 30.04.2009 pentru termenul din 18.05.2009, în termenul de 30 de zile prevăzut expres de art. 268, alin. 1 din Codul muncii.
La baza deciziei a stat Referatul nr. 486/17.03.2009 întocmit de directorul de vânzări. Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin Convocatorul din data de 18.03.2009, comunicat reclamantului la data de 20.03.2009 prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Acesta nu s-a prezentat la convocare și nu și-a formulat apărările.
Din analiza deciziei nr. 10/01.04.2009 instanța a reținut că reclamantului i s-au imputat nerealizarea obiectivelor trasate, nerealizarea sarcinilor de serviciu dar mai ales refuzul de a desfășura orice fel de activitate. Din actele depuse de pârâtă se poate concluziona că deși reclamantului i s-a solicitat, prin mai multe adrese și e-mailuri să depună rapoarte de activitate și după emiterea deciziei de sancționare nr. 07/12.02.2009.
Referitor la drepturile salariale solicitate de reclamant, instanța a reținut că în mod temeinic pârâta a refuzat plata de drepturi salariale pentru perioada cât reclamantul nu a prestat activitate.
Potrivit prevederilor art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.
Prima instanță nu a reținut susținerile reclamantului că nu și-a putut îndeplini atribuțiile de serviciu fiind lipsit de mijloacele de deplasare, atâta timp cât acesta nici nu a fost prezent la locul de muncă și nici nu a prestat activitate o lungă perioadă de timp. Mai mult chiar, acesta nu a depus nici măcar rapoarte de activitate, acte pentru care nu era nevoie de deplasări.
Pârâta a depus la dosar fluturașii de salariu al reclamantului de la data angajării și până în luna decembrie 2008 care dovedesc că în perioada cât acesta a prestat activitate a fost plătit.
B credință a pârâtei se poate constata prin faptul că deși reclamantul a contestat netemeinic preavizul nr. 473/25.02.2008, contestație respinsă irevocabil, pârâta nu a mai emis nici o decizie prin care reclamantului să i se fi desfăcut contractul individual de muncă, deși i-a fost acordat preavizul de 20 zile lucrătoare în perioada 25.02.2008 – 21.03.2008.
Cu privire la plata concediului de odihnă, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 139 alin. (3) din Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic. La semnarea contractului individual de muncă reclamantul a solicitat acordarea a 5 zile de concediu de odihnă, concediu care i-a fost acordat, iar în perioada 24.12.2007 – 11.01.2008 a fost în concediu, la fel ca și întreg personalul pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând în principal admiterea recursului și modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată și: anularea deciziei nr. 07/12 februarie 2009 emise de angajator, privind sancționarea recurentului disciplinară cu reducerea salariului cu 10 % pe timp de o lună, ca netemeinică și nelegală; obligarea angajatorului la plata către recurent a drepturilor salariale aferente perioadei 1 mai 2008 – 1 aprilie 2009, conform contractului individual de muncă nr. 2128 din 12 iulie 2007, constând în salariul lunar de 1906 lei brut și adaosul lunar de 2901 lei/lună brut; anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 10/1 aprilie 2009, emise de angajator, ca netemeinică și nelegală; dispunere reintegrării recurentului în funcția de manager zonă la – SRL B, conform contractului de muncă nr. 2128/2 iulie 2007; să se dispună plata către recurent, cu titlu de despăgubire, a unor sume echivalente cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu adaosul lunar de 2901 lei de care ar fi beneficiat începând cu data de 1 aprilie 2009 și până la reintegrarea efectivă în funcția de manager zonă; obligarea angajatorului la plata unei compensații de 5000 de Euro pentru prejudiciile morale cauzate prin conduita abuzivă din ultimele 12 luni, sancționarea disciplinară nelegală și concedierea nelegală.
În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în privința cheltuielilor de judecată acordate pârâtei în sensul reducerii acestora, conform art. 274 alin 3 Cod procedură civilă, la nivelul cheltuielilor de judecată ale reclamantului din prima instanță.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prima instanță a pronunțat o hotărâre sumar motivată prin care nu a analizat motivele de nulitate a deciziilor de sancționare disciplinară și a ignorat probele administrate în fața instanței.
Cu toate că decizia de sancționare este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea art. 268 alin. 2 lit. b, c și f și Codul muncii și pe de altă parte este și netemeinică întrucât abaterile constatate nu se reflectă în prevederile contractului individual de muncă, a fișei postului sau a vreunui regulament de ordine interioară.
S-a arătat că prima instanță a reținut că angajatorul a procedat în mod corect întrucât angajatul nu a fost prezent la locul de muncă cu toate că aceste era agent de vânzări peste 6 județe angajatorul având sediul în B, astfel că nu se deplasa decât ocazional la sediul angajatorului sa fiind una exclusiv de teren.
Întrucât angajatorul i-a retras echipamentul de lucru încă din 4 martie 2008 și nu i-a asigurat nicio clipă posibilitatea de a-și desfășura activitatea, consideră că este îndreptățit la plata drepturilor salariale.
Intimata – SRL B prin întâmpinarea depusă la fila 20-22, solicită respingerea recursului ca nefondat cu menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs și a actelor atașate la dosar, Curtea de apel constată următoarele:
Criticile recurentului privitoare la faptul că prima instanță nu a motivat hotărârea adoptată cu privire la soluția de respingere a cererilor de anulare a deciziilor de sancționare este fondată, fiind prezent motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 7.pciv.
Potrivit art. 268 alin. 2 din Codul munciis ub sancțiunea nulității absolute, în decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare se cuprind în mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică, termenul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Din acest text legal rezultă că necuprinderea în decizia de sancționare a cel puțin unuia din aceste elemente esențiale lovește cu nulitatea măsura luată, astfel încât dacă textul reglementează o cauză de nulitate reiese că trebuie îndeplinite în totul condițiile cerute de lege.
În cauza de față Decizia nr. 7 din 12 februarie 2009 prin care pârâta l-a sancționat disciplinar pe reclamant cu reducerea salariului cu 10% pe timp de o lună nu cuprinde toate elementele esențiale prevăzute de textul legal mai sus arătat, astfel încât aceasta este lovită de nulitate și nu se mai impune verificarea temeiniciei motivelor care au stat la baza emiterii acesteia.
Astfel, decizia nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
În ceea ce privește concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului dispusă ca sancțiune disciplinara, potrivit art. 62 alin. 1 ind. 1 din Codul muncii: “în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 263- 268.” Conform alin. (2) al aceluiași articol: “Decizia se emite in scris si, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie sa fie motivata in fapt si in drept si sa cuprindă precizări cu privire la termenul in care poate fi contestata si la instanța judecătorească la care se contesta.”
Astfel, cu privire decizia nr. 10 din 1 aprilie 2009 emisă tot de către pârâtă prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantului, de asemenea Curtea constată că nu îndeplinește cerințele de legalitate prevăzute de art. 268 Codul muncii, lipsind precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Toate aceste lipsuri fac ca decizia mai sus arătată să fie lovită de nulitate absolută impunându-se în acest sens anularea acesteia.
Constatând nulitatea absolută a deciziei de concediere în raport de nerespectarea condițiilor imperative, instanța va admite petitul acțiunii având ca obiect repunerea reclamantului în situația anterioară emiterii actului de sancționator, respectiv va dispune reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv manager zonă și va obliga pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate de care ar fi beneficiat acesta începând cu 1.04.2009 și până la reintegrarea efectivă.
În privința cererii de obligare a angajatorului la plata către recurent a drepturilor salariale aferente perioadei 1 mai 2008 – 1 aprilie 2009, conform contractului individual de muncă nr. 2128 din 12 iulie 2007, constând în salariul lunar de 1906 lei brut și adaosul lunar de 2901 lei/lună brut, criticile recurentului sunt nefondate, iar dispoziția de respingere a acestui petit va fi menținută.
Astfel din probele administrate la fond, coroborate cu recunoașterile parțiale ale reclamantului, reiese că acesta nu a prestat nici o activitate în folosul intimatei în perioada în care s-au solicitat drepturile salariale mai sus arătate. Pe întreagă această perioadă, reclamantul a avut o stare de pasivitate, necomunicând angajatorului nici măcar rapoartele de activitate ce i-au fost solicitate de acesta.
In mod corect a reținut prima instanță că refuzul pârâtei de a efectua plata de drepturi salariale aferente perioadei 1 mai 2008 – 1 aprilie 2009 fost unul temeinic, sentința fiind motivată în acest sens și dată cu aplicarea corectă a legii.
În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamant, se impune menținerea hotărârii atacte și sub acest aspect, având în vedere că în cauză nu s-a confirmat existența unui prejudiciu de natură morală suferit de catre acesta și la a cărui reparare să fie obligată intimata, nefiind întrunite condițiile răspunderii delictuale în sarcina acesteia din urmă, astfel că criticile recurentului sunt nefondate.
Pentru aceste considerente Curtea în temeiul art. 312 alin. 3 și art. 304 pct. 7 și 9.proc.civ. va admite recursul reclamantului și va modifica în parte sentința recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii astfel cum a fost precizată, conform dispozitivului prezentei decizii.
Intimata – SRL aflându-se în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă va fi obligată să plătească recurentului suma de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și suma de 1.300 lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 2831 din 21.10.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta – SRL, și în consecință:
Dispune anularea deciziei nr. 7/12.02.2009 și a deciziei nr. 10/1.04.2009 emisă de pârâtă.
Dispune reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv manager zonă.
Obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate de care ar fi beneficiat acesta începând cu 1.04.2009 și până la reintegrarea efectivă.
Menține celelalte dispoziții din sentință.
Obligă pe intimata – SRL să plătească recurentului suma de 600 lei, cheltuieli de judecată în recurs și suma de 1.300 lei cheltuieli de judecată la fond.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
– – — – –
Red.
Dact./5 ex./17.02.2010
