Între părţi s-a încheiat un contract de export, iar pârâta-recurentă avea obligaţia să folosească în producţia proprie produsele cumpărate de la reclamantă, trecându-le graniţa de stat a României. Sub aspect strict contractual, pârâta a primit marfa la destinaţia convenită şi a plătit preţul convenit numai că, dincolo de acest moment şi deci dincolo de contract, a înstrăinat marfa unei alte societăţi comerciale, făcând astfel să nu mai fie operante dispoziţiile privind cota zero de T.V. A.
în cadrul acţiunii în răspundere delictuală, termenul general de 3 ani începe să curgă nu de la momentul săvârşirii faptei ilicite, ci de la acela al cunoaşterii prejudiciului şi pe autorul Iui. In cauză, nu s-a făcut nici o probă din care să rezulte că, anterior încheierii proceselor-uerbale de control, reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa faptului ilicit şi în special nu s-a dovedit că aceasta a încercat până la acest moment un prejudiciu.
Faptul că beneficiarul Final al mărfii livrate de către reclamantă nu a recuperat T.V.A.-ul, pentru că în preţul ei nu s-a inclus şi această obligaţie Fiscală, este un aspect care excede prezentul cadru procesual. Potrivit normelor legate în vigoare la data încheierii şi derulării contractelor, vânzătorul mărfurilor cu destinaţii interne are obligaţia să plătească aferentă produselor înstrăinate, independent de deducerea sau nu de către cumpărător a sumelor plătite cu acest titlu.
Din conţinutul contractelor rezultă, fără îndoială, că acestea sunt convenţii de vânzare-cumpărare în care pârâta avea poziţia unui cumpărător de produse sodice şi nu a unui mandatar, în condiţiile art. 1532 C. civ. şi art. 374 C. com. Faptul că organele Fiscale au dat o astfel de interpretare raporturilor comerciale derulate între părţi nu poate fi considerat o dezlegare în drept cu autoritate în faţa instanţei de judecată, singura chemată să stabilească natura juridică a unui contract.
(Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de administrativ, complet comercial,
decizia nr. 1366/R-Cdin 19 noiembrie 2003)
CURTEA,
Constată că prin acţiunea înregistrată la 21 iunie 2002 reclamanta SC “U.S.G.” SA a chemat în judecată pe pârâta SC “N.” SA Belgia, reprezentată în România prin SC “N.R. Ltd” SRL Bucureşti, pentru a fi obligată la plata sumei de 5.044.134.613 lei, cu titlu de preţ, respectiv contravaloare T.V.A., sumă actualizată în raport cu rata inflaţiei. Reclamanta a mai solicitat şi citarea în cauză a D.G.F.P. Vâlcea pentru Ministerul Finanţelor, în calitatea acestuia de reprezentant al statului român.
în motivare s-a arătat că în perioada martie 1998 -decembrie 1999 reclamanta a livrat pârâtei în baza unor contracte comerciale, mărfuri care, fiind destinate exportului, erau scutite de T.V.A. în urma unui control fiscal, s-a constatat că aceste produse nu au părăsit teritoriul României, au fost revândute unorfirme din ţară, aşa încât reclamanta a fost obligată să achite la bugetul statului T.V.A. în sumă de 5.546.134.613 lei. Din această sumă pârâta a restituit 502.000.000 lei, aşa încât datorează numai diferenţa.
La 16 august 2002 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că pretenţiile sale se îndreaptă împotriva pârâtei SC “N.” Belgia al cărei reprezentant fiscal în România este SC “N.R. Ltd”, iar chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor prin D.G.F.P. Vâlcea s-a făcut avându-se în vedere calitatea de beneficiar al . în aceeaşi
precizare s-a mai arătat şi că temeiul acţiunii este reprezentat de o răspundere extracontractuală, aşa cum s-a precizat din nou ia 25 septembrie 2002.
Prin sentinţa nr. 1009/2003, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea în sensul că a obligat-o pe pârâtă către reclamantă la plata sumelor de 5.122.956.312 lei cu titlu de T.V.A. şi 115.086.500 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă acţiunea faţă de Ministerul Finanţelor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între părţi au existat raporturi contractuale, convenindu-se că mărfurile ce urmau să fie livrate de reclamantă sunt necesare pentru producţia proprie a pârâtei şi constituind export în preţul lor, nu s-a inclus şi T.V.A., întrucât beneficiau de scutire.
Marfa însă nu a fost exportată, ci a fost revândută în România altor societăţi comerciale, aşa încât scutirea de T.V.A. nu mai era operantă, iar pârâta datorează şi această sumă, aşa cum a fost ea determinată de expertul contabil, în urma deducerii plăţii parţiale din 24 februarie 2000.
în privinţa competenţei Tribunalului Vâlcea, s-a reţinut că acţiunea reclamantei izvorăşte dintr-un fapt juridic exterior contractelor şi anume, revânzarea în ţară a mărfurilor, cu atât mai mult cu cât pârâta nu şi-a desemnat de la început un reprezentant fiscal prin care să deruleze operaţiunile referitoare la T.V.A., făcând acest lucru abia la 28 septembrie 1999.
în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, tribunalul a reţinut că, cursul său a fost întrerupt prin plata parţială în februarie 2000, deoarece astfel s-a recunoscut datoria anterioară, suma de 502.000.000 lei cuprinzând T.V.A. aferent şi altor operaţiuni, dar şi parte din datoria ce face obiectul prezentului litigiu.
împotriva acestei hotărâri au formulat recurs SC “N.R. Ltd” SRL şi SC “N.” SA Belgia.
în recursul declarat de SC “N.R. Ltd.” SRL se critică sentinţa pentru motive încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., susţinându-se că această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă. SC “N.R. Ltd.” are personalitate distinctă faţă de SC “N.” SA Belgia, fiind reprezentantul fiscal al acesteia în România, în limita acestei calităţi, respectiv numai faţă de statul român, pentru obligaţiile pe care reprezentanta fiscal le are.
în aceste condiţii, cum în prezenta cauză se discută T.V.A. neachitată în cadrul unor raporturi comerciale între două şi nu în raport cu creanţe ale statului român, recurenta nu are calitate procesuală pasivă.
în recursul SC “N.” SA Belgia, încadrabil în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ. s-au susţinut următoarele:
– acţiunea era inadmisibilă deoarece reclamanta a precizat în mod constant că ea trebuie judecată conform regulilor răspunderii civile delictuale, deşi între părţi existau raporturi contractuale, suma pretinsă reprezintă T.V.A., noţiune ce nu poate să existe în afara contractului;
– reclamanta a ştiut că marfa asupra căreia poartă contractul era livrată în ţară, nefiind destinată exportului, aşa încât nu se poate vorbi de o inducere în eroare de către pârâtă. Mai mult, trebuia să se observe că potrivit art. 17 din O.G. nr. 3/1992, justificarea expertului se face cu documente expres determinate, respectiv factura externă, declaraţia vamală şi documente de transport internaţional, înscrisuri pe care reclamanta trebuia să le aibă pentru a putea califica operaţiunea ca fiind de export şi deci, scutită de T.V.A. In cauză, părţile au convenit ca marfa să fie livrată nu pârâtei, ci Uzinei “D” Ploieşti, pentru prelucrarea de produse sodice;
– nu există un raport obligaţional privind plata T. V.A. între părţi, deoarece pârâta-recurentă a achitat preţul convenit în contract, iar T.V.A.-ui se
colectează de la vânzător şi nu de la cumpărător. în acest cadru contractual instanţa nu avea de ce să fie interesată de partea a doua a operaţiunii comerciale efectuate de recurentă, eventuala livrare a produselor către alte societăţi;
– este greşită aprecierea instanţei şi privind soluţionarea excepţiei de tardivitate, pe de o parte, pentru că termenul ce trebuia avut în vedere este cel de 3 ani şi nu termenul special care vizează raporturile cu statul, iar pe de altă parte, pentru că este lipsită de suport susţinerea că acest termen de 3 ani a fost întrerupt prin plata sumei de 502.000.000 lei, care se reţine de către instanţă, preluându-se aprecierea greşită a expertului că parte din această plată ar fi făcută pentru facturile în litigiu. Suma de
502.000.000 lei era datorată din alte raporturi contractuale dintre părţi, fiind chiar inferioară plăţilor ce trebuia făcute şi care-şi aveau izvorul în alte convenţii decât cele în litigiu;
– în subsidiar, instanţa trebuie să observe că operaţiunea comercială dintre părţi era reprezentată de un contract de intermediere, aşa cum au reţinut şi organele de control fiscal;
– sub un alt aspect, instanta era datoare să observe că actul de control s-a încheiat fără participarea pârâtei-recurente, că reclamanta nu a contestat acest act, deşi era datoare să facă acest lucru, deoarece statul nu încercase nici un prejudiciu câtă vreme Societatea “U.”, vânzând produsele sodice, a vărsat în integralitate şi TVA-ul la bugetul statului şi nu şi-a dedus această obligaţie fiscală tocmai pentru că nu a plătit TVA la achiziţionare.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
în condiţiile art. 137 C. pr. civ., urmează a fi verificate, cu prioritate, excepţiile de ordine publică ridicate fie de către părţi, fie de către instanţă din oficiu.
Astfel, s-a susţinut de reclamanta-intimată că recursul pârâtei SC “N.” SA Belgia trebuie constatat ca fiind nul, întrucât nu este semnat de această parte, ci numai de avocatul ales.
Sub acest aspect, legea de procedură civilă reglementând raporturile dintre părţi şi apărător, se referă la mandat, iar art. 25 din Legea nr. 51/1995, la un contract de asistenţă juridică.
Din interpretarea dispoziţiilor legale se impune aprecierea că acest contract de asistenţă juridică este un mandat guvernat atât de dispoziţiile Legii nr. 51/1995, dar şi de principiile dreptului comun.
Astfel, potrivit art. 68 alin. 3 din Codul de procedură civilă, mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele judecăţii chiar dacă nu cuprinde nici o precizare în această privinţă, iar restrângerea la anumite acte sau pentru o anumită instanţă trebuie să se regăsească în cuprinsul contractului.
Art. 69 din acelaşi act normativ mai prevede că avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, chiar şi fără mandat, poate face acte pentru păstrarea drepturilor ce sunt supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp.
Aşadar, legiuitorul a înţeles să permită avocatului, care a asistat partea la instanţa de fond, să ia măsuri pentru apărarea drepturilor acesteia, dacă ele ar fi în pericol să se piardă prin trecerea timpului. Este, practic, o aplicare a dispoziţiilor art. 987 din Codul civil ce reglementează gestiunea intereselor altei persoane, recunoscând acestei categorii profesionale dreptul de a face aceste acte juridice.
Dacă în lipsa unui mandat expres, un apărător, în condiţiile mai sus arătate, are dreptul să declare şi să motiveze o cale de atac, nu există nici un motiv pentru care un avocat care a primit o împuternicire expresă, să facă acelaşi lucru. O interpretare în sensul pretins de reclamanta-intimată s-ar opune textelor precitate şi aceasta în condiţiile în care pârâta-recurentă a confirmat mandatul acordat, de altfel, expres.
în ceea ce priveşte recursul SC “N.R. Ltd” SRL, instanţa a pus în discuţie excepţia lipsei de interes în declararea căii de atac de această persoană juridică. Ea a fost înfiinţată, aşa cum rezultă din actele de la filele 106 şi 138, la 23 septembrie 1999, ca reprezentant fiscal în România al SC “N.” SA Belgia, iar prin sentinţa ce se critică în prezentul cadru procesual nu i-a fost stabilită nici o obligaţie.
Atât în acţiunea iniţială, cât şi în precizarea de la fila 98, s-a arătat că pretenţiile reclamantei se îndreaptă către SC “N.” Belgia, care are în România, ca reprezentant fiscal, pe SC “N.R. Ltd” SRL.
Efectuarea oricărei cereri în justiţie presupune existenţa printre condiţiile de admisibilitate, şi pe aceea a interesului, adică folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.
De vreme ce această societate comercială nu a fost obligată să dea, să facă sau să nu facă ceva nu se poate pretinde că, prin admiterea recursului şi respingerea acţiunii ar obţine un folos pentru drepturile sale.
Este adevărat că acţiunea nu s-a respins în mod expres faţă de ea, dar aşa cum s-a arătat mai sus, pretenţiile reclamantei s-au îndreptat împotriva SC “N.” Belgia, iar SC “N.R. Ltd” SRL a fost citată numai în “calitatea sa de reprezentant fiscal” şi pentru că se discutau astfel de obligaţii, deşi nu în raport cu statul român.
în concluzie, acest recurs se apreciază ca fiind lipsit de interes şi urmează a fi respins.
în dreptul român nu există deosebiri de esenţă în plan practic între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, însă, este de principiu că răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Una din deosebirile dintre cele două categorii de răspunderi este aceea că, în cazul răspunderii delictuale obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite – pe când în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă stabilită prin contractul preexistent încheiat între cele două subiecte ale răspunderii.
Persoana care se consideră vătămată poate să ceară antrenarea răspunderii autorului faptei vătămătoare în condiţiile răspunderii contractuale, numai dacă izvorul ilicitului se situează în acest cadru. în măsura în care faptul prejudiciabil excede contractul, temeiul pretenţiilor reclamantului îl constituie nu răspunderea contractuală, ci cea delictuală.
în speţă, trebuie observat mai întâi că obiectul litigiului este constituit de o obligaţie bugetară care decurge din lege (art. 1 din O.G. nr. 3/1992) şi care nu face obiect al tranzacţiilor dintre părţi.
Pe de altă parte, părţile nu au convenit nimic cu privire la T.V.A. cu ocazia încheierii contractelor, iar prejudiciul pe care reclamanta l-a pretins este ulterior acestora, derivă din fapte ale pârâtei, extracontractuale, aşa încât întemeierea pretenţiilor pe răspunderea civilă delictuală este corectă.
S-a mai susţinut că reclamanta a cunoscut destinaţia mărfii pe care o livra şi, implicit, faptul că nu beneficia de scutire de T.V.A., asumându-şi riscul unei plăţi de această natură. S-a arătat că pârâta a fost de acord să plătească preţul convenit şi nu i se poate cere ca acestuia să i se mai adauge o obligaţie pe care nu a avut-o în vedere la încheierea contractului.
Livrările s-au făcut în baza mai multor contracte-convenţii, ale căror copii s-au depus la dosar la filele 10 şi urm., şi care impun următoarele observaţii.
Părţile s-au intitulat cumpărători şi furnizori, obiectul contractului a fost reprezentat de bunuri necesare dezvoltării activităţii de producţie a cumpărătorului, în cauză pârâta-recurentă, livrarea urma să se facă în conformitate cu regulile INCOTERMS1990, iar preţul a fost stabilit în valută.
Regulile INCOTERMS sunt specifice vânzărilor internaţionale şi folosirea unei astfel de formule este suficientă pentru a şti efectele pe care contractul le va produce. Părţile nu sunt obligate să prevadă în cadrul vânzării comerciale o astfel de clauză, dar dacă au prevăzut-o, este admis că au înţeles să accepte toate efectele specifice.
Aşadar, folosirea clauzei INCOTERMS impune calificarea contractului ca fiind un contract de vânzare-cumpărare internaţional.
în raporturile obligaţionale interne, potrivit legii, moneda de plată este leul şi determinarea de către părţi a preţului mărfurilor prin raportarea la valută este de asemenea un argument al reprezentării pe care părţile au avut-o asupra contractelor în discuţie.
Este adevărat că părţile au convenit la condiţiile de livrare DDU Ploieşti (fila 15), prevăzându-se în contract ca staţie de destinaţie Staţia CFR Crâng Ploieşti, aşa cum s-a înscris, de altfel, şi pe avizele de expediţie.
Această clauză, însă, nu este de natură a înlătura calificarea contractelor ca fiind contracte de export deoarece beneficiaml-cumpărător poate primi marfa acolo unde doreşte, asigurând transportul dincolo de graniţă. Singur acest fapt al menţionării ca destinaţie a unei staţii CFR din ţară nu poate nega celelalte elemente mai sus menţionate şi din care rezultă în mod neîndoielnic că marfa era destinată exportului.
Nu i se poate imputa reclamantei-recurente că nu a prevăzut nimic cu privire la obligaţia de plată a TVA-ului, că această sumă nu a fost inclusă în preţ, deoarece, în funcţie de natura contractului încheiat,
astfel de menţiuni erau inutile, neputându-se negocia un preţ cu TVA inclus de vreme ce această obligaţie bugetară nu era datorată şi de altfel ea nu făcea obiect de negociere.
Se susţine în recurs că justificarea realităţii exportului se face cu anumite documente enumerând elementele din art. 17 lit. c din O.G. nr. 3/1992, interpretat de H.G. nr. 512/1998, respectiv factura externă, declaraţia vamală de export vizată de organele vamale şi documentele de transport internaţional.
Textul nu se aplică în cauză, deoarece el are în vedere un alt moment decât cel al încheierii contractului şi expedierii mărfii. Astfel, caracterul de contract de export, ce caracterizează convenţiile părţilor, este dat de clauzele expres menţionate în contracte, care au stat la baza livrărilor de marfă şi în funcţie de care era incidenţă scutirea de TVA în temeiui art. 17 lit. C, a din O.G. nr. 3/1992. La momentul încheierii contractului şi la executarea obligaţiilor impuse prin el, nu puteau să existe declaraţia vamală de export vizată de organele vamale şi documentele de transport internaţional (facturile externe s-au întocmit şi parte din ele s-au depus în copie la dosar). înainte ca marfa să plece de la vânzător nu poate exista o declaraţie vamală vizată deja de organele vamale. în acel moment se emite avizul de expediţie şi factura externă, documente întocmite în condiţiile legii şi care însoţesc marfa.
Textul la care se face trimitere în recurs şi este preluat din H.G. nr. 512/1998 pct. 9.11 se referă la justificarea realităţii exportului sub aspect fiscal de către vânzător, evident, după încheierea contractului, după expedierea mărfii şi trecerea acesteia prin vamă. Tocmai pentru că la controlul întocmit de
D.G.F.P. Vâlcea nu au existat aceste documente, însă nu din culpa reclamantei-intimate, s-a stabilit în sarcina acesteia obligaţia bugetară în discuţie.
Toate aceste considerente impun concluzia că între părţi s-a încheiat un contract de export, că pârâta-recurentă avea obligaţia să folosească în producţia proprie produsele cumpărate de la reclamantă, trecându-le graniţa de stat a României. Sub aspect strict contractual, pârâta a primit marfa la destinaţia convenită şi a plătit preţul convenit numai că, dincolo de acest moment şi deci dincolo de contract, a înstrăinat marfa unei alte societăţi I comerciale cu sediul în Ploieşti, făcând astfel să nu
mai fie operante dispoziţiile privind cota zero de T.V.A.
Un astfel de fapt este extracontractual şi este de natură a atrage răspunderea delictuală, aşa cum corect s-a reţinut de către prima instanţă.
în sprijinul acestei concluzii urmează a se observa că, chiar recurenta susţine că raportul său contractual cu SC “D.” SA Ploieşti, excede primul contract şi nu ar trebui să intereseze în prezentul litigiu.
Sub aspectul prescripţiei extinctive se susţine în mod corect că, în cauză, este aplicabil termenul de 3 ani şi nu cel de 5 ani, specific obligaţiilor bugetare în raport cu beneficiarii acestor plăţi, respectiv creditorii bugetari.
în cauză, tribunalul nici nu a susţinut că ar fi vorba de un astfel de termen, ci a considerat că termenul de prescripţie este de 3 ani, numai că în condiţiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, a operat o întrerupere a curgerii sale.
Se încearcă a se demonstra în cauză, că aprecierea privind caracterul întreruptiv al plăţii sumei de 502.000.000 lei este greşit reţinută.
Analiza acestui aspect este subsidiară observării dacă el interesează în cauză dacă termenul de prescripţie s-ar fi împlinit până la data introducerii prezentei acţiuni în măsura în care nu opera pretinsa întrerupere.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, “prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube pricinuite printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Aşadar, în cadrul acţiunii în răspundere delictuală termenul general de 3 ani începe să curgă nu de la momentul săvârşirii faptei ilicite, ci de la acela al cunoaşterii prejudiciului şi pe autorul lui.
în cauză , nu s-a făcut nici o probă din care să rezulte că, anterior încheierii proceselor-verbale de control, reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască de existenţa faptului ilicit şi, în special, nu s-a dovedit că aceasta a încercat până la acest moment un prejudiciu.
Din înscrisurile de la filele 63-92, rezultă că actele de control prin care s-au stabilit obligaţiile de plată cu titlu de T.V.A. în sarcina reclamantei s-au încheiat în perioada 22 iulie – 8 decembrie 1999, iar acţiunea s-a introdus la 21 iunie 2002. Cum perioada
22 iunie 1999 – 20 iunie 2002 (potrivit ştampilei poştale) este mai mică de 3 ani, se impune aprecierea că dreptul la acţiune al reclamantei nu s-a stins prin prescripţie nici dacă nu a operat o întrerupere a curgerii acesteia printr-o recunoaştere de datorie.
Faţă de această concluzie, este inutilă analiza criticii privind întreruperea curgerii prescripţiei.
S-a mai susţinut în recurs că reclamanta a fost lipsită de diligenţă prin aceea că nu a atacat actele prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale, că oricum statul nu a încercat nici un prejudiciu de vreme ce beneficiarul mărfii nu a solicitat restituirea de TVA.
Această susţinere trebuie analizată prin prisma aspectului necontestat de părţi, că marfa pentru care s-au încheiat contractele de export şi facturile externe şi care fusese destinată exportului, în fapt, nu a avut această destinaţie.
în aceste condiţii, când în mod evident nu era incidenţă scutirea de TVA la care se referă art. 17 lit. C, a din O.G. nr. 3/1992 (în vigoare la data desfăşurării raporturilor contractuale) şi devenea operantă obligaţia prevăzută de art. 1 din acelaşi act normativ.
Faptul că beneficiarul final al mărfii livrate de către reclamantă nu a recuperat TVA-ul, pentru că în preţul ei nu s-a inclus şi această obligaţie fiscală, este un aspect care excede prezentul cadru procesual. Potrivit normelor legale în vigoare la data încheierii şi derulării contractelor, vânzătorul mărfurilor cu destinaţii interne are obligaţia să plătească taxa pe valoarea adăugată aferentă produselor înstrăinate, independent de deducerea sau nu de către cumpărător a sumelor plătite cu acest titlu.
Cumpărătorul mărfurilor are datoria să plătească o dată cu preţul şi această obligaţie fiscală independent de recuperarea sau nu a acesteia.
în această ordine de idei trebuie subliniat faptul că pârâta-recurentă, cunoscând că-i revine această obligaţie printr-un addendum încheiat la 1 octombrie 1999 la contractul nr. 90001 (contract asupra căruia poartă litigiul – fila 13) a recunoscut obligaţia de plată a TVA-ului şi a fost de acord să-i fie facturată şi aceasta.
Ulterior acestei recunoaşteri, însă, a înţeles să condiţioneze plata către reclamantă a sumelor virate de aceasta cu titlu de TVA, de recuperarea aceleiaşi obligaţii bugetare de către beneficiarul final al mărfii, respectiv SC “U.” Ploieşti (fila 275).
Ultima critică, privind caracterul de intermediere a contractului încheiat de părţile actualului litigiu nu are nici ea susţinere şi fundament în probele administrate în cauză.
Din conţinutul contractelor rezultă, fără îndoială, că acestea sunt convenţii de vânzare-cumpărare în care pârâta avea poziţia unui cumpărător de produse sodice şi nu a unui mandatar, în condiţiile art. 1532 C. civ. şi art. 374 C. com.
Faptul că organele fiscale au dat o altfel de interpretare raporturilor comerciale derulate între părţi nu poate fi considerat o dezlegare în drept cu
autoritate în faţa instanţei de judecată, singura chemată să stabilească natura juridică a unui contract.
Pârâta-recurentă a cumpărat produsele vândute de reclamanta-intimată, pentru ea şi nu în numele şi pe seama altei persoane, aspect ce rezultă din toate clauzele înscrise în contracte (inclusiv trimiterea la INCOTERMS) şi din titulatura pe care părţile şi-o atribuie.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că acest recurs este nefondat şi în baza art. 312 alin. 1 C. pr. civ. urmează a fi respins făcându-se în cauză şi aplicarea prevederilor art. 217 C. pr. civ.
