ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 251/R/2010
Ședința publică din data de 2 februarie 2010
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 3: Sergiu
GREFIER:
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea TELECOMUNICAȚII CFR împotriva deciziei civile nr. 2272/R din 29.10.2009 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosar nr-, privind și pe intimatul, având ca obiect litigiu de muncă – contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în ședința publică de azi, intimatul a transmis prin fax la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată, cu cheltuieli de judecată pe care le va solicita pe cale separată.
Curtea, văzând că s-a solicitat de către contestatoare judecarea cauzei în lipsă, apreciază că aceasta se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
CURTEA:
Prin decizia civilă nr. 2272/R/2009 pronunțată în dosarul nr- de Curtea de APEL CLUJ – Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a dmis în parte recursul declarat de reclamantul – împotriva sentinței civile nr. 670 din 16 martie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr-, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantului – împotriva pârâtei TELECOMUNICAȚII și a anulat decizia nr. 14 din 08.09.2008 și decizia nr. 15 din 08.09.2008, emise de pârâtă.
De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferența de drepturi salariale dintre venitul corespunzător funcției de director general adjunct și cel corespunzător funcției de manager suport tehnic la SUCURSALA REGIONALĂ DE TELECOMUNICAȚII C pentru perioada 08.09.2008 – 29.10.2009, sumă indexată, majorată și actualizată.
În final, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a analizat, în primul rând, excepția tardivității invocată de către societatea intimată și considerând că aceasta nu poate fi primită, a respins-o ca neîntemeiată.
Astfel, s-a constatat că sentința civilă atacată a fost pronunțată la data de 16 martie 2009, însă comunicările făcute recurentului la data de 11.06.2009 nu îndeplinesc cerințele legale, în sensul că domiciliul recurentului a fost indicat greșit în ambele procese-verbale de comunicare ( 56, 57), astfel că din această perspectivă nu s-a putut avea în vedere ca dată a comunicării data de 11.06.2009.
De altfel și în măsura în care data menționată ar fi fost data comunicării, instanța a apreciat că recursul reclamantului s-ar fi încadrat în termenul legal, în condițiile în care data poștei de pe plicul prin care a fost expediat recursul de către reclamant este 22.06.2009 ( 4), iar nu 30.06.2009, aceasta din urmă fiind data înregistrării la instanță a recursului.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 14/08.09.2008 ( 10 dosar fond), directorul general al Telecomunicații a decis revocarea din funcția de director adjunct, începând cu 08.09.2008, a reclamantului, iar în aceeași zi, prin decizia nr. 15, același emitent a decis numirea reclamantului în funcția de manager suport tehnic la Sucursala Regională de Telecomunicații C ( 11 dosar fond).
Referitor la deciziile nr. 14 și 15, Curtea a apreciat că acestea, contrar celor reținute de către instanța de fond, au fost emise cu încălcarea normelor legale.
Astfel, revocarea reclamantului din funcția deținută s-a făcut de către directorul general, care, potrivit prevederilor art. 19 lit. a și b din Statutul societății intimate și a normelor legale incidente, nu avea o asemenea atribuție, aceasta aparținând exclusiv Consiliului de Administrație ( 17 dosar fond).
Mai mult, din documentația de la dosar a rezultat că reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul societății pârâte în baza unui contract individual de muncă, iar nu în baza unui contract de mandat, astfel că sunt incidente dispozițiile legislației muncii. Or, raportat la aceste aspecte, se constată că în Codul Muncii măsura “revocării” nu se regăsește.
Constatând că măsura revocării a fost urmată în aceeași zi de numirea, printr-o altă decizie – nr. 15, într-o nouă funcție – manager suport tehnic, Curtea a concluzionat că aceasta reprezintă o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului, întrucât acesta este trecut dintr-o funcție de conducere în una de execuție, modificare ce contravine însă dispozițiilor art. 48 din Codul Muncii, astfel că decizia nr. 15 apare ca nelegală.
Potrivit dispozițiilor art. 41 din Codul Muncii,”(1) Contractul individual de poate fi modificat numai prin acordul părților.
(2) Cu titlu de excepție, modificarea unilaterala a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.
(3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:
a) durata contractului;
b) locul muncii;
c) felul muncii;
d) condițiile de muncă;
e) salariul;
f) timpul de muncă și timpul de odihnă.”
Conform dispozițiilor art. 48 din Codul Muncii “angajatorul poate modifica temporar locul și felul muncii, fără consimțământul salariatului, și în cazul unor situații de forță majoră, cu titlu de sancțiune disciplinară sau ca măsură de protecție a salariatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod”, ipoteze care însă nu se regăsesc în cauza dedusă judecății.
După cum s-a arătat deja, măsura “revocării” nu este prevăzută de Codul Muncii, astfel că raportat la consecințele pe care aceasta le-a avut asupra activității reclamantului, s-a apreciat că aceasta ar putea fi asimilată măsurii concedierii, situație în care decizia nr. 14 ar fi lovită de nulitate, întrucât nu îndeplinește condițiile legale instituite de legiuitor cu privire la această măsură.
Astfel, în condițiile în care s-ar aprecia că măsura concedierii a fost dispusă pentru motive care țin de persoana salariatului, decizia încalcă flagrant dispozițiile art. 267 și 268 din Codul Muncii, respectiv nu cuprinde elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 268, iar din documentația de la dosar nu rezultă efectuarea cercetării disciplinare.
Dacă s-ar aprecia că “revocarea” nu ține de persoana salariatului, decizia contravine dispozițiilor art. 65 din Codul Muncii, nefiind făcută dovada că desființarea locului de muncă este efectivă, respectiv are o cauză reală și serioasă, probațiunea confirmând de altfel faptul că postul nu este desființat, fiind ocupat însă de o altă persoană.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis în parte recursul și a admis în parte acțiunea reclamantului, în sensul că a dispus anularea celor două decizii, iar potrivit art. 78 din Codul Muncii a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența de drepturi salariale dintre venitul corespunzător funcției de director general adjunct și cel corespunzător funcției de manager suport tehnic la Sucursala Regională de Telecomunicații C pentru perioada 08.09.2008 – 29.10.2009, sumă indexată, majorată și actualizată.
În ceea ce privește daunele morale pretinse de către reclamant, Curtea a constatat că acestea sunt neîntemeiate, nefiind dovedite prin nici un mijloc de probă, astfel că au fost menținute dispozițiile primei instanțe sub acest aspect.
Împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 318.pr.civ. a formulat contestația în anulare contestatoarea TELECOMUNICAȚII, apreciind soluția pronunțată de instanța de recurs ca profund netemeinică și nelegală, fiindrezultatul unei evidente greșeli săvârșite cu ocazia judecării căii de atac a recursului.
În motivare, se susține că din interpretarea deciziei civile contestate rezultă că instanța a admis în parte “recursul declarat de reclamantul -“, în principal, în considerarea faptului că deciziile în cauză au fost emise de directorul general al societății și nu de către consiliul de administrație al acesteia, și că reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul societății în baza unui contract individual de muncă, acesta fiind apărat de legislația muncii, măsura “revocării” din funcție nefiind reglementată de Codul Muncii.
Pe de altă parte, subliniază contestatoarea, în speța de față, greșeala materială a fost săvârșită ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante în soluționarea formulată de instanță.
Astfel, la dosarul cauzei a fost depusă ca probă hotărârea nr. 12/04.09.2008 a Consiliului de Administrație al Telecomunicații, în care se prevede expres la punctul 2: “Revocă, în temeiul art. 18.1 lit. (t) din Statutul societății, pe dl. – din funcția de director general adjunct al Telecomunicații, începând cu data de 08 septembrie 2008.”
Reiese confuzia gravă făcută de către instanța de recurs între hotărârea nr. 12/04.09.2008 a Consiliului de Administrație și deciziile nr. 14/08.09.2008 și nr. 15/08.09.2008, emise de directorul general al societății, care erau consecința firească a hotărârii forului ierarhic superior.
De asemenea, a mai arătat contestatoarea, la art. 18 lit. (t) din Statutul societății, care constituie anexa nr. 3 la HG nr. 706/202 privind înființarea unor filiale ale Companiei Naționale de Ferate “” este stabilită competența Consiliului de Administrație al societății, numirea suspendarea sau “revocarea” directorilor executivi ai acestora și fixarea salariilor.
O altă gravă greșeală materială, a apreciat contestatoarea, este aceea a reținerii în motivarea deciziei pronunțate a faptului că nu s-a făcut dovada de către societate că desființarea locului de muncă ocupat de contestator a fost efectivă, respectiv că această măsură nu a avut o cauză reală și serioasă.
Aceasta reprezintă o ingerință gravă în activitatea unei societăți comerciale.
Prin Hotărârea nr. 22/04.09.2008, Adunarea Generală a Acționarilor a Telecomunicații a aprobat noua structură organizatorică a societății, acordând totodată competență directorului general al acesteia să semneze noile organigrame.
Se mai arată că în urma reorganizării activității societății, odată cu desființarea funcției de director general adjunct au fost desființate și funcțiile de șef adjunct de sucursală regională precum și alte funcții de conducere. Această măsură fiind luată pe fondul diminuării veniturilor, a majorării cheltuielilor de personal și, nu în ultimul rând, al crizei economice care a determinat diminuarea constantă a tarifelor la prestațiile efectuate clienților societății, deci reorganizarea a fost reală și nu a reprezentat o măsură luată doar în privința postului deținut de contestator.
A menționat contestatoarea că nici la această dată postul de director general adjunct nu se regăsește în organigrama societății, acest post nu a fost înființat întrucât nu se justifica din punct de vedere economic.
Se mai arată că în ceea ce privește motivarea privind modificarea unilaterală a contractului individual de muncă al contestatorului prin trecerea recurentului dintr-o funcție de conducere într-o funcție de execuție, societatea a ținut cont de prev. art. 2.19 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, care stipulează la alin. 2 că “La revocarea dintr-o funcție de conducere sau la desființarea acesteia în urma reorganizării, salariatul va fi încadrat conform profilului său profesional (tehnic, juridic, economic, etc.) în funcția și coeficientul corespunzător în vigoare, care asigură nivelul de salarizare cel mai apropiat față de nivelul de salarizare al funcției de conducere deținute.
Referitor la măsura “revocării” contestatoarea a învederat faptul că aceasta se regăsește în cuprinsul nr.HG 706/2002, iar măsura “revocării” directorilor executivi de către consiliul de administrație al societății constituie o reglementare cu caracter derogator de la normele instituite de Codul Muncii, care prevede la art. 1 alin. 2 faptul că: “Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.”
Prin concluziile scrise, intimatul – a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare formulată.
A arătat în motivare că potrivit legii, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă doar în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și 318.pr.civ. iar legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționată de aceeași instanță sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.
Pe de altă parte, a subliniat intimatul, greșeala materială la care se referă însă dispozițiile art. 381 alin. 1.pr.civ. trebuie să fie incidentă, săvârșită de instanță ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante în soluționarea formulată de instanța a cărei hotărâre este atacată.
A mai susținut intimatul că acest text vizează numai greșeli de fapt involuntare și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural greșit.
În final, intimatul a susținut că prin contestația în anulare formulată, Telecomunicații a formulat veritabile motive de recurs, prin care critică aprecierea pe care a dat-o instanța de recurs cu privire la probe sau cum au fost interpretate dispozițiile legale.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de contestație în anulare formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 318.proc.civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În speță, ceea ce se invocă în susținerea contestației este eroarea materială ce stă la baza deciziei pronunțate în recurs, prin aceea că s-a considerat greșit că revocarea contestatorului din funcția de director general adjunct s-a făcut fără a avea atribuții în acest sens de către directorul general, fără a se observa că a existat hotărârea Consiliului de administrație în acest sens, ce a stat la baza deciziei de revocare emise de directorul general, iar în al doilea rând, eroarea materială prin reținerea neprobării cauzei reale și serioase ce a stat la baza desființării locului de muncă ocupat de reclamant.
Se constată că detalierea motivelor de contestație în anulare nu permite încadrarea acestora în condițiile restrictive de admitere a acestei căi extraordinare de atac.
Astfel, sintagma de “greșeală materială” trebuie definită în opoziție cu cea de “greșeală de judecată”, fiind unanim acceptat că o astfel de greșeală de judecată nu poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.
Or, tocmai astfel de greșeli de judecată indică în speță contestatoarea, invocând și criticând modul în care instanța de recurs a apreciat probatoriul pentru a decide în privința legalității actului de desfacere a contractului individual de muncă.
Eroarea materială trebuie să poarte asupra realității faptice, palpabile, constând, astfel, dintr-o considerare eronată a unui fapt ce nu există ca existent sau a unui fapt existent că nu ar fi în ființă, situație care, ipotetic, poate fi observată chiar de un nespecialist, întrucât nu necesită o judecată în sensul profesional al cuvântului. Astfel, în literatura de specialitate, pentru exemplificarea instituției, se iau de obicei ca etalon situațiile de respingere a recursului ca tardiv sau de anulare a acestuia ca netimbrat sau făcut de un mandatar fără calitate, în contra dovezilor aflate la dosar. Se mai arată în doctrină că prin eroare materială în sensul art. 318.proc.civ. se înțelege confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată.
Or, sub nici o formă nu se poate considera că împrejurările evocate de contestatoare ar putea fi privite, în lumina celor arătate mai sus, ca erori materiale.
Se poate observa în speță că prima instanță s-a raportat la hotărârea consiliului de administrație prin care s-a dispus revocarea contestatorului din funcție, prin urmare, modificând soluția primei instanțe, instanța de recurs s-a raportat în emiterea judecății sale la această hotărâre, chiar dacă nu în mod explicit, și ca urmare, orice critică privind acest punct se conturează ca o critică a modalității de judecare de către instanța de recurs, inadmisibilă fie și sub haina contestației în anulare.
Prin urmare, dat fiind caracterul extraordinar al contestației în anulare, nu se poate admite anularea deciziilor intrate în puterea de lucru judecat prin formularea unui recurs la recurs, cum se conturează practic această cale de atac promovată.
Aceleași considerente sunt valabile raportat la criticile vizând legalitatea măsurii revocării, acestea putând fi susținute la fond și în cadrul căii de atac a recursului, iar nu în cel al contestației în anulare.
Văzând dispozițiile art. 317 și 318 Cod proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare declarată de contestatoarea Telecomunicații împotriva deciziei civile nr. 2272/R din 29 octombrie 2009 Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
– – — – — –
GREFIER,
Red. 25.02.2010
Dact./4 ex.
