RECURS – LITIGIU CU PROFESIONIŞTI. INSOLVENŢĂ. CONTESTAŢIE LA TABELUL PRELIMINAR DE CREANŢE. ADMISIBILITATEA REDUCERII SUMEI PREVĂZUTĂ ÎN CLAUZA PENALĂ. CONDIŢII.
-art.969, 970 vechi;
-art.1066 – 1072 Cod civil vechi.
Decizia nr.114/C/12.02.2013 a Curţii de Apel Oradea – Secţia a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa nr. 1473/F/2012, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocate de către creditorul S.C. A. S.R.L. B.
A admis în parte contestaţiile formulate de debitorul S.C. D. I. S.R.L. O. în contradictoriu cu creditorii S.C. F. D.C.I. S.A. B., S.C. D. S.R.L. C. N., S.C. A. S.R.L. B., A. F. S.R.L. P., S.C. A. C. S.R.L. C. N. , M. C. N. şi administratorul judiciar O. S. IPURL C.
A admis în parte contestaţia formulată de creditorul S.C. F. D.C.I. S.A. B. în contradictoriu cu administratorul judiciar O. S. IPURL C. N.
A admis contestaţiile formulate de creditorii S.C. N. C. S.R.L. C. N., S.C. C., S.D. C. S.R.L. H. T. şi S.C. M. S.R.L. C. N. şi administratorul judiciar O. S. IPURL C. N.
A respins ca nefondată contestaţia formulată de creditorul S.C. D. S.R.L. C. N. în contradictoriu cu administratorul judiciar O. S. IPURL C. N.
A obligat administratorul judiciar să examineze declaraţiile de creanţă ale creditorilor S.C. N. C. S.R.L., S.C. C., S.D. C. S.R.L. şi S.C. M. S.R.L.
A dispus modificarea parţială a tabelului preliminar de creanţe al debitorului S.C. D. I. S.R.L. după cum urmează :
-creditorul S.C. F. D.C.I. S.A. va fi înscris cu suma de 2.398.721, 16 lei la categoria creditori garantaţi şi cu suma de 2.629.769, 77 lei la categoria creditori chirografari;
-creditorul M. C. N. va fi înscris cu suma de 10.771 lei.
-creditorul S.C. A. S.R.L. va fi înscris cu suma de 1.832.449, 6 lei;
-creditorul S.C. D. S.R.L. va fi înscris cu suma de 208.131 lei la categoria creditori chirografari.
A respins ca nefondate celelalte pretenţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului judecătorul sindic a reţinut că în urma examinării declaraţiilor de creanţă şi a probelor depuse în susţinerea lor administratorul judiciar a întocmit tabelul preliminar de creanţă. Întrucât ele au fost contestate de către debitor şi creditori invocându-se motive distincte, situaţia fiecăruia s-a examinată separat.
1. Creditorul S.C. F. DCI S.A. a solicitat înscrierea în tabelul preliminar de creanţe cu următoarele sume : 73.109, 69 lei debit principal şi 9.506, 71 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanţă nr. 170/8.03.2010 ), 187.140, 5 lei debit principal şi 13.856, 15 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanţă nr. 220/8.04.2010 ), 120.333, 44 lei debit principal şi 8.625, 09 lei dobânzi aferente (contractul de cesiune de creanţă nr. 314/31.05.2010 ), 2.518, 59 lei debit principal şi 33.672, 87 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanţă nr. 199/19.03.2010 ), 18.051, 81 lei debit principal şi 2.612, 15 lei dobânzi aferente ( contractul de cesiune de creanţă nr. 197/19.03.2010 ), 1.824.487 lei debit principal necesionat, 13.159, 28 lei penalităţi de întârziere, 920.886, 26 lei penalităţi conform protocolului din data de 2.11.2009 scadente şi neîncasate, 1.500.000 lei penalităţi de întârziere conform aceluiaşi protocol calculate până la data de 2.11.2009, 787.358 lei discount acordat potrivit aceluiaşi protocol.
În urma examinării declaraţiei de creanţă şi a înscrisurilor anexate administratorul judiciar a procedat la înscrierea parţială a creditorului la categoria creditori chirografari.
Din probele administrate în cauză judecătorul sindic a reţinut că între cele două părţi s-a încheiat la data de 26.11.2007 contractul de vânzare-cumpărare nr. 401 prin care debitorul se obliga să cumpere şi să promoveze de la creditor produse farmaceutice, medicamente, aparatură, instrumentar şi accesorii medicale, substanţe active şi concentrate pentru obţinerea de produse comerciale, produse cosmetice şi de toaletă şi articole medicale în valoare totală de 3.300.000 lei. Pentru a preveni dificultăţile legate de evaluarea judiciară a daunelor-interese s-a stipulat că în cazul în care plata se face cu întârziere sunt datorate penalităţi de întârziere în cuantum de 0, 2 % pe zi din suma neachitată, acestea putând depăşi debitul principal ( art. 8.5 ).
Pe perioada executării contractului datorită dificultăţilor întâmpinate de debitor în executarea obligaţiilor între părţi s-au încheiat patru contracte de cesiune de creanţă (170/8.10.2010, 228/8.04.2010, 314/31.05.2010 şi 199/19.03.2010) prin care acesta transmitea în favoarea creditorului drepturile de creanţă izvorâte din facturile cuprinse în anexa 2 pe care debitorul în calitate de cedent le avea de încasat de la CAS C. şi B.. În nici unul dintre acestea nu se prevede în mod expres că în urma încheierii sale creditorul pierde dreptul de creanţă izvorât în temeiul contractului nr. 401/26.11.2007, ele fiind concepute ca un mecanism prin intermediul căruia să se stingă o parte din datoriile acumulate de către debitor.
De altfel, contractul nr. 199/19.03.2010 în anexa 3 cuprinde o clauză superfluă care stipulează că în cazul în care, din orice motive, cuantumul creanţei cesionate este micşorat/modificat, cesionarul este îndreptăţit de a încasa contravaloarea facturilor fiscale prezentate în anexa 1 şi accesoriile de la cedent. Singura modificare a raporturilor complexe stabilite între acestea vizează cuantumul penalităţilor, ele fiind micşorate prin anexa amintită pentru întârzieri de până la 90 de zile în raport de clauza penală inserată în contractul de vânzare-cumpărare.
Aşa fiind, cele patru contracte de cesiune de creanţă nu au fost de natură să majoreze sub aspectul debitului principal datoria înregistrată de către debitor, ci au fost concepute în vederea diminuării lui. Ele au intervenit ulterior încheierii de către părţi a protocolului din data de 2.11.2009 în cadrul căruia au fost cuantificate debitele restante înregistrate până la acel moment de către debitor şi s-a încercat reamenajarea raporturilor pentru viitor.
În aceste condiţii la data de 2.11.2009 debitorul avea o obligaţie de plată principală izvorâtă din contractul de vânzare-cumpărare cuantificată la suma de 2.463.750, 93 lei. Plata acesteia a fost stabilită că va fi făcută prin intermediul a trei mecanisme : încheierea contractului de cesiune în data de 26.10.2009 pentru suma de 253.017, 4 lei, acordarea unui discount în cuantum de 712.860 lei inclusiv T.V.A. şi emiterea a patru bilete la ordin cu scadenţă în intervalul 5.12.2009-5.03.2010.
Ulterior semnării protocolului părţile au continuat raporturile contractuale, debitorul acumulând datorii ce au determinat, între altele, încheierea contractelor de cesiune de creanţă amintite anterior. De la acest moment decelarea drepturilor şi a obligaţiilor asumate corelativ de cele două părţi trebuie să aibă în vedere conţinutul protocolului şi a contractelor încheiate ulterior, raportarea la contractul de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007 prezentând importanţă numai pentru determinarea debitului principal înregistrat până la acel moment, a penalităţi de întârziere şi a dobânzilor aferente.
Din această perspectivă judecătorul sindic a reţinut că debitorul a depus în susţinerea contestaţiei sale patru ordine de compensare încheiate la data de 1.03.2010 (nr. 3672808 pentru suma de 119.000 lei), 15.04.2010 ( nr. 3672810 pentru suma de 2.275, 29 lei ), 8.04.2010 (nr. 3673809 pentru suma de 146.628, 23 lei ) şi 23.04.2010 ( nr. 9932431 pentru suma de 8.760, 78 lei ). Examinând anexele acestora în care se detaliază facturile fiscale ce fac obiectul compensării se poate observa că numai primele două cuprind facturile emise până la data încheierii protocolului din 2.11.2009, celelalte fiind ulterioare.
Ca mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce dintre părţi, compensarea presupune cunoaşterea creanţelor ce urmează a fi considerate stinse prin aplicarea acestui mecanism. Atâta timp cât facturile fiscale din ultimele două ordine de compensare au fost emise ulterior datei de 2.11.2009, iar debitorul invocă stingerea creanţei principale la care acesta face referire, este neîndoielnic că ea nu poate fi primită întrucât se referă la o datorie născută ulterior.
Cât privesc primele două ordine, judecătorul sindic a reţinut că facturile fiscale indicate în acestea nu au fost solicitate de către creditor prin declaraţia de creanţă depusă, ele neregăsindu-se în anexa la aceasta. Singura referire făcută vizează penalităţile de întârziere pe care creditorul este îndreptăţit să le solicite în temeiul art. 8.5 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007 ca urmare a întârzierii la plată.
Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte plăţile făcute de către CAS C. ca urmare a contractelor de cesiune de creanţă amintite. Comparând anexa adresei nr. 3352/29.02.2012 emisă de această instituţie publică cu anexa declaraţiei de creanţă se poate trage concluzia că nu a fost solicitat debitul principal stins ca efect al plăţilor făcute de către instituţia publică creditorului, ci numai penalităţi de întârziere şi dobânzi aferente. Tocmai de aceea, din debitul principal cuantificat prin protocolul de la data de 2.11.2009 consideră că debitorul datorează la data deschiderii procedurii suma de 916.127, 16 lei.
Determinarea penalităţilor aferente solicitate de către creditor impune luarea în considerare a faptului că ele sunt datorate în temeiul art. 8.5. din contractul de vânzare-cumpărare iniţial. La momentul semnării protocolului părţile au prevăzut în mod expres că potrivit calculelor preliminare ale creditorului ele se situează între 1.500.000 lei-1.750.000 lei şi vor face obiectul unei negocieri şi tranzacţii separate până la data de 15.11.2009.
Acordul de principiu exprimat cu acel prilej s-a materializat la data de 20.01.2010 când părţile au stabilit în mod expres că suma certă, lichidă şi exigibilă pe care debitorul o datorează cu titlu de penalităţi de întârziere este de 700.000 lei, ea urmând a fi plătită în 17 tranşe lunare în perioada 30.04.2010-31.08.2011.
Trimiterea pe care părţile au făcut-o în mod expres la cele două acte juridice în cuprinsul fiecăruia conduce la concluzia certă că numai în momentul semnării tranzacţiei a fost stabilit în mod clar şi definitiv cuantumul acestora, prevederea cuprinsă în art. 7 din tranzacţie fiind elocventă în acest sens. Ca atare, consideră nefondată susţinerea creditorului în sensul că penalităţile de întârziere s-ar cifra la suma de 1.500.000 lei.
Faptul că art. 4 din tranzacţie stipulează plata unor noi penalităţi în cazul neexecutării la termen a obligaţiilor nu echivalează cu instituirea unui anatocism după cum susţine debitorul. Interdicţia la care acesta face referire priveşte dobânda şi nu penalităţile de întârziere stabilite de părţi prin intermediul unei clauze penale. De altfel, interdicţia stabilită de art. 1089 alin. 2 din Vechiul Cod Civil la care face trimitere debitorul în mod implicit nu vizează materia obligaţiilor comerciale, exprimarea legiuitorului neputând conduce la o concluzie contrară.
În aceste condiţii, ţinând seama că nu a fost respectat termenul de plată a penalităţilor, consideră că este îndreptăţit creditorul să pretindă aplicarea clauzei penale amintite, astfel încât cuantumul penalităţilor se cifrează la suma de 1.482.600 lei.
Cât priveşte debitul ulterior reţine că fiind în acelaşi timp un act juridic, plata trebuie să fie dovedită de către cel care o invocă în condiţiile art. 1169 din Vechiul Cod Civil. Debitorul a depus mai multe ordine de plată şi chitanţe de încasare a unor sume de bani ( filele 129-143 ) pentru a dovedi acest aspect. Examinând cuprinsul lor se poate constata că cele mai multe documente de plată nu specifică factura fiscală ce se doreşte a fi stinsă, singurele referiri exprese în acest sens fiind făcute în chitanţele emise la data de 8.10.2010, 6.01.2010, 17.02.2010, 9.02.2010, 4.01.2010, 13.02.2010, 17.12.2009, 13.02.2010, 12.02.2010, 10.11.2009, 9.11.2009 şi 18.11.2009 aflate la filele 134-143.
Compararea facturilor fiscale şi a sumelor indicate cu conţinutul anexei declaraţiei de creanţă conduce la concluzia că fie ele nu au fost solicitate de către creditor, fie nu acoperă în întregime debitul cumulat al acestora. Or, stingerea parţială a unei creanţe reflectate de o anumită factură fiscală nu echivalează cu stingerea în întregime a debitelor reflectate de toate facturile fiscale emise în desfăşurarea raporturilor dintre părţi, astfel încât consideră că debitul principal ulterior datei de 2.11.2009 este de 908.366, 23 lei.
În plus, ţinând seama că plăţile au fost efectuate cu întârziere fie ca urmare a decontărilor făcute de CAS, fie în mod direct de către debitor, creditorul este îndreptăţit să solicite în temeiul art. 9 din protocol plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0. 2 % pe fiecare zi , ele cifrându-se la suma de 934.045, 54 lei.
Referitor la suma de 787.358 lei solicitată cu titlu de discount acordat a reţinut că în cuprinsul protocolului se arată în mod expres că nerespectarea CGVG cu amendamente şi a planului de achiziţie are ca efect restituirea mărfii achiziţionate şi neachitate de către debitor la care se adaugă contravaloarea discountului rămas pentru produsele neachitate de acesta din motive culpabile. În condiţiile în care debitorul nu a achitat contravaloarea mărfii achiziţionate, menţinerea discountului este lipsită de orice temei, acordarea lui urmărind în mod neîndoielnic creşterea volumului de vânzări ca urmare a raporturilor dintre cele două părţi. Ca atare, creditorul este îndreptăţit la plata lui.
În ceea ce priveşte caracterul garantat sau negarantat al creanţei reţine că raporturile complexe dintre cele două părţi trebuie defalcate în două perioade : cea anterioară încheierii protocolului din 2.11.2009 şi cea ulterioară. Soluţia se impune întrucât anterior acestui moment derularea lor a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007, iar ulterior acestuia protocolul, CGVC, amendamentele şi planul de achiziţii.
Fiind o procedură colectivă instituită în vederea acoperirii pasivului debitorului aflat în , instituie o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun. Respectarea principiului specialia generalibus derogant impune ca normele acesteia să se aplice cu prioritate şi numai în măsura în care nu este reglementată în mod expres vreo ipoteză să fie incidente prevederile dreptului comun.
Astfel, în această materie legiuitorul a înţeles să definească în mod diferit creanţa garantată stabilind că au o asemenea caracteristică creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garantat faţă de persoanele beneficiare ale garanţiei reale (art. 3 pct. 9 ). Trecând peste greşeala de redactare a acestei prevederi ( în mod corect ar fi fost terţ garant şi nu terţ garantat întrucât numai în acest fel dispoziţia are un înţeles logic ) esenţial este faptul că s-a realizat o restrângere a conceptului de garanţie.
Ea priveşte în cadrul acestei proceduri numai garanţiile constituite asupra unor bunuri ce se află în patrimoniul debitorului, restrângându-se atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv sfera acestora. Numai în măsura în care sunt întrunite cele două condiţii – bunul şi debitor garant – se poate reţine caracterul de creanţă garantată, legea nefăcând însă nici o distincţie în privinţa bunului adus ca şi garanţie – mobil sau imobil.
Din această perspectivă a reţinut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 401/26.11.2007 se prevede în mod expres că a fost constituită în favoarea creditorului o garanţie constând în gaj fără deposedare asupra stocului de bunuri fungibile în valoare de 3.300.000 lei, respectiv 275.000 lei lunar, garanţie ce a fost înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare în data de 2.09.2009. Aplicând regula caracterului translativ al contractului de vânzare-cumpărare în materia bunurilor mobile s-a stipulat ( art. 5.1 ) că dreptul de proprietate asupra produselor se transferă de la vânzător la cumpărător odată cu predarea acestora de către vânzător şi semnarea de primire şi ştampilarea facturii de către cumpărător.
Din moment ce debitorul a devenit proprietar asupra bunurilor transmise în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, este neîndoielnic că acesta le putea afecta constituirii unei garanţii de felul celei reglementate de Legea nr. 85/2006, astfel încât pentru creanţa izvorâtă în temeiul acestuia consideră că se impune înscrierea creditorului la categoria garantaţi.
Trimiterea pe care creditorul a făcut-o în cuprinsul contestaţiei la încheierea contractelor de cesiune de creanţă nu are nici o relevanţă sub acest aspect întrucât semnarea lor a dus la transmiterea din patrimoniul debitorului în patrimoniul său a dreptului de creanţă pe care cel din urmă îl avea faţă de CAS C. şi B. Transferându-se dreptul de proprietate, debitorul nu mai are calitatea de proprietar pentru a constitui o garanţie reală în sensul definit de legea privind procedura de insolvenţă.
Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte dreptul de creanţă născut ulterior datei de 2.11.2009, în cuprinsul protocolului şi a actelor adiţionale neregăsindu-se vreo dispoziţie similară celei prevăzute de art. XI din contractul de vânzare-cumpărare. Faptul că un terţ a garantat executarea obligaţiei sau că au fost emise bilete la ordin avalizate nu are nici o importanţă întrucât nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative amintite anterior : bunul şi debitor garant.
Faţă de toate acestea, a considerat întemeiată în parte contestaţia formulată de creditorul S.C. F. D.C.I. S.A. şi nefondată contestaţia debitorului S.C. D. I.S.R.L., urmând ca acest creditor să fie înscris cu suma de 2.398.721, 16 lei la categoria creditori garantaţi şi cu suma de 2.629.769, 77 lei la categoria creditori chirografari.
2. Creditorul S.C. D. S.R.L. a solicitat înscrierea sa cu suma de 1.964.472 lei la categoria creditori garantaţi, întemeindu-şi declaraţia de creanţă pe tranzacţia încheiată de cele două părţi la data de 20.05.2010. În urma analizării înscrisurilor depuse administratorul judiciar a dispus înscrierea cu suma de 998.109 lei.
Fiind rezultatul acordului de voinţă exprimat de creditor şi debitor, contractul de tranzacţie a cărui nulitate se solicită trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate prescrise de art. 948 Vechiul Cod Civil. Debitorul a pretins încălcarea a două elemente ce formează voinţa juridică – consimţământul şi cauza.
Pentru a produce efectele juridice pe care părţile le-au dorit, acesta trebuie, între altele, să nu fie alterat prin vicii. În acest sens art. 953 din Vechiul Cod Civil prevede că nu este valabil consimţământul dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol. Potrivit art. 954 din Vechiul Cod Civil eroarea atrage nulitatea actului juridic numai atunci când vizează substanţa obiectului convenţiei. Ea poate atrage nulitatea absolută numai în măsura în care vizează identitatea obiectului actului juridic ( error in corpore ) în sensul că una dintre părţi consideră că obiect al actului juridic îl constituie un anumit bun, iar cealaltă crede că obiect este un alt bun. Stabilirea incidenţei acesteia presupune raportarea şi la faza precontractuală întrucât în această etapă se configurează toate elementele pe care părţile le vor fixa ulterior în contractul încheiat.
Aşa fiind, judecătorul sindic a reţinut că părţile au încheiat contractul de tranzacţie pe fondul existenţei între ele a unui litigiu vizând deschiderea procedurii de insolvenţă. Creditorul a condiţionat încheierea lui şi de plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului ales în cauză, onorariu stabilit ca urmare a negocierilor directe purtate între creditor şi apărătorul său.
Împrejurarea că acesta a fost sau nu achitat nu are nici o influenţă asupra valabilităţii consimţământului întrucât debitorul a cunoscut identitatea obiectului actului juridic, fiind exclusă o falsă reprezentare asupra acestui element. Numai în măsura în care s-ar fi pus în discuţie cuantumul lui diferit din perspectiva celor două părţi, s-ar fi putut pune sub semnul îndoielii valabilitatea consimţământului. Or, din moment ce suma a fost clar identificată şi modalitatea de plată stabilită în mod distinct consideră că nu poate fi reţinută eroarea-obstacol la care face referire debitorul, astfel încât sub acest aspect contestaţia nu poate fi primită.
Referitor la cauza contractului, a reţinut că ea se compune din două elemente : scopul imediat şi cel mediat. Debitorul a pus în discuţie valabilitatea celui din urmă, el reprezentând motivul determinant al încheierii unui act juridic. El poate privi fie însuşirile contraprestaţiei, fie anumite calităţi ale celeilalte părţi, fiind un element subiectiv şi variabil de la un act sau altul.
Decelând scopul mediat al contractului de tranzacţie încheiat de părţi judecătorul sindic a considerat că acesta l-a constituit în privinţa debitorului evitarea deschiderii procedurii de insolvenţă. Nici o probă administrată în cauză nu poate conduce la concluzia că acesta ar fi fost de acord cu încheierea lui numai în măsura în care s-ar fi făcut dovada plăţii în prealabil a onorariului pretins de către avocatul ales. Tocmai de aceea, a considerat că nici acest motiv nu poate fi reţinut.
Pe de altă parte, din conţinutul contestaţiei formulate de către debitor rezultă că acesta consideră cuantumul lui nejustificat atât în privinţa debitului principal, cât şi a penalităţilor de întârziere aferente. Pentru a preveni dificultăţile legate de cuantificarea pe cale judiciară a daunelor-interese a fost stabilită o clauză penală conform căreia neplata la termen a celor 12 tranşe săptămânale egale de 12.500 lei atrage plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 3 % pe zi. În temeiul acestei clauze creditorul a şi încasat suma de 91.869 lei, debitul principal fiind în prezent de 112.500 lei potrivit fişelor analitice partener ale celor două părţi.
Aplicabilitatea propriu-zisă a clauzei penale astfel cum a fost ea concepută de către părţi presupune stabilirea împrejurării dacă este sau nu posibilă reevaluarea sa judiciară. Legiuitorul a consacrat acestei instituţii reglementări cuprinse în două capitole diferite : despre diferitele tipuri de obligaţii ( capitolul VI- secţiunea a VI-a ) şi despre efectele obligaţiilor ( capitolul VII ). În art. 1066-1072 Vechiul Cod Civil se consacră obligaţia cu clauză penală, este definită aceasta şi se conturează regimul său juridic, în timp ce art. 1087 Vechiul Cod Civil este cuprins în capitolul referitor la răspunderea contractuală şi daunele-interese ce se cuvin creditorului în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate de către debitor.
Reflectarea prin dispoziţii distincte a aceleiaşi instituţii juridice este de natură să imprime particularităţi cu privire la cauza, obiectul şi natura prestaţiei executate de către debitor în situaţiile consacrate de cele două categorii de reglementări. Astfel, primul grup de dispoziţii se stipulează în vederea asigurării executării unei obligaţii relevând caracterul coercitiv-sancţionator al clauzei penale ce o apropie de originile sale din dreptul roman, în timp ce a doua categorie se referă la o etapă ulterioară – neexecutarea obligaţiilor şi acoperirea unui prejudiciu – reflectând caracterul reparatoriu al acesteia.
Conexiunea dintre cele două categorii de reglementări este dată de art. 1069 Vechiul Cod Civil potrivit căruia clauza penală este o compensare a daunelor-interese ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale. Natura mixtă a clauzei penale impune luarea în considerare a faptului că deşi cocontractantul este îndreptăţit să obţină ce s-a stipulat în cuprinsul clauzei penale fără a i se pretinde să dovedească existenţa unui prejudiciu şi întinderea lui, acestea reprezintă în acelaşi timp cauza şi limita până la care pot fi acordate.
Concluzia se impune întrucât art. 1085 şi 1086 Vechiul Cod Civil prevăd în mod expres că debitorul răspunde numai de daunele-interese care sunt consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, chiar şi în ipoteza în care vinovăţia îmbracă forma dolului. Tocmai de aceea, nu trebuie exclusă de plano posibilitatea instanţei de judecată de a reduce sau majora cuantumul daunelor-interese stabilite atunci când între prejudiciul real suferit de către creditor şi suma stipulată există o disproporţie vădită.
O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Vechiul Cod Civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 Vechiul Cod Civil nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Vechiul Cod Civil, executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului. Un contract rămâne legea părţilor numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor.
Aşa fiind, judecătorul sindic a reţinut că a fost achitat de către debitor o parte din debit, cuantumul penalităţilor pretinse în prezent ce către creditor depăşind de zece ori valoarea acestuia. Obligarea acestuia la plata întregii sume reprezintă o înzecită dezdăunare pentru acelaşi prejudiciu izvorât din neexecutarea obligaţiilor. Or, după cum s-a arătat anterior orice daună-interes trebuie să fie consecinţa directă a neîndeplinirii obligaţiei de către debitor.
Chiar dacă nu poate fi anihilată componenta sancţionatorie, represivă pe care o presupune de lege lata orice clauză penală, ea nu trebuie să ducă la crearea unui dezechilibru major între cele două părţi întrucât s-ar contraveni principiului executării cu bună-credinţă a obligaţiilor. În absenţa unui prejudiciu real reţinerea exclusivă a caracterului punitiv al clauzei penale ar duce la negarea naturii sale mixte consacrate de legiuitor.
Din această perspectivă s-a considerat că executarea în întregime a clauzei penale astfel cum a fost ea stabilită de către părţi contravine art. 970 Vechiul Cod Civil şi solidarităţii contractuale care trebuie să însoţească părţile pe parcursul desfăşurării raporturilor juridice izvorâte din contract. Admiterea soluţiei contrare ar duce la o soluţie absurdă ca pentru creditor să fie mai avantajoasă neexecutarea contractului decât executarea lui. Principiul forţei obligatorii a contractului trebuie examinat şi interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esenţa contractului este alcătuită nu numai din voinţa părţilor contractante, ci şi din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, pornind de la această premisă art. 1070 Vechiul Cod Civil prevede că penalitatea poate fi diminuată de către judecător când obligaţia principală a fost executată în parte. Chiar dacă prin art. 1087 Vechiul Cod Civil s-ar părea că legiuitorul a abolit această posibilitate, nu trebuie omis că acest articol, deşi este imperativ, nu este de ordine publică întrucât prin intermediul său se urmăreşte protejarea unui interes individual şi numai în subsidiar a unuia general.
Aşa fiind, judecătorul sindic a considerat că raportat la cele arătate anterior se impune reevaluarea sumelor inserate de părţi într-o manieră care să asigure atât dezdăunarea creditorului, cât şi sancţionarea rezonabilă a debitorului. O asemenea operaţiune nu poate ignora faptul că neexecutarea întocmai a obligaţiilor asumate a intervenit pe fondul unei crize economice extinse la nivel european, fără a se putea reţine reaua-credinţă a debitorului. Tocmai de aceea, obligarea debitorului la plata cu titlu de daune-interese a unei sume echivalente cu debitul principal restant este de natură să dea eficienţă naturii juridice a clauzei penale astfel cum a fost ea concepută de legiuitor. Pe cale de consecinţă, a dispus înscrierea creditorului în baza acestor clauze cu suma de 208.131 lei.
Cât priveşte caracterul garantat sau negarantat al creanţei, a reţinut că în cuprinsul contractului de tranzacţie au fost stipulate două garanţii reale asupra unor bunuri care nu se află în patrimoniul debitorului. Această împrejurare este de natură să înlăture din perspectiva Legii nr. 85/2006 caracterul de creditor garantat ( supra punctul 1 contestaţia faţă de creanţa creditorului S.C. F.D.C.I. S.A. ), astfel încât va rămâne înscris la categoria celor chirografari.
3. Creditorul S.C. A. S.R.L. a solicitat înscrierea în tabelul preliminar de creanţe cu suma de 345.815, 57 lei debit principal în baza încheierii din 18 iunie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, 651.972, 3 lei penalităţi de întârziere aferente, 313.116, 7 lei în baza declaraţiei notariale date la BNP I. S. şi 542.638, 15 lei penalităţi de întârziere aferente. În urma examinării înscrisurilor ataşate administratorul judiciar a dispus înscrierea cu întreaga sumă pretinsă.
Potrivit art. 73 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 împotriva tabelului preliminar de creanţe debitorul, creditorii şi orice altă persoană interesată pot formula contestaţii în termen de 5 zile de la publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a tabelului preliminar atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată. Fiind vorba de un termen stabilit în vederea desfăşurării procedurii, el are natura unuia de decădere, astfel încât depăşirea lui împiedică examinarea motivelor invocate în susţinerea cererii ( art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă ).
Aşa fiind, judecătorul sindic a reţinut că la data de 24 ianuarie 2012 ( conform datei înscrise pe plicul aflat la fila 7 dos. 12556/111/2011 a1 ) debitorul a depus contestaţiile la tabelul preliminar de creanţe. Dintr-o eroare administrativă o parte din acestea au fost expediate altor părţi decât cele vizate în mod direct prin contestaţie, împrejurare ce a şi determinat judecătorul sindic să pună în vedere debitorului redepunerea lor.
Concluzia rezultă din adresele comunicate de S.C. A. C. S.R.L. şi S.C. A. F. S.R.L. ( filele 19 şi 21 din acelaşi dosar ) în care se face referire la contestaţia depusă de debitor faţă de înscrierea creditorului S.C. A. S.R.L., respectiv S.C. F. DCI S.A. Raportat la această împrejurare, ţinând seama că a fost publicat tabelul preliminar de creanţe în data de 17.01.2012 prin aplicarea regulilor de calcul al termenelor stabilite pe zile ( art. 101 alin. 1 şi 5 Cod procedură civilă ) consideră că formularea contestaţiei s-a făcut în interiorul termenului stabilit de lege, astfel încât a respins ca nefondată excepţia tardivităţii.
Referitor la fondul litigiului a reţinut că la data de 11 mai 2010 cele două părţi au încheiat două contracte de cesiune de creanţă prin care debitorul transmitea creditorului creanţa în cuantum de 81.855, 94 lei pe care acesta o avea de încasat în baza contractului de furnizare se servicii medicale nr. 128/2009 , respectiv creanţa în cuantum de 51.162, 21 lei pe care acesta o avea de încasat în baza contractului de furnizare se servicii medicale nr. 82F/2009. În ambele contracte se prevede în mod expres că prin semnarea lor creditorul renunţă la orice pretenţie de orice natură faţă de creditor derivate sau care ar putea să derive din valoarea produselor cumpărate şi neachitate de către acesta ( art. 8 ).
Inserarea acestei clauze conduce la concluzia certă că în baza ei a operat şi stingerea datoriei pe care debitorul o avea la acel moment faţă de creditor până la concurenţa celor două sume, părţile necondiţionând în mod expres acest efect extinctiv de vreo altă împrejurare. Cu toate acestea, nu trebuie omis că la art. 6 s-a stipulat că în patrimoniul debitorului creanţa transmisă exista în mod valabil, neintervenind vreo cauză de stingere a acesteia. Tocmai de aceea, în măsura în care prin fapta sa anterioară sau ulterioară debitorul ar fi împiedicat creditorul să-şi încaseze creanţa de la debitorul cedat, efectul extinctiv pe care părţile l-au prevăzut nu poate fi reţinut.
Aşa fiind, trebuie precizat că în vederea efectuării publicităţii cesiunii de creanţă impuse de art. 1393 Vechiul Cod Civil creditorul a procedat la notificarea încheierii ei către CAS Transporturi, acesta reziliind contractul de furnizare de servicii medicale nr. 82F/2009 încheiat cu debitorul. Nici o dispoziţie contractuală nu a stabilit în sarcina creditorului interdicţia de a recurge la prevederile legale mai sus amintite, părţile făcând numai referire la inexistenţa unei obligaţii de plată ca urmare a cesiunii în sarcina debitorului cedat.
În condiţiile în care conţinutul contractului de furnizare de servicii medicale nr. 82F/2009 era cunoscut de către debitor, respectarea principiului bunei-credinţe ar fi impus acestuia să atragă atenţia creditorului asupra faptului că încheierea contractului de cesiune de creanţă atrage rezilierea contractului amintit. Invocarea încălcării unei obligaţii pe care debitorul şi-a asumat-o iniţial pentru a paraliza acţiunea creditorului S.C. A. S.R.L. în recuperarea creanţei sale contravine principiului nemo propriam turpitudinem allegans, astfel încât consideră că această apărare nu poate fi reţinută. Ca atare, suma de 51.162, 21 lei pe care acesta o avea de încasat în baza contractului de furnizare de servicii medicale nr. 82F/2009 nu poate fi scăzută din debitul principal.
Stabilirea exactă a debitului datorat de către debitor impune luarea în considerare a faptului că datoria iniţială stabilită prin încheierea pronunţată la data de 18 iunie 2009 de către Tribunalul Bucureşti în dos. nr. 33948/3/2008 se ridica la 528.774, 27 lei. Cumulând sumele inserate în ordinele de plată depuse de către debitor rezultă că acesta a făcut plăţi directe în cuantum total de 120.217 lei.
La această sumă se adaugă creanţa cesionată în cuantum de 81.855, 94 lei pe care debitorul o avea de încasat în baza contractului de furnizare de servicii medicale nr. 128/2009 şi în privinţa căreia nu poate fi reţinută vreo clauză de reziliere similară celei amintite anterior. Raportat la debitul principal stabilit prin hotărârea judecătorească şi la penalităţile de întârziere aferente, consideră că debitorul datorează în prezent suma de 326.701, 33 lei, respectiv 649.993, 42 lei, sumă la care se adaugă cea izvorâtă din declaraţia notarială dată la BNP I. S.
Faţă de toate acestea, a admis în parte contestaţia formulată de debitor şi a dispus înscrierea creditorului cu suma de 1.832.449, 6 lei.
4. Creditorul S.C. A. C. S.R.L. a solicitat înscrierea sa cu suma de 91.759, 81 lei debit principal, 461.856, 94 lei penalităţi de întârziere aferente, 988 lei cheltuieli de silită şi 34.616, 97 lei despăgubiri în baza contractului de închiriere nr. 128/3.04.2007 încheiat între cele două părţi. În urma examinării înscrisurilor anexate administratorul judiciar a procedat la înscrierea creditorului cu întreaga sumă solicitată.
Fiind rezultatul acordului de voinţă liber exprimat al celor două părţi, contractul de închiriere se impune a fi respectat atât de acestea, cât şi de instanţa de judecată. Art. 5 din contract detaliază cuantumul chiriei ce urma să fie percepută pentru spaţiul ocupat şi modalitatea concretă în care se va face plata, părţile stabilind că locatarul este obligat la plata în avans a chiriei până cel mai târziu în data de 20 a lunii premergătoare.
Contestarea sumei aferente lunii septembrie 2010 şi reţinerea inexistenţei datoriei prin prisma acestei clauze ar fi presupus dovedirea de către debitor că până în data de 20 august 2010 a achitat chiria aferentă lunii septembrie. Împrejurarea că acesta a fost sau nu evacuat efectiv din spaţiu nu are nici o relevanţă întrucât părţile nu au legat exercitarea folosinţei în luna următoare de executarea obligaţiei de plată în luna precedentă.
De altfel, din cuprinsul înscrisurilor aflate la filele 325-326 şi 329-330 rezultă în mod clar că în luna septembrie 2010 debitorul mai ocupa încă imobilul ce a fost transmis în folosinţă în baza contractului de închiriere. Nici unul dintre înscrisurile anexate contestaţiei sau întâmpinării nu pot duce la concluzia certă că s-a şi procedat la evacuarea lui din spaţiu, procesul-verbal întocmit de judecătoresc vizând numai instituirea sechestrului asupra bunurilor aflate în acesta.
În plus, în măsura în care debitorul ar fi fost evacuat este greu de înţeles de ce acesta a propus creditorului în data de 2.11.2010 ca folosinţa spaţiului să fie preluată de o altă societate comercială ce ar fi urmat să achite debitul restant. Tocmai de aceea, ţinând seama că a fost stabilit cuantumul chiriei în chiar cuprinsul contractului de închiriere şi că nu s-a făcut dovada plăţii lui, a considerat contestaţia nefondată şi a respins-o ca atare.
5. Creditorul S.C. A. F. S.R.L. a solicitat înscrierea sa cu suma de 573.705, 15 lei în baza contractului de furnizare produse farmaceutice nr. 473/1.10.2008, administratorul judiciar procedând la înscrierea întregii sume.
Pe parcursul executării acestui contract părţile au încheiat la data de 5.11.2009 o convenţie prin care s-a stabilit modalitatea concretă de plată a datoriilor acumulate până la acel moment de către debitor în baza contractului iniţial. Cu acel prilej s-a stabilit că datoria înregistrată de debitor până la acel moment era în cuantum de 1.425.770, 07 lei. Fiind recunoscută în mod expres, judecătorul sindic a considerat că orice cauză de stingere a acesteia invocată de către debitor trebuie raportată la suma iniţială.
Din această perspectivă a reţinut că prin cumularea sumelor inserate în cuprinsul proceselor –verbale de compensare ( cele aferente soldului de 85.172, 48 lei şi 30.216, 21 lei fiind depuse de două ori ) se ajunge la cuantumul de 634.791, 70 lei. Trimiterea făcută de părţi la cesionarea creanţei în valoare totală de 204.276, 99 lei pe care debitorul o avea de încasat de la CAS C. nu are efect extinctiv în privinţa obligaţiei amintite a acestuia în raport cu creditorul.
Concluzia se impune întrucât părţile au stabilit că numai în ipoteza acceptării de către instituţia publică a decontării sumei către creditor, ea va fi scăzută din debitul datorat de către creditor. În condiţiile în care nu s-a făcut o asemenea dovadă sau a împrejurării că debitorul a virat suma respectivă creditorului, judecătorul sindic consideră că nu se poate reţine stingerea parţială a debitului prin intermediul mecanismului conceput de părţi.
Mai mult, reprezentând atât un mijloc de stingere a obligaţiilor, cât şi un act juridic, dovada plăţii trebuie făcută în condiţiile prescrise de art. 1169 din Vechiul Cod Civil. Debitorul, deşi a pretins plata în numerar a sumei de 140.575 lei nu a depus nici o dovadă în susţinerea acestei afirmaţii. Ca atare, prin raportare la aceste dispoziţii legale şi la principiul idem est, non esse et non probari consideră că nu s-a făcut dovada susţinerilor sale, astfel încât nici sub acest aspect contestaţia nu este fondată.
Faptul că s-a pretins de către creditor plata penalităţilor de întârziere nu este decât consecinţa directă a respectării principiului forţei obligatorii a contractului, nici o clauză din convenţia încheiată la data de 5.11.2009 necuprinzând exonerarea de la plata lor stabilită prin capitolul IV din contractul de furnizare produse farmaceutice nr. 473/1.10.2008. Pe cale de consecinţă, a respins contestaţia ca nefondată.
6. Creditorul M. C. N. a solicitat înscrierea sa cu suma de 78.005 lei reprezentând impozit pe clădire, teren, taxă afişaj şi majorări aferente, taxă judiciară de timbru şi amendă contravenţională, administratorul judiciar procedând la înscrierea întregii sume.
În cuprinsul înscrisului depus de către debitor ( fila 6 din dos. nr. 12556/111/2011 a1 ) se precizează în mod expres că imobilul pentru care a fost calculat impozitul figurează pe lista monumentelor istorice. În aceste condiţii devin incidente prevederile art. 41 din Legea nr. 422/2001 care exceptează de la plata impozitului imobilul în ansamblul lui ( clădire şi teren ). Tocmai de aceea, consideră că se impune ca acest creditor să figureze în tabelul preliminar de creanţe numai cu suma de 10.771 lei izvorâtă din taxa judiciară de timbru şi amenda contravenţională, sens în care a admis contestaţia.
7. Creditorii S.C. M. S.R.L., S.C. N. C. S.R.L. şi S.C. C. S.D. C. S.R.L. au solicitat înscrierea lor în tabelul preliminar de creanţe cu sumele indicate în declaraţiile de creanţă, însă administratorul judiciar a considerat că ele au fost depuse tardiv. Soluţionarea acestor contestaţii presupune reţinerea în primul rând a faptului că prin încheierea nr. 2632/F/2011 judecătorul sindic a stabilit ca şi dată limită pentru depunerea declaraţiilor de creanţă 27 decembrie 2011. În baza atribuţiilor ce au fost stabilite în sarcina administratorului judiciar, acesta a procedat la expedierea notificărilor creditorilor indicaţi în lista anexă, precum şi la publicarea anunţului referitor la deschiderea procedurii în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi ziarul „A. T.”.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă. De la această regulă alineatul 3 al aceluiaşi articol instituie două excepţii : comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii, ambele urmând să se facă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Întrucât există însă posibilitatea ca nu toţi creditorii să fie identificaţi în etapa incipientă a procedurii, teza a II-a a acestui alineat reinstituie regula prescrisă de alineatul 1 al art. 7.
Legiuitorul nu face nici o distincţie în funcţie de categoria din care face parte creditorul, citarea prin publicitate instituită cu titlu general de art. 95 Cod procedură civilă, fiind înlocuită cu modalitatea specială prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Respectarea celor două modalităţi de citare reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru ca prezumţia instituită de lege referitoare la deschiderea procedurii şi termenele care încep să curgă să îşi găsească aplicabilitatea. De altfel, art. 61 alin. 1 şi 3 prevede în mod expres că în urma deschiderii procedurii administratorul judiciar ca trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor.
Interpretarea dispoziţiilor amintite conduce la concluzia că numai în măsura în care a fost depusă lista respectivă, incumbă administratorului judiciar obligaţia de a proceda la notificarea individuală a fiecărui creditor. În ipoteza în care lista nu a fost depusă, notificarea făcută prin cele două mijloace de publicitate – ziar de largă circulaţie şi Buletinul Procedurilor de Insolvenţă – suplineşte notificarea individuală.
Aşa fiind, judecătorul sindic a reţinut că administratorul judiciar a respectat cele două modalităţi de publicitate instituite de lege, astfel încât faţă de aceşti creditori ar fi incidentă prezumţia referitoare la cunoaşterea deschiderii procedurii din momentul realizării ei. Cu toate acestea, nu trebuie omis că art. 104 Cod procedură civilă prevede în mod expres că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor de judecată se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
Creditorul S.C. M. S.R.L. a predat declaraţia de creanţă către S.C. N. S.R.L. ( serviciu de curierat ) în data de 23 decembrie 2011 ( fila 2 din dos. nr. 12556/111/2011 a6 ) anterior expirării termenului fixat prin încheierea de deschidere a procedurii. În aceste condiţii în mod greşit a considerat administratorul judiciar că a fost depăşit termenul amintit, contestaţia creditorului fiind întemeiată.
Pe de altă parte, nu trebuie omis că regula instituită de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 primeşte o excepţie importantă prin alineatul 3 teza întâi care prevede că se realizează conform Codului de procedură civilă comunicarea actelor de procedură şi notificarea deschiderii procedurii. Contestatorul S.C. N. C. S.R.L. a fost indicat în lista depusă de către debitor, astfel încât acestuia nu îi sunt incidente dispoziţiile tezei a II-a, subzistând excepţia prevăzută în teza întâi.
Aşa fiind, judecătorul sindic a reţinut că notificarea se impunea a fi făcută cu respectarea exigenţelor prescrise de Codul de procedură civilă, respectiv a dispoziţiilor art. 100. Potrivit acestuia procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă, inter alia¸ numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea. Fiind instituită sub sancţiunea nulităţii nerespectarea acestei obligaţii atrage incidenţa ei.
Din cuprinsul dovezii ataşate de către administratorul judiciar rezultă că pentru acest creditor comunicarea a fost preluată de către o persoană a cărei identitate nu a fost stabilită şi care şi-a declinat calitatea de îngrijitor. Trecând peste faptul că orice act de procedură trebuie comunicat funcţionarului sau persoanei împuternicite cu primirea corespondenţei ( art. 91 Cod procedură civilă ) şi că în cazul unei persoane juridice conceptul de „îngrijitor” este greu de reţinut, judecătorul sindic a reţinut că nu s-a indicat numele şi prenumele acestuia.
În aceste condiţii nu a fost comunicată în mod legal notificarea deschiderii de procedură, astfel încât nu se poate reţine curgerea faţă de acesta a termenului pentru depunerea declaraţiilor de creanţă. Concluzia se impune întrucât decăderea, ca orice sancţiune, presupune reţinerea în sarcina celui faţă de care se aplică, a unei culpe în realizarea obligaţiilor procesuale. Ca atare, s-a apreciat că, contestaţia acestuia este întemeiată.
Referitor la creditorul S.C. C. S.D. C. S.R.L. a reţinut cu titlu preliminar că art. 64 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabileşte în mod expres că toţi creditorii au în principiu obligaţia de a depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în cuprinsul sentinţei de deschidere a procedurii, ele urmând a fi înregistrate într-un registru care se va păstra la grefa tribunalului. Dispoziţia legală nu instituie în mod direct obligaţia ca respectiva declaraţie de creanţă să fie depusă numai la tribunal, ea făcând referire la înregistrarea ei de către tribunal într-un registru.
Chiar dacă cele două momente pot coincide – depunerea şi înregistrarea – sub aspectul instituţiei unde se realizează, nimic nu împiedică un creditor ca cererea să fie adresată în mod direct administratorului judiciar, urmând ca acesta să o depună în vederea înregistrării la tribunal. Or, aplicarea unei sancţiuni presupune existenţa unei obligaţii clare în sarcina părţii faţă de care este invocată.
În plus, nu trebuie omis că prin decizia nr. 737/2008 Curtea Constituţională a constat că prevederea cuprinsă în art. 302 Cod procedură civilă prin care se sancţionează cu nulitatea absolută depunerea recursului la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie. Raţiunea avută în vedere de instanţa de contencios constituţional cu acel prilej este incidentă şi în prezenta cauză, astfel încât aplicând principiul ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet consideră că depunerea declaraţiei de creanţă direct către administratorul judiciar nu este de natură să atragă decăderea creditorului, sens în care a admis contestaţia.
Totodată, ţinând seama că nu au fost examinate declaraţiile de creanţă de către administratorul judiciar prin raportare la evidenţa contabilă a debitorului, consideră că nu este posibilă înscrierea directă a creditorilor în tabelul preliminar de creanţe, ci stabilirea obligaţiei de analiză a lor în sarcina acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditoarele SC D. SRL Cluj Napoca şi M. C. N. – D. T. I. L. şi debitoarea SC D. I. SRL O.
A. Prin cererea sa de recurs creditoarea SC D. SRL C. N. a solicitat modificarea Sentinţei nr. 1473/F/2012 în sensul respingerii contestaţiei formulată de debitoare împotriva tabelului preliminar al creanţelor, în ceea ce priveşte creanţa sa, admiterea contestaţiei sale şi menţinerea înscrierii sale în tabelul preliminar cu suma de 1.964.472 lei conform tranzacţiei din 20.05.2010, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei debitoare.
În motivarea recursului său, creditoarea a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală având în vedere următoarele:
Administratorul judiciar a înscris această creditoare în tabelul preliminar cu suma de 998.109 lei şi nu cu suma de 1.964.472 lei din declaraţia de creanţă.
La contestaţia formulată de ea la tabelul preliminar de creanţe administratorul judiciar al debitoarei a depus la 08.02.2012 întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a contestaţiei creditoarei şi înscrierea sa în tabelul preliminar cu suma de 1.910.103 lei reprezentând debit principal şi penalităţi aferente.
Debitoarea a formulat şi ea contestaţie la tabelul preliminar, solicitând în principal, eliminarea creanţei acestei creditoare, considerând că nu-i datorează nici o sumă de bani, precum şi două acţiuni în anularea tranzacţiei din 20.05.2010, anulate ca netimbrate.
a) Referitor la valabilitatea tranzacţiei încheiată la 20.05.2010 între debitoare şi creditoarea recurentă (fostă SC F. SRL), recurenta învederează următoarele :
– Contestatoarea debitoare a semnat tranzacţia în deplină cunoştinţă de cauză, luând act de obligaţiile pe care şi le asumă şi prin aceasta şi anume achitarea onorariului datorat cabinetului de avocatură care a reprezentant creditoarea în negocieri, respectiv penalităţi de întârziere de 3% pe zi de întârziere calculate de la data semnării tranzacţiei asupra întregului debit restant. Totodată a consimţit şi la garantarea executării tranzacţiei, prin semnarea unui contract de ipotecă şi a unui contract de garanţie reală mobiliară.
– Debitoarea nu a fost obligată sau constrânsă în nici un fel să semneze tranzacţia şi celelalte documente încheiate în legătură cu aceasta, inclusiv contractul de ipotecă aferent şi contractul de garanţie reală imobiliară neexistând nici un motiv de nulitate a tranzacţiei. Eroarea la care face referire debitoarea în contestaţie nu a existat în nici un moment, aceasta exprimându-se explicit în acceptarea condiţiilor tranzacţiei atât anterior, în cadrul negocierilor, cât şi prin semnarea acesteia.
– Creditoarea recurentă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin tranzacţie, în sensul renunţării la judecată în dosarul nr. 282/1285/2010 a Tribunalului Comercial C. Onorariul de avocat datorat de reclamantă în urma încheierii tranzacţiei a fost negociat liber între creditoare şi avocat, pe care debitoarea s-a obligat să-l plătească.
b) În ce priveşte clauza penală inserată în tranzacţia încheiată la data de 20.05.2010 între recurentă şi debitoare au fost învederate următoarele aspecte de către recurentă:
– În temeiul art. 1066 din vechiul Cod civil “clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”;
– Printr-o clauză penală, în vederea înlăturării dificultăţilor ce pot interveni prin aprecierea în justiţie a cuantumului daunelor interese şi raportându-se la faptul că evaluarea prejudiciului, la momentul producerii sale, poate fi costisitoare şi dificilă, între ea şi debitoare s-a realizat o evaluare convenţională a despăgubirilor;
– Prin încheierea tranzacţiei, autonomia de voinţă a dus la crearea raportului obligaţiilor asumate de părţi;
– La momentul încheierii tranzacţiei debitoarea era în cunoştinţă de cauză cu privire la forma reparaţiei şi la valoarea despăgubirilor ce aveau să-i incumbe în situaţia neexecutării obligaţiilor asumate prin tranzacţie;
– Confirmarea valabilităţii tranzacţiei s-a făcut şi prin Sentinţa civilă nr. 1473/F/2012 recurată, în care s-a reţinut în mod corect că la momentul încheierii tranzacţiei, consimţământul debitoarei nu a fost afectat de vreun viciu, fiind exclusă eroarea obstacol, iar sub aspectul cauzei contractului, s-a concluzionat valabilitatea scopului mediat, contestat de debitoare;
– Fiind în faţa unei tranzacţii valabile, apreciază că trebuie respectat principiul obligativităţii contractului reglementat de art. 969 alin. 1 Cod civil .
c) Referitor la posibilitatea reductibilităţii clauzei penale de către instanţa de judecată, recurenta a arătat următoarele:
– Art. 1087 Cod civil vechi consacră ireductibilitatea clauzei penale, cuantumul daunelor interese stabilit prin clauza penală, potrivit normei legale, nu putea fi schimbat de către instanţă, reglementându-se imperativ regula intangibilităţii judiciare a clauzei penale;
– Legea nu conferă putere instanţei în sensul posibilităţii moderării sau măririi penalităţii convenite de către cocontractanţi;
– Scopul clauzei penale este determinarea anticipată a cuantumului despăgubirilor ce vor fi plătite de către debitor şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se libera de obligaţia principală asumată printr-o altă prestaţie;
– În temeiul principiului ” pacta sunt servanda”, instanţa nu avea posibilitatea de a reduce sau de a mări cuantumul clauzei penale, decât înlăturând însuşi scopul clauzei, respectiv înlăturarea apelului la justiţie pentru fixarea daunelor şi încălcând rolul esenţial al clauzei, de a constrânge debitorul la executarea obligaţiei. În acest fel s-ar fi pierdut însăşi utilitatea clauzei penale, pentru că indiferent de cuantumul ei, în caz de neexecutare, debitorul ar fi fost obligat doar la valoarea prejudiciului , sumă pe care oricum ar fi datorat-o şi în lipsa clauzei penale;
– Raportat la caracterul primitiv instituit de legiuitor clauzei penale, recurenta a apreciat că în cauză cuantumul penalităţilor de 3% pe zi de întârziere, nu a fost stabilit în mod excesiv, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 671/2006 cu privire la o clauză penală cu penalităţi de 6% pe zi de întârziere;
– Legiuitorul nu a stabilit criterii limitative, ci unul generic: prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut prevedea la încheierea contractului, iar prin tranzacţie nu s-a stabilit o altă prevedere contractuală prin care părţile să creeze limitări penalităţilor, practica judiciară, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil fiind unanimă în a refuza, în lipsa unui temei, reducerea clauzelor penale;
– Cu privire la aprecierea instanţei privind criza economică, apreciază că decizia instanţei trebuia raportată la momentul la care penalitatea era exigibilă li nu la unul ulterior;
– Mărirea patrimoniului creditoarei recurente pe seama patrimoniului debitoarei nu este lipsită de temei juridic, având la bază clauza penală, neputându-se reţine că înscrierea a la masa credală cu suma de 1.964.472 lei ar reprezenta o îmbogăţire fără justă temei.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei asumate de către debitor, creditorul este îndreptăţit să obţină daunele prevăzute în clauza penală, nefiind nevoie ca aceasta să dovedească întinderea prejudiciului.
În drept au fost invocate prevederile art. 274, 3041 Cod procedură civilă, art. 953, 954, 969, 1066, 1073 şi 1087 din vechiul Cod civil, art. 12 din Legea nr. 85/2006.
B. Prin cererea sa de recurs creditoarea M. C. N. – D. T. I. L. a solicitat modificarea în parte a aceleiaşi sentinţe în sensul înscrierii sale în tabelul preliminar de creanţe asupra averii debitoarei şi a creanţei în cuantum de 7.899 lei, reprezentând impozit pe clădire şi teren.
În motivarea recursului său, creditoarea a arătat că a solicitat înscrierea pe tabelul preliminar al creanţelor debitoarei cu suma de 78.005 lei, reprezentând impozit clădire, impozit teren, taxă afişaj firmă, taxă judiciară de timbru şi amendă contravenţională. Ulterior, urmare a aprobării la data de 06.02.2012 a cererii de scutire formulată de debitoarea insolvenţă, pentru clădirea situată în C. N. , B-dul E. nr. , pe motiv că acesta este monument istoric, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice, a procedat la recalcularea impozitului pe clădire şi teren datorate de debitoare şi la formularea declaraţiei rectificative de creanţă nr. 3224/496/14.02.2012 prin care a învederat Tribunalului Bihor faptul că debitele pentru încăperile în care se desfăşoară activităţi economice la data deschiderii procedurii sunt în cuantum de 7.555 lei impozit pe clădire şi 344 lei impozit p teren, rezultând astfel un total de 18.670 lei(taxă afişaj firmă, taxă judiciară de timbru, impozit pe clădire, impozit pe teren, amendă contravenţională).
Din declaraţia nr. 322/04.01.2012 depusă de debitoare la creditoare, rezultă că în imobilul monument istoric, deţinut de aceasta în proprietate, pe o suprafaţă de 68 mp se desfăşoară activităţi economice. În baza acestei declaraţii, a fost emisă şi comunicată debitoarei Decizia de impunere nr. 45698/492/10.02.2012 prin care a fost stabilit în sarcina sa obligaţia de a achita impozitul pe partea de clădire în care se desfăşoară activităţi economice, în temeiul art. 249 alin. 1 coroborate cu teza finală a art. 250 pct. 2 din Legea nr. 571/2003. Decizia de impunere nu a fost contestată de debitoare în baza prevederilor art. 205 şi următoarele din OG nr. 92/2003, devenind astfel titlu executoriu.
Raportat la această stare de fapt şi de drept expusă, recurentul apreciază că obligaţia fiscală în cuantum de 7.899 lei reprezentând impozit pe clădirea şi terenul situate în C. N. , B. E. nr., este datorată de debitoare, faţă de dispoziţiile Legii 422/2001 şi ale Legii 571/2003 care prevăd contrariul celor reţinute de instanţa de fond. De altfel art. 41 alin. 2 din Legea nr. 422/2001 prevede scutirea de la plata impozitului doar cu privire la terenul ocupat de clădire şi nu cu privire la întregul teren aferent clădirii monument istoric, cum a reţinut în mod eronat instanţa de fond, interpretând trunchiat prevederile art. 1 din Codul fiscal, în sensul că a omis excepţia de la scutire prevăzută de teza finală a art. 41 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 422/2001.
În drept au fost invocate prevederile art. 299 Cod procedură civilă şi art. 8 din Legea nr. 85/2006.
C. Debitoarea SC D. I. SRL O., prin administratorul special, prin cererea de recurs formulată a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, admiterea acestuia şi modificarea sentinţei în ceea ce priveşte admiterea în totalitate a contestaţiilor depuse de ea referitor la sumele cu care creditorii M. C. N. – D. T. I. L., SC D. SRL, SC F. DCI SA, SC A. F. SRL, SC A. SRL şi SC A. C. SRL au fost înscrişi în tabelul preliminar, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului său debitoarea a arătat că la data promovării contestaţiilor a ales sediul procedural la sediul cabinetului său avocaţial, întrucât la sediul social din O. , str. G. E. P., nr., de regulă nu se găseşte nici o persoană, existând riscul de a nu putea lua cunoştinţă despre actele de procedură realizate în cauză. Cu toate acestea, hotărârea a fost transmisă la sediul social, astfel că despre aceasta a aflat numai după ce noul avocat i-a adus la cunoştinţă că a fost comunicată la sediul social, astfel că la 14.11.2012 a solicitat şi i s-a pus la dispoziţie din sistemul ECRIS o copie a sentinţei.
Pe fondul cauzei, debitoarea a arătat că, existau argumente pentru a-i fi admise în totalitate contestaţiile depuse, considerând că, creditorul M. C. N. – D. T. I. L. – S. I. C., Informaţii baze de date, nu este îndreptăţit la sumele reprezentând impozit pe clădire, întrucât imobilul pentru care au calculat acest impozit face parte din clădirile declarate monumente arhitecturale şi istorice pentru care proprietarii, obligaţi să le menţină în starea actuală sunt exoneraţi de plata impozitului pe clădiri.
Recurenta consideră că, instanţa de fond, deşi a redus suma datorată de ea cu titlu de penalităţi de întârziere şi dobânzi creditorilor SC D. SRL, SC F. DCI SA, SC A. F. SRL, SC A. SRL şi SC A. C. SRL, în mod greşit a menţinut cuantumul penalităţilor acordate şi despre care a dispus analizarea şi trecerea lor în tabelul preliminar.
În ceea ce priveşte creanţa SC F. DCI SA, apreciază că nu se impune înscrierea acesteia în categoria creanţelor garantate. Consideră că trebuie făcută distincţia între creanţele acestui creditor, respectiv cele născute anterior încheierii protocolului din 02.11.2009 care din start nu pot fi creanţe garantate şi cele născute ulterior acestui moment.
Referitor la creanţele născute ulterior acestui moment consideră că se impune a se face următoarea distincţie: garanţia reală mobiliară s-a instituit asupra unor bunuri fungibile şi se poartă numai asupra actelor bunuri şi nu asupra creanţelor pe care ea la rândul ei le are asupra Casa de Asigurări de Sănătate B. şi C., cu atât mai puţin cu cât nu există o certitudine că această creanţă s-a născut din livrarea produselor afectate de garanţia mobiliară. Conform Legii nr. 99/1999 Titlul VI- consideră că dreptul de urmărire a creditorului garantat se întinde numai asupra acelor produse şi nu a creanţei născute din livrarea acelor produse.
În drept au fost invocate prevederile art. 103 (1) şi (2) Cod procedură civilă şi art. 8 (2) din Legea nr. 85/2006.
Intimata SC A. C. SRL, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia tardivităţii recursului debitoarei, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, reiterând motivele din întâmpinarea depusă la instanţa de fond.
Debitoarea, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului formulat de SC D. SRL cu motivarea că nici una din criticile formulate de către aceasta nu este fondată, judecătorul sindic făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1070 din Codul civil vechi prin reducerea penalităţilor.
M. C. N. – D. T. I. L., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului debitoarei cu motivarea că aceasta este de rea credinţă faţă de depunerea la creditoare a declaraţiei din care rezultă faptul că în imobilul deţinut de ea, pe o suprafaţă de 68 mp se desfăşurată activităţi economice, declaraţie în baza căreia s-a emis Decizia de impunere nr. 45698/498/10.02.2012, necontestată în condiţiile art. 205 şi următoarele Cod procedură fiscală.
Verificând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate de creditoarea SC D. SRL C. N. , curtea a reţinut următoarele :
A. Motivele de recurs formulate de creditoarea recurentă SC D. SRL C. N. se referă la necesitatea respectării principiului obligativităţii contractului valabil încheiat între părţi şi la posibilitatea reductibilităţii clauzei penale de către instanţa de judecată.
Prin tranzacţia încheiată între recurentă şi debitoare în scopul stingerii pe cale amiabilă a dosarului nr. 282/1285/2010, aflat pe rolul Tribunalului C. la 20.05.2010, părţile au stipulat în art. 2 plata de către debitoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150.000 lei în 12 tranşe săptămânale egale de 12.500 lei/săptămână, în ziua de joi a fiecărei săptămâni începând cu data de 27.05.2010 precum şi clauza penală potrivit căreia în cazul întârzierii cu mai mult de 3 zile a plăţii unei rate săptămânale, eşalonarea de plată va deveni nulă, iar creditoarea va fi îndreptăţită la recuperarea pe calea executării silite a debitului restant, la care se vor adăuga penalităţi de întârziere de 3% / zi de întârziere calculate de la data semnării tranzacţiei asupra întregului debit restant, penalităţile putând depăşi debitul de bază.
În temeiul acestei clauze, creditoarea recurentă a încasat suma de 91.869 lei, debitul principal fiind de 112.500 lei, potrivit fişelor analitice ale plăţilor, aspect necontestat.
Prin această clauză penală, în vederea înlăturării dificultăţilor unei aprecieri în justiţie a cuantumului daunelor interese, părţile au realizat o evaluare convenţională a acestor daune, reglementată în art. 1066-1072 Cod civil vechi, cum corect a reţinut instanţa de fond.
Potrivit art. 1070 Cod civil vechi, micşorarea sumei prevăzute în clauza penală este admisibilă numai în cazul în care obligaţia principală a fost executată parţial.
Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că suma stabilită în clauza penală nu poate fi modificată de instanţă, chiar dacă este mult superioară prejudiciului, numai dacă obligaţia asumată nu a fost integral executată, nu şi în cazul executării parţiale a obligaţiei cum este cazul în speţă.
În ce priveşte respectarea principiului obligativităţii contractului valabil încheiat între părţi, curtea apreciază că instanţa de fond a reţinut corect că art. 969 Cod civil vechi trebuie coroborat cu art. 970 Cod civil vechi, în sensul că numai executarea cu bună credinţă a obligaţiilor este rezultatul firesc al obligativităţii contractului, contractul rămânând legea părţilor numai în măsura în care, nici una dintre ele, nu încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle asumate.
Cum în speţă debitorul şi-a executat parţial obligaţia asumată, obligarea sa la plata unor penalităţi în cuantum înzecit faţă de debitul neexecutat ar duce la crearea unei situaţii inechitabile cu efecte lezionare pentru el, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 970 Cod civil vechi, nefiind încălcat principiul obligativităţii contractului valabil încheiat, reglementat de art. 969 Cod civil vechi.
Faţă de toate aceste considerente, curtea în baza art. 312 raportat la art. 316 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de creditoare, motivele invocate fiind neîntemeiate.
B. Referitor la motivele de recurs invocate de creditorul M. C. N. – D. T. I. L. , curtea a reţinut următoarele :
Debitoarea nu a contestat, în condiţiile art. 205 şi următoarele din OG nr. 92/2003, Decizia de impunere nr. 45698/492/10.02.2010 prin care a fost stabilită în sarcina sa obligaţia de plată a impozitului pe partea de clădire şi teren, monument istoric, situată în C. N., B. E. nr. , în care se desfăşoară activităţi economice, în temeiul art. 249 alin. 1 coroborat cu teza finală a art. 250 pct. 2 din Legea nr. 571/2003, devenind astfel titlu executor.
Or, în această situaţie, administratorul judiciar, conform art. 66 (1) din Legea nr. 85/2006, nu putea cenzura titlul executor, fiind obligat să înscrie creditorul în tabelul preliminar şi cu suma de 7.899 lei impozit pe clădire şi teren înscrise în acest titlu executor.
În consecinţă, în baza art. 312 raportat la art. 316 Cod procedură civilă, curtea a admis ca fondat recursul declarat de M. C. N. – D. T. I. L. şi a modifica sentinţa în parte în sensul înscrierii acestuia în tabelul preliminar de creanţe al debitoarei cu suma de 18.670 lei, conform declaraţiei sale de creanţă rectificative, în loc de 10.771 lei.
C. În ce privesc motivele de recurs invocate de debitoarea SC D. I. SRL O. , prin administratorul special, curtea a reţinut următoarele :
Motivele de recurs privindu-l pe creditorul M. C. N. – D. T. I. L, nu au mai fost susţinute, astfel că nu au mai fost analizate, fiind cenzurate în recursul acestui creditor.
Referitor la creditoarele SC D. SRL, SC F. DCI SA, SC A. F. SRL, SC A. SRL şi SC A. C. SRL, debitoarea a învederat că instanţa de fond în mod greşit a menţinut cuantumul penalităţilor acordate şi despre care a dispus analizarea şi trecerea lor în tabelul preliminar, fără a motiva în ce constă greşeala menţinerii cuantumului acestora, situaţie în care nu poate fi cenzurată presupusa greşeală a instanţei.
În ce priveşte înscrierea greşită a creanţei SC F. DCI SA în categoria creanţelor garantate, critica recurentei este neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că din moment ce debitorul recurent a devenit proprietar asupra bunurilor transmise în temeiul contractul de vânzare-cumpărare, acesta le putea afecta constituirii unei garanţii de felul celei reglementată de Legea nr. 85/2006, astfel încât pentru creanţa izvorâtă în temeiul acestuia se impune înscrierea creditorului la categoria garantaţi.
De asemenea, s-a reţinut corect că trimiterea făcută de creditoare în contestaţie la încheierea contractelor de cesiune de creanţă nu are nici o relevanţă sub acest aspect, întrucât semnarea lor a dus la transmiterea din patrimoniul debitoarei în patrimoniul său a dreptului de creanţă pe care cel din urmă îl avea faţă de Casa de Asigurări de Sănătate C. şi B. şi că, transmiţându-se dreptul de proprietate, debitorul nu mai are calitatea de proprietar pentru a constitui o garanţie reală în sensul definit de legea privind procedura insolvenţei, concluzie ce se impune şi în ceea ce priveşte dreptul de creanţă născut ulterior datei de 2.11.2009.
În consecinţă, în baza art. 312 raportat la art. 316 Cod procedură civilă, instanţa a apreciat că se impune respingerea ca nefondat şi a acestui recurs, motivele invocate în plus în concluziile scrise neputând fi avute în vedere, fiind formulate peste – termenul legal de motivare a recursului.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate în recurs.
