– – art. 274
– Statutul profesiei de avocat – art. 132
Pentru ca partea reclamantă să fie considerată că a pierdut procesul, nu este obligatoriu ca ea să fi învestit instanţa cu o cerere pe care aceasta să o fi respins, în aceeaşi măsură „cade în pretenţii” şi acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă, dar a fost obligat la o anumită prestaţie, ca efect al admiterii cererii celeilalte părţi sau acela care şi-a executat obligaţiile ulterior declanşării litigiului, însă declanşarea procesului a fost determinată de atitudinea sa, care nu a fot una conformă dreptului subiectiv corelativ.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului partea care a câştigat procesul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat, recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.
Decizia civilă nr. 10 din 17 ianuarie 2012, Secţia a II-a civilă
Prin sentinţa comercială nr. 688/PI din 1 martie 2011 pronunţată în dosarul nr. 199/30/2011 Tribunalul Timiş a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată de reclamanta R.L.M. în contradictoriu cu pârâta S.C. D S.R.L. Giroc, obligând societatea pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.231,94 lei.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că din interpretarea sistematică a drepturilor şi obligaţiilor asociaţiilor unei cu răspundere limitată rezultă că aceştia au dreptul să fie informaţi cu privire la mersul societăţii, la dispoziţiile luate prin hotărârile asociaţilor sau cele ale administratorului, după caz. Acest drept implică şi obligaţia corelativă din partea societăţii de a le pune la dispoziţie înscrisurile şi informaţiile solicitate de asociat/asociaţii, în caz de refuz, aceştia putând apela la forţa coercitivă a statului, prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de obligare a societăţii de a da curs respectivei obligaţii. Însă, în ipoteza în care înscrisurile sau informaţiile solicitate au intrat în posesia asociatului/asociaţilor, indiferent prin ce modalitate, obiectul unui demers judiciar nu mai subzistă, odată ce acesta a fost realizat ex processum. În speţă, reclamanta a intrat în posesia hotărârii A.G.A. a S.C. D. S.R.L. Giroc din data de 10 decembrie 2010 din alte surse, aşa cum a precizat la ultimul termen de judecată, astfel că demersul său a devenit lipsit de obiect. Cu toate acestea, instanţa a constatat că obţinerea respectivei hotărâri nu s-a realizat din executarea benevolă a obligaţiei pârâtei de a i-o comunica, situaţie în care aceasta se află în culpă procesuală cu privire la iniţierea demersului judiciar de către reclamantă. Mai mult, obţinerea de către reclamantă a hotărârii litigioase s-a realizat atât după notificarea pârâtei şi punerii sale în întârziere cu privire la executarea obligaţiei, cât şi după sesizarea instanţei cu cererea de chemare în judecată. Faţă de aceste considerente, pârâta a fost obligată, în temeiul art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, la plata către reclamantă a sumei de 4.231,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxe judiciare.
Împotriva sentinţei de mai sus a formulat apel pârâta S.C. D. S.R.L. Giroc, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul exonerării sale de la plata cheltuielilor de judecată. Condiţiile acordării cheltuielilor de judecată şi cuantumul acestora se raportează, în primul rând, la „căderea în pretenţiuni”, iar mai apoi, la plata cheltuielilor de judecată efectiv realizate şi raportat la valoarea pretenţiilor, la complexitatea cauzei etc. În speţă, onorariul avocatului este nepotrivit de mare în raport cu îndeplinită şi cu valoarea pricinii, dar şi cu faptul că, în fond, nu a existat o pricină, dosarul fiind închis la primul termen de judecată. În fapt, reclamanta trebuia să renunţe la judecată deoarece ea este cea care a atacat hotărârea A.G.A. în instanţă, anterior promovării prezentei acţiuni. În mod greşit instanţa de fond, deşi a solicitat acte avocatei reclamantei, din oficiu a acceptat susţinerile acesteia, cu toate că ele au fost contestate. De asemenea, apelanta susţine că nu a fost pusă în întârziere, iar la data introducerii acţiunii reclamanta era deja în posesia actului solicitat.
Prin decizia civilă nr. 10 din 17 ianuarie 2012 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L. Giroc împotriva sentinţei comerciale nr. 688/PI din 1 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 199/30/2011 în contradictoriu cu reclamanta R.L.M.
În considerente s-a reţinut că, în esenţă, pârâta consideră că în mod eronat prima instanţă a obligat-o la plata sumei de 4.231,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, pe de o parte, întrucât acţiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, la primul termen de judecată, societatea necăzând în pretenţii, intimata trebuind să renunţe la judecată deoarece ea a atacat hotărârea adunării generale a asociaţilor din data de 10 decembrie 2010, anterior promovării cererii pendinte, iar pe de altă parte, că suma acordată cu acest titlu, reprezentând onorariul de avocat, este nepotrivit de mare în raport cu munca îndeplinită de apărătorul ales şi cu valoarea obiectului cererii, dar şi cu faptul că, „în fond, nu a existat o pricină şi dosarul a fost închis la primul termen de judecată”.
Niciuna dintre aceste critici nu pot determina schimbarea hotărârii atacate.
Astfel, cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, şi cum corect a arătat şi intimata prin întâmpinarea, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţiuni”. Pârâtul este în culpă procesuală nu numai atunci când cererea de chemare în judecată este admisă întrucât el nu şi-a executat obligaţiile, ci şi atunci când executarea respectivelor obligaţii are loc pe parcursul procesului, cu consecinţa respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect. Aceasta, pentru că deşi cererea reclamantului este respinsă de către instanţă, el nu este în culpă procesuală, pornirea procesului fiind determinată de atitudinea pârâtului, care nu şi-a executat obligaţia înainte de sesizarea instanţei de judecată. Chiar şi în această ultimă ipoteză – pârâtul şi-a executat obligaţia înainte de sesizarea instanţei – este posibilă obligarea celui chemat în judecată la suportarea sumelor avansate de reclamant pentru purtarea procesului dacă pârâtul nu l-a înştiinţat pe reclamant de acest lucru şi a fost pus în întârziere.
În alte cuvinte, pentru ca partea reclamantă să fie considerată că a pierdut procesul, nu este obligatoriu ca ea să fi învestit instanţa cu o cerere pe care aceasta să o fi respins, în aceeaşi măsură „cade în pretenţii” şi acela care a păstrat o atitudine procesuală pasivă, dar a fost obligat la o anumită prestaţie, ca efect al admiterii cererii celeilalte părţi sau acela care şi-a executat obligaţiile ulterior declanşării litigiului, însă declanşarea procesului a fost determinată de atitudinea sa, care nu a fot una conformă dreptului subiectiv corelativ.
Faţă de cele mai sus arătate, pentru ca societatea pârâtă să nu poată fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de asociatul reclamant ar fi fost imperios necesar ca apelanta să facă dovada că, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată (13 ianuarie 2011), i-a comunicat intimatei, la adresa indicată de aceasta în notificarea transmisă pe fax în ziua de 22 decembrie 2010, o copie a hotărârii adoptate în adunarea generală a asociaţilor care a avut loc în data de 10 decembrie 2010, dovadă care nu a fost făcută. De altfel, nici după depunerea acţiunii introductive de instanţă, apelanta nu i-a comunicat actul solicitat, intimata luând cunoştinţă de hotărârea A.G.A. a S.C. D. S.R.L. Giroc din altă parte, mai exact în urma comunicării unei copii de către Tribunalul Timiş la cererea formulată în data de 15 februarie 2011 în dosarul nr. 518/30/2011, care are ca obiect intervenţie în procedura de înscriere menţiuni în registrul comerţului, asociata R.L.M. introducând şi o astfel de cerere la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş.
Simpla împrejurare, reală de altfel, că reclamanta intimată a formulat, în data de 16 februarie 2011, o acţiune în anulare împotriva hotărârii adunării generale a asociaţilor S.C. D. S.R.L. Giroc din 10 decembrie 2010 nu poate determina admiterea căii de atac de vreme ce afirmaţia pârâtei apelante, în sensul că asociatul reclamant ar fi atacat în instanţă respectiva hotărâre A.G.A. anterior promovării cererii pendinte nu a fost dovedită. Oricum, esenţială este data la care reclamanta a intrat în posesia actului solicitat, iar din ansamblul probelor administrate rezultă fără dubiu că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată a societăţii pârâte, intimata nu era în posesia acestui înscris.
Alegaţiile apelantei cu privire la faptul că reclamanta ar fi trebuit să renunţe la judecată nu au niciun fundament, raportat la principiul disponibilităţii şi la prevederile art. 246 din Codul de procedură civilă, întrucât numai partea reclamantă este cea care poate aprecia dacă este sau nu cazul să formuleze un asemenea act de dispoziţie, ştiut fiind faptul că renunţarea la judecată este un act juridic unilateral care determină desistarea de la acţiune.
Nici cererea subsidiară a societăţii pârâte, de reducere a onorariului avocaţial acordat de prima instanţă, nu este întemeiată, întrucât, de principiu, onorariul apărătorului este stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ţinând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menţionat, care sunt: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurarea poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.
În primul rând, trebuie reţinut faptul că alin. (3) al art. 274 din Codul de procedură civilă, care permitea instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, face referire la „tabloul onorariilor minimale”, care nu mai există în prezent, reglementarea fiind astfel superfluă. În al doilea rând, această normă a avut menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului, ceea ce nu este cazul în speţă. În al treilea rând, litigiul este unul comercial (între profesionişti, în accepţiunea noului Cod civil), cu un obiect neevaluabil în bani, onorariul acordat de tribunal fiind proporţional cu volumul de muncă presupus de pregătire a apărării în cauză, determinat de complexitatea, dificultatea sau noutatea procesului, ca elemente de raportare posibil a fi avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, şi chiar dacă procesul s-a finalizat la primul termen de judecată (dar nu ca urmare a recunoaşterii de către apelantă a pretenţiilor intimatei), la care avocatul reclamantei a fost prezent, susţinând în mod profesionist interesele asociatului, instanţa trebuie să aibă în vedere toate demersurile întreprinse de acesta, prin avocat, pentru a intra în posesia hotărârii adunării generale a asociaţilor. Nu în ultimul rând, prin reducerea onorariului plătit avocatului reclamanta ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu apărătorul un onorariu exagerat, recuperarea sumei avansate cu acest titlu nefiind în niciun caz un mijloc de îmbogăţire nejustificată, partea neprimind vreo sumă în plus.
Pe de altă parte, nu poate fi omis nici faptul că în calea de atac a apelului intimata nu a solicitat acordarea altor cheltuieli cu acest titlu, iar cuantumul indicat de reprezentantul pârâtei – 500 lei – drept sumă apreciată a fi corespunzătoare raportat la obiectul cererii nu este nicidecum unul rezonabil devreme ce acelaşi avocat a solicitat, în cazul admiterii apelului, obligarea intimatei la plata sumei de 1.500 lei cu acelaşi titlu – onorariu avocaţial.
