1. Este adevărat că, prin încheierea de la 20.06.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vil-a comercială, în dosarul nr. 4811/1997 s-a admis de către judecătorul-sindic cererea domnului C.I. şi s-a dispus ca debitoarea să asiste la toate actele de procedură întreprinse de lichidatorul judiciar, ca şi accesul său în incinta SC “A. ” SA, dar în nici un caz nu s-a acordat acestuia dreptul de a ataca hotărârile judecătorului-sindic, drept şi obligaţii date prin Legea nr. 64/1995 republicată lichidatoruluijudiciar.
Pentru aceste considerente, în baza art. 137 C. pr. ciu. raportat la art. 83 C. pr. civ., Legea nr. 64/1995 republicată şi modificată, Curtea va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a recurentului pentru societatea debitoare şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul declarat de recurent pentru lipsa calităţii de reprezentant aI debitoarei SC “A. ” SA, fără a se mai analiza motivele de recurs pe fond, întrucât este de prisos.
2. Probele nu relevă că judecătorul-sindic ar fi dispus vânzarea în bloc a averii debitoarei, potrivit cu dispoziţiile art. 101 şi 102 din Legea nr. 64/1995 republicată, în baza raportului lichidatorului care să fi relevat indicarea, descrierea şi evaluarea bunurilor ce urmau a fi vândute, sarcinile de care erau grevate şi propunerile sau modalităţile de vânzare, ci având în vedere numai oferta depusă la dosar.
Practic, probele relevă lipsa rolului activ al judecătorului-sindic, reglementat de art. 129 C. pr. civ. cu referire la Legea nr. 64/1995 republicată, impunându-se completarea probelor şi a dispunerii măsurilor în consens cu dispoziţiile art. 101-102 din Legea nr. 64/1995 republicată şi modificată.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 588 din 9 aprilie 2003)
CURTEA,
Deliberând, constată că prin încheierea pronunţată în şedinţa camerei de consiliu de la
30.07.2002 de către tribunalul Bucureşti – Secţia a Vll-a comercială în dosarul nr. 4811/1997 în baza art. 101 din Legea nr. 64/1995 republicată şi art. 102 din aceeaşi lege s-a dispus încuviinţarea vânzării în bloc a averii debitoarei SC “A.” SA de către SC “A.P.” SA în condiţiile ofertei depuse la dosar în data de 24.04.2002, respectiv preţul de 46,5 milioane lei exclusiv TVA. Cumpărătorul urma să aibe accesul neîngrădit la bunurile cumpărate, atât din partea SC “T.G.” SA, cât şi din partea SC “R.” SA cu o chirie modică, aşa cum este prevăzut în declaraţia nr. 646/
29.07.2002. De asemenea, instanţa a dispus ca avansul de 50% din valoarea de cumpărare să fie achitat în termen de 48 de ore de la comunicare, în contul debitoarei aflat la dispoziţia judecătorului-sindic şi în situaţia neîndeplinirii condiţiilor din această încheiere vânzarea se va face pentru cealaltă ofertă, respectiv, SC “T.G.” SA.
Instanţa de fond prin judecătorul-sindic nu a motivat soiuţia dispusă, invocând doar ca temei art. 101 şi 102 din Legea nr. 64/1995 republicată. De asemenea, soluţia s-a pronunţat în camera de consiliu fără citarea părţilor.
împotriva hotărârii precizate au formualt recurs C.l. în calitate de reprezentant al debitorului SC “A.” SA şi SC “A.P.” SA Bucureşti în calitate de cumpărător al averii în bloc a averii SC “A.” SA potrivit încheierii de şedinţă de la 16.05.2002 dată în dosarul nr. 4811/1997 care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând în esenţă cele ce urmează:
1. Recurenta SC “A.P.” SA Bucureşti pe cale de excepţie invocă autoritatea de lucru judecat cât timp la 16.05.2002 se dispusese deja vânzarea către sine în bloc a averii debitoarei şi pe fond, se arată că s-au făcut grave erori prin greşita interpretare a afirmaţiilor sale privind transmiterea dreptului de proprietate al terenului şi construcţiilor de la SC “R.” SA către SC “T.G.” SA, instanţa dispunând să se încheie un contract de închiriere la o valoare modică cu un neproprietar fără drept de a încasa preţul chiriei.
S-a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea încheierii recurate.
S-au depus înscrisuri în copie.
S-au depus înscrisuri în copie.
Cererea a fost timbrată cu suma de 150.000 lei taxă judiciară de timbru şi cu 1.500 lei timbru judiciar.
2. Recurentul C.l. critică încheierea recurată, întrucât s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 102 alin. 1 -5 din Legea nr. 64/1995 republicată şi art. 101 alin.1-3 din aceeaşi lege; prin urmare, vânzarea directă a imobilelor prin nerespectarea art. 102 alin. 1,2,3,4 din Legea nr. 64/1995 republicată potrivit alin. 5 al aceluiaşi articol vânzarea este nulă.
Pe cale de consecinţă solicită admiterea recursului şi desfiinţarea încheierii recurate.
Recursul a fost timbrat cu suma de 150.000 lei taxa judiciară de timbru şi cu 1.500 lei timbru judiciar.
Lichidatorul judiciar al SC “A.” SA, respectiv SC “R. Ltd.” SRL Bucureşti a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursurilor expunând in extenso situaţia de fapt şi apreciind că anularea hotărârii recurate ar pune în discuţie valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în bloc cu provocarea unor consecinţe, prejudiciabile pentru creditori, iar mecanismul vânzării în bloc potrivit art. 101 din Legea nr. 64/1995 pune accentul pe voinţa creditorilor exprimată prin vot, sens în care este şi raportul experţilor.
Recurenţii ar fi formulat recursurile pentru a tergiversa încheierea contractului fiind de convenienţă.
De asemenea, SC “A.” SA prin lichidator judiciar a formulat întâmpinare împotriva recursului formulat de C.l. prin care a solicitat respingerea acestuia ca fiind tardivă şi pe fond netemeinică dezvoltând amplu aceste apărări şi concluzionând în sensul că în speţă nu se aplică disp. art. 102 din Legea nr. 64/1995, ci numai art. 101 din aceeaşi lege.
Recurentul C.l. a depus precizări la recursul său şi înscrisuri.
Lichidatorul a depus şi note scrise prin care invocă şi inadmisibilitatea recursurilor.
Curtea, în vederea soluţionării recursurilor şi a excepţiilor invocate, a solicitat Tribunalului Bucureşti să înainteze volumele corespunzătoare cauzei nr. 4811/1997 începând cu încheierea de la
16.05.2002 şi respectiv cu ocazia rejudecării în fond după casare a încheierii din 16.05.2002, sens în care tribunalul a răspuns că dosarul 4811/1997 se află ataşat la dosarul său nr. 1581/2002 înaintat la
17.02.2003 către Curtea de Apel Bucureşti, spre competentă soluţionare.
Examinând excepţiile invocate de lichidator şi de Curte din oficiu, ca şi recursul formulat de SC “A.P.” SA Bucureşti, Curtea reţine în raport de materialul probator situaţia de fapt de mai jos.
1. în privinţa lipsei calităţii de reprezentant a recurentului C.l. pentru Societatea debitoare, Curtea reţine că, în raport de art. 830 C. pr. civ. raportat la dispoziţiile Legii nr. 64/1995 republicată, recurentul nu mai are calitate de reprezentant a debitoarei SC “A.” SA pentru care s-a desemnat lichidator judiciar ca fiind SC “R. Ltd.” SRL Bucureşti.
Prin urmare, dreptul de a formula recurs revenea lichidatorului judiciar.
Este adevărat că, prin încheierea de la 20.06.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vll-a comercială, în dosarul nr. 4811/1997 s-a admis de către judecătorul-sindic cererea domnului C.l. şi s-a dispus ca debitoarea să asiste la toate actele de procedură întreprinse de lichidatorul judiciar ca şi accesul său în incinta SC “A.” SA, dar în nici un caz nu s-a acordat acestuia dreptul de a ataca hotărârile judecătorului sindic, drept şi obligaţii date prin Legea nr. 64/1995 republicată, lichidatorului judiciar.
Pentru aceste considerente în baza art. 137 C. pr. civ. raportat la art. 83 C. pr. civ., Legea nr. 64/ 1995 republicată şi modificată, Curtea va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a recurentului C.I., pentru societatea debitoare şi pe cale de consecinţă va respinge recursul declarat de recurentul C.l. pentru lipsa calităţii de reprezentant a debitoarei SC “A.” SA, fără a se mai analiza motivele de recurs pe fond, întrucât este de prisos.
Având în vedere că recursul declarat de C.l. s-a soluţionat pe cale de excepţie privind lipsa calităţii de reprezentant care primează, excepţia privind declararea tardivă a recursului invocată de către lichidator nu se va mai analiza, întrucât de asemenea este de prisos.
2. Cât timp încheierea de şedinţă de la 16.05.2002 a fost casată, nu se poate analiza excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la încheierea de la data de
30.07.2002. Practic nu sunt întrunite cerinţele art. 166 C. pr. civ. în speţă, aşa cum relevă probele administrate în cauză.
Analizând recursul şi din perspectiva art. 3041
C. pr. civ., Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 101 şi 102 din Legea nr. 64/1995 republicată şi probele nu relevă că au fost respectate aceste dispoziţii legale imperative, judecătorul-sindic pronunţând o soluţie în camera de consiliu fără citarea părţilor contrar acestor dispoziţii legale şi fără a fi motivată, ceea ce echivalează cu neintrarea în cercetarea fondului cauzei.
Probele nu relevă că judecătorul-sindic ar fi dispus vânzarea în bloc a averii debitoarei, potrivit cu dispoziţiile art. 101 şi 102 din Legea nr. 64/1995 republicată în baza raportului lichidatorului care să fi relevat indicarea, descrierea şi evaluarea bunurilor ce urmau a fi vândute, sarcinile de care erau grevate şi propunerile sau modalităţile de vânzare ci, având în vedere numai oferta depusă la dosar la 24.04.2002 de către SC “A.P.” SA.
Tot astfel, deşi judecătorul-sindic dispune această vânzare în baza art. 101,102 din Legea nr. 64/1995 republicată, probele nu relevă că a respectat aceste dispoziţii, inclusiv în privinţa încheierii prin care să fi dispus ca lichidatorul să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare în condiţiile propuse prin raport.
Sigur că nici dispoziţiile art. 102 alin. 1-5 din Legea 64/1995 nu rezultă că s-ar fi respectat de către judecătorul-sindic, dispoziţiile din încheierea recurată neavând suport legal.
Practic probele relevă lipsa rolului activ al judecătorului sindic, reglementat de art. 129 C. pr. civ. cu referire la Legea nr. 64/1995 republicată, impunându-se completarea probelor şi a dispunerii măsurilor în consens cu dispoziţiile art. 101 -102 din Legea nr. 64/1995 republicată şi modificată.
Pentru aceste considerente de fapt si de drept, Curtea în baza art. 312 (1), 312 (5), 3041, 304 (9), 315 C. pr. civ. cu referire la Legea nr. 64/1995 republicată va admite recursul declarat de SC “A.P.” SA Bucureşti, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
NOTĂ
Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti citată este greşită.
1. în speţă au fost formulate două recursuri în contra unei încheieri a judecătorului sindic prin care se admitea cererea ofertantului cumpărător şi se dispunea vânzarea în bloc a activelor debitoarei aflate în procedura de faliment, obligând în acelaşi timp ofertantul cumpărător să achite în maximum 48 de ore de la comunicare cel puţin 50% din preţul vânzării, sub sancţiunea încheierii contractului cu al doilea ofertant-cumpărător.
Unul dintre recursuri a fost anulat, pentru lipsa calităţii de reprezentant al debitoarei, iar celălalt recurs (formulat de către ofertantul – cumpărător căruia i s-a admis oferta, cu condiţia să plătească preţul în 48 de ore) a fost admis.
2. Din analiza motivării deciziei criticate, se observă că, deşi recursul admis are în vedere doar două «motive» (o pretinsă autoritate de lucru judecat ce ar juca în cauză şi o pretinsă eroare a judecătorului-sindic în aprecierea situaţiei de fapt), instanţa de recurs analizează recursul sub cu totul alte aspecte. Motivele recursului admis sunt … respinse. Cu toate acestea, printr-o adevărată inovaţie procedurală, instanţa admite recursul.
Fiind vorba de o materie în care dreptul de apel este suprimat, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. într-adevăr, motivele de recurs în cauză nu sunt limitate la cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ. Instanţa de recurs, în cazurile prevăzute de art. 3041 C. pr. civ., poate examina cauza sub toate aspectele. Calea de atac a recursului nu capătă, totuşi, caracter devolutiv: el trebuie motivat în termen, instanţa poate pune în discuţie din oficiu motive de ordine publică doar în condiţiile art. 305 alin. 2 C. pr. civ., instanţa de recurs nu poate reaprecia probele sau situaţia de fapt, acestea rămânând atributul suveran al instanţei de fond, iar recursul trebuie judecat cu respectarea principiilor disponibilităţii şi al contradictorialităţii. Datorită incidenţei acestor principii, instanţa de recurs poate cerceta cauza, în baza art. 3041 C. pr. civ., sub toate aspectele numai în două cazuri:
– la cererea motivată a recurentului;
– în cazul prevăzut de art. 305 alin. 2 C. pr. civ., adică dacă descoperă în cauză motive de recurs de ordine publică, dar în acest caz, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, instanţa de recurs trebuie să pună în discuţia părţilor aceste motive de ordine publică.
Pentru a admite un recurs ale cărui motive au fost, de fapt, respinse, Curtea de Apel se bazează pe dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., cărora le dă o interpretare ingenuă, proprie redactorului deciziei criticate, dar valabilă numai în mintea confuză a acestuia.
Curtea de Apel analizează cauza şi sub alte aspecte decât cele invocate în recurs, dând art. 3041 C. pr. civ. un cu totul alt sens decât cel normal atribuit lui de legiuitor. Se consideră de către Curtea de Apel că acest text îi permite să cerceteze cauza sub toate aspectele, chiar în lipsa sesizării sale cu un recurs motivat de alte motive decât cele de la art. 304 C. pr. civ. sau a unor motive de ordine publică puse în discuţia părţilor din oficiu. în realitate, textul dă dreptul recurentului, şi nu instanţei, să critice hotărârea recurată şi sub alte motive decât cele expres prevăzute de art. 304 C. pr. civ.
Procedând altfel decât îi permitea principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, instanţa de recurs a încălcat limitele sesizării sale şi a pronunţat o hotărâre ilegală.
Se observă că instanţa de recurs cercetează cauza sub aspectul încălcării de către judecătorul-sindic a rolului său activ (deşi art. 129 C. pr. civ. are un cu totul alt sens). în opinia instanţei de recurs judecătorul sindic nu a observat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 101 din Legea nr. 64/1995, dar recursul prevăzut de art. 3041 C. pr. civ., chiar dacă ar fi considerat o cale de atac devolutivă, nu dă posibilitatea judecătorului din recurs de a reaprecia situaţia de fapt, judecătorul fondului fiind suveran în această privinţă.
3. Decizia criticată este rezultatul unei erori evidente, întrucât a fost pronunţată fără a se ţine cont de inadmisibilitatea recursului în cauză.
Recursul este inadmisibil în cauză întrucât este formulat împotriva unei încheieri premergătoare care nu poate fi atacată separat cu recurs, ci numai o dată cu fondul. încheierea judecătorului-sindic din data de 30.07.2002, prin care s-a dat dispoziţie lichidatorului să încheie, în condiţiile art. 101 din Legea nr. 64/1995, contractul de vânzare în bloc a activelor debitoarei, este o încheiere premergătoare, care nu poate fi atacată separat cu recurs, aşa cum rezultă din art. 299 coroborat cu art. 282 alin. 2 C. pr. civ. în Legea nr. 64/1995 nu se face nici o precizare cu privire la dreptul de a ataca acest gen de hotărâri ale judecătorului-sindic separat cu recurs. Sunt asemenea hotărâri cele la care referă art. 10, în măsura în care judecătorul-sindic pronunţă o încheiere. Dispoziţia din încheierea recurată nu se încadrează, însă, în nici una din situaţiile punctuale şi limitativ prevăzute de art. 10, ci este reglementată într-un text special, art. 101, ce nu face referire la calea de atac, fapt pentru care se aplică, în completare, dreptul comun. O altă concluzie nu poate rezulta din art. 7, care se referă la hotărârile judecătorului-sindic, fără excepţie, legiuitorul, prin termenul hotărâre având în vedere sentinţele şi încheierile judecătorului-sindic enumerate de art. 10.
