1) Contractul încheiat de părţi este un contract de intermediere, iar obiectul său îl constituie, aşa cum se arată la art. I pct. I intermedierea aprovizionării cu produse a magazinelor agenţilor pârâtei de pe teritoriul României. Fiind un contract de intermediere, nu se poate susţine că obiectul său – intermedierea –
nu ar fi fost determinat, cel mult obiectul derivat – mărfurile – cu care urma a se face aprovizionarea. Dar şi pentru aceasta părţile au convenit (art. IV pct. 6) ca lista produselor, inclusiv mărcile lor, stocul iniţial şi cel minim, care formau anexa 1, să fie stabilit şi să intre în vigoare ulterior contractului, respectiv la data deschiderii primului magazin (aprilie 1995). Aceasta înseamnă că obiectul derivat al contractului era determinabil, chiar dacă nu a fost determinat la momentul încheierii contractului, ceea ce exclude ideea inexistenţei obiectului şi, pe cale de consecinţă, ideea nulităţii acestuia pentru lipsa unuia din elementele esenţiale, cu atât mai mult cu cât el a şi fost executat fără probleme timp de cca. 3’/2 ani.
2. Agentul este un auxiliar al comerciantului, independent, care face acte de comerţ cu titlu profesional, în numele sau numai pe seama altei persoane, în schimbul unei remuneraţii. Când are puteri de reprezentare, se aseamănă mult cu reprezentantul, dar este legat de patron printr-un contract de agenţie (nu de muncă sau de altă natură). El (agentul) este un partener cu iniţiativă şi cu multă libertate în activitate, dar este dator să urmeze instrucţiunile date de patron.
3. Examinarea art. II pct. 2 din contract relevă existenţa a două perioade în relaţiile dintre părţi, una de probă, care se întinde timp de 9 luni, începând de la 10 ianuarie 1995, perioadă în care oricare din părţi va putea cere rezilierea contractului cu respiro de două luni; şi a doua, după încetarea perioadei de probă – şi care ar fi urmat să se întindă pe aproape 7 ani – timp în care, “acest contract poate fi reziliat de ambele părţi în urma unui preaviz de 4 luni”.
Se obsevă, din terminologia utilizată de părţi, că pentru ambele perioade este vorba de un drept de reziliere a contractului, cu diferenţa că, în prima perioadă, el poate fi exercitat de oricare din părţi, ceea ce înseamnă de fiecare parte individual, în timp ce, după expirarea perioadei de probă, de ambele părţi, ceea ce – prin opoziţie faţă de exprimarea utilizată pentru perioada de probă -înseamnă ambele părţi împreună.
Dacă acest acord între părţi nu putea interveni, rămânea deschisă calea rezilierii prevăzută de pactul comisoriu inclus la art. IV pct. 8 din contract în următorii termeni: “Neexecutarea obligaţiilor contractuale prevăzute în prezentul contract şi plata de daune interese”. Şi la acest aspect este vorba tot de reziliere, dar de reziliere de drept, care deci nu pare a fi pronunţată de instanţa de judecată ci doar constatată, cu arătarea expresă, de data asta, că pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.
Acestea fiind înţelegerile intervenite între părţi la art. II pct. 2 şi art. IV pct. 8, se impun următoarele concluzii:
a) în ambele texte este vorba de rezilierea contractului;
b) diferenţa între ele constă în aceea că, după expirarea perioadei de probă, primul text vorbeşte de o reziliere asupra căreia părţile trebuie să decidă în comun, în timp ce a doua este o reziliere de drept, pe care o poate invoca oricare din părţi;
c) prima reziliere, decisă în comun de părţi indiferent din ce motive, nu pare a fi motivată pe fond – în realitate este vorba de o încetare a contractului prin acord comun (mutuum dissensus) – în timp ce a doua este o reziliere de drept, şi poate fi invocată de oricare din părţi, dar trebuie să aibă ca suport anexe-părţî, dar
trebuie să aibă ca suport neexecutarea obligaţiilor asumate de cealaltă parte din contract.
4. în legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere plata de despăgubiri, reclamanta a cerut prin acţiune suma de 4.318.616 $, pentru ca prin concluziile finale la dezbaterile din 11 decembrie 2001, să ceară suma de 3.584.899 $, sumă stabilită în conformitate cu raportul de expertiză contabilă efectuată în speţă.
Nu se pot reţine însă drept despăgubiri cuvenite reclamantei sumele calculate de expert până în decembrie2001, când ar fi încetat contractul, dacă nu intervenea rezilierea de drept din 19 aprilie 1998 – şi cum reclamanta a cerut – deoarece ulterior rezilierii nu mai există legătură contractuală între părţi şi, în principiu, părţile nu-şi mai datorează nimic una alteia, ca o consecinţă a modului în care s-a executat contractul.
Nu mai puţin în speţă, se ridică problema dacă pentru o perioadă ulterioară datei de 19 aprilie 1998 reclamanta nu ar fi îndreptăţită la despăgubiri. Este vorba de perioada în care să-şi pună în valoare posibilităţile economice şi tehnice şi obligaţiile pe care le avea în domeniu! intermedierii aprovizionării cu mărfuri care, după reziliere, un timp au rămas nefolosite şi nu a permis reclamantei realizarea unor câştiguri pe măsura acestor posibilităţi. Din această cauză, Tribunalul arbitral consideră că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru încetarea unilaterală şi culpabilă a contractului din cauza pârâtei la 19 aprilie 1998, pe care le apreciază ca fiind egale cu câştigul nerealizat pentru încă şase luni, respectiv până în octombrie 1998, ceea ce însumează 330.980 U.S.D., aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuată în speţă.
5. Prescripţia dreptului la acţiune în plata de despăgubiri băneşti începe să curgă de la data rezilierii de drept a contractului – 19 aprilie 1998 -, iar nu de la data notificării pârâtei, a nemulţumirii reclamantei privind modul în care pârâta îşi onora obligaţiile contractuale.
(Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa nr. 19 din 18 ianuarie 2002) Sentinta nr. 19 din 18 ianuarie 2002
Tribunalul arbitral format din:
Supraarbitm: Victor Babiuc Arbitru: Dragoş Sitaru Arbitru: Brânduşa Ştefănescu Asistent arbitral şef: Mihaela Cozmanciuc
– Extras -TRIBUNALUL ARBITRAL,
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 14544/
15.12.2000 la Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta S.C. “X.” S.R.L. Bucureşti a cerut rezilierea contractului încheiat la 10 ianuarie 1995 cu pârâta S.C. “Y.” S.R.L. Bucureşti şi obligarea pârâtei la plata sumei de 4.318.616 U.S.D. cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de arbitrare.
In motivarea acţiunii reclamanta arată că la 10 ianuarie 1995 a încheiat cu pârâta un contract pentru intermedierea aprovizionării timp de 7 ani a reţelei de magazine, care urmau să fie în final de cca. 150-200 magazine. La 4 decembrie 1995, contractul din 10 ianuarie 1995 a fost completat cu o clauză de exclusivitate.
Contractul s-a executat doar relativ normal -arată reclamanta – chiar dacă despre diversele dificultăţi, respectiv despre îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor de către pârâtă, aceasta a fost sesizată prin mai multe scrisori, la care nu s-a răspuns. Situaţia s-a agravat după schimbarea echipei manageriale a pârâtei. Ultima notificare către pârâtă, conform art. 10 cap. V din contract, datează din 10 noiembrie 1997, încălcările
contractuale semnalate, susţine reclamanta, nefiind niciodată remediate, deşi ar fi trebuit remediate în 30 zile de la semnalare. Dată fiind atitudinea pârâtei, reclamanta s-a adresat societăţii-mamă, solicitând medierea diferendului. La 15 decembrie 1997, societatea-mamă îndruma părţile spre o rezolvare amiabilă a diferendului.
La 18 decembrie 1997, pârâta a notificat reclamantei încetarea unilaterală a contractului după patru luni de la notificare, în temeiul cap. II art. 2 din contract, deşi, susţine reclamanta, nu a existat nici o încălcare a obligaţiilor contractuale din partea sa care să justifice o asemenea iniţiativă. Mai mult, la 10 noiembrie 1997 se declanşase procedura de încetare a contractului întemeiat pe culpa pârâtei.
Deoarece – susţine reclamanta – pârâta şi-a încălcat în mod repetat şi substanţial obligaţiile privind instruirea agenţilor pentru achiziţionarea produselor în mod exclusiv de la reclamantă (cap. III art. 3 din contract), privind determinarea, impunerea şi controlul furnizorilor, produsele, calitatea şi preţurile practicate (cap. IV art. 12 din contract), privind organizarea şi ţinerea regulată a unei evidenţe informatizate, actualizate în funcţie de cerere şi ofertă, iar pe de altă parte a încercat să submineze şi să discrediteze activitatea reclamantei prin inspecţii surpriză la sediul său (22 ianuarie şi 26 martie 1997), prin refuzul de a răspunde la scrisorile reclamantei, încurajând agenţii să se aprovizioneze din alte surse, angajând persoane care au spionat activitatea reclamantei, denigrând activitatea societăţii în faţa companiei “Z.”, care selectase pe reclamantă ca unic reprezentant în România, încercând să creeze situaţii limită care să pună pe reclamantă să nu-şi poată îndeplini obligaţiile contractuale (cum ar fi solicitarea ca în perioada 8 dec. -18 dec. 1997 să aprovizioneze şase noi staţii de benzină, neînregistrate legal) sau prin începerea creării chiar a unei reţele proprii de distribuţie, iar în perioada celor patru luni calculate de la 19 decembrie 1997 pârâta nu şi-a onorat obligaţiile ce-i reveneau, raporturile contractuale dintre părţi – susţine reclamanta – nu mai pot continua, iar prejudiciile suferite din cauza comportării culpabile a pârâtei trebuie acoperite de aceasta. De aceea, a introdus prezenta acţiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 969-970,1020-1021,1073-1075,1084-1086 şi urm.
C. civ. şi art. 46, 67 şi 70 C. com.
Pârâta, prin întâmpinare a cerut respingerea acţiunii susţinând următoarele:
– contractul (în Ib. română) depus de reclamantă trebuie rectificat, întrucât faţă de versiunea engleză, semnată tot la 10 ianuarie 1995, există deosebiri importante la art. II, art. IV şi art. V, iar cum părţile semnatare nu ştiau Ib. română, ci Ib. engleză, versiunea în Ib. engleză exprima intenţia comună a părţilor;
– contractul a încetat la 19 aprilie 1998, în urma iniţiativei unilaterale a pârâtei cu scrisoarea din 18 decembrie 1997, astfel că acţiunea nu are obiect în privinţa rezilierii contractului;
– dreptul reclamantei la acţiune este prescris, în temeiul art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la 10 noiembrie 1997:
– când a făcut notificarea din acea dată -reclamanta cunoştea atât motivele care eventual o îndreptăţeau la despăgubiri cât şi paguba ce a suferit, şi cum acţiunea a fost introdusă numai la 15 decembrie 2000, termenul de prescripţie era deja împlinit;
– obligaţiile la care face reclamanta referire că nu au fost îndeplinte (de a determina, impune şi controla furnizorii, produsele, calitatea şi preţurile acestora, organizarea şi ţinerea regulată a unei evidenţe informatizate, actualizate) nu figurează în contract, astfel că nu se poate lua în discuţie neexecutarea lor; în contract, astfel că nu se poate lua în discuţie neexecutarea lor;
– faptele constând în denigrarea reclamantei nu au izvor în contract, fiind delicte civile, cu consecinţa că nu pot fi soluţionate pe cale arbitrală;
– pârâta şi-a executat cu bună credinţă toate obligaţiile asumate prin contract;
– prejudiciul reclamat nu a fost individualizat (prejudiciul efectiv, beneficiul nerealizat, daune morale), astfel că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru acordarea despăgubirilor. De altfel, nici dovezi privind existenţa lui nu s-au prezentat (…).
Din actele şi lucrările de la dosar, Tribunalul arbitral reţine următoarele:
între părţi a intervenit contractul din 10 ianuarie 1995 prin care reclamanta, în calitate de intermediar, s-a angajat să asigure aprovizionarea cu mărfuri a magazinelor deschise de pârâtă pe întreg teritoriul României. Aceste magazine aparţineau agenţilor pârâtei, agenţi care aveau personalitate juridică. Prin contract, pârâta s-a
angajat să-i oblige pe agenţi să cumpere produsele specificate în Anexa 1 numai de la reclamanta intermediară. Pe de altă parte, prin amendamentul din 4 decembrie 1995, s-a convenit ca reclamanta să servească o singură companie mare, respectiv pe pârâtă.
Pe motiv că dacă până în 1997 relaţiile dintre părţi s-au desfăşurat relativ normal, începând cu acel an (1997) solicitările agenţilor pentru aprovizionarea cu produse au scăzut dramatic şi astfel pârâta nu şi-a mai onorat obligaţiile contractuale, reclamanta a introdus prezenta acţiune pentru rezilierea contractului şi pentru plata de despăgubiri care să-i acopere prejudiciul suferit.
Competenţa Tribunalului arbitral de a soluţiona prezentul litigiu rezultă din stipulaţiile art. 10 din contract, potrivit cu care ‘Toate neînţelegerile privind prezentul contract se vor rezolva iniţial pe cale amiabilă. Partea lezată va trimite celeilalte părţi o “scrisoare de avertizare” dându-i astfel posibilitatea de a rezolva neînţelegerea. Dacă părţile nu pot ajunge la un acord în termen de o lună de la prima încercare de rezolvare a neînţelegerii ivite, atunci litigiile de orice fel, decurgând din executarea prezentului contract sunt de competenţa Curţii de Arbitraj a Camerei de Comerţ şi Industrie a României din Bucureşti”.
Văzând dispoziţiile art. 2 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de arbitraj şi ale art. 340 şi urm. din C. pr. civ., Tribunalul arbitral reţine că, clauza compromisorie inclusă în contractul din 10 ianuarie 1995 este validă şi trebuie să-şi producă efectele. Reclamanta a făcut două notificări pârâtei: la 10 noiembrie 1997 şi la 23 decembrie 1997 (la care pârâta a răspuns la 18 decembrie 1997 şi respectiv 6 ianuarie 1998). în atare situaţie se reţine că, încercarea de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului s-a efectuat fără rezultate pozitive, cu consecinţa ca sesizarea Curţii de Arbitraj convenită de părţi prin clauza compromisorie este corectă. De altfel, părţile nici nu au contestat competenţa Tribunalului arbitral.
Tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu Regulile de procedură arbitrală ale Curţii (cap. III). Astfel, reclamanta a desemnat ca arbitru pe dl. prof. Dragoş Sitaru, pârâta a desemnat pe d-na prof. Brânduşa Ştefănescu, iar cei doi arbitri aii ales ca supraarbitru pe dl. prof. Victor Babiuc.
Dreptul părţilor la apărare a fost respectat, acţiunea cu actele anexe şi întâmpinarea cu actele anexe, inclusiv toate înscrisurile depuse de fiecare parte au fost comunicate celeilalte în timpul dezbaterilor, conform celor consemnate în încheierile de şedinţă. Pe timpul desfăşurării expertizei contabile părţile au avut consilieri, care au fost anunţaţi să participe la verificările la faţa locului efectuate de expert, iar la fiecare termen părţile au fost prezente şi au pus concluzii, oral şi în scris, aşa cum s-a consemnat în fiecare încheiere de şedinţă.
Legea aplicabilă contractului este legea română, aşa cum de altfel părţile au convenit (art. 9 din contract) (…).
în legătură cu contractul din 10 ianuarie 1995, pârâta a ridicat în cursul desfăşurării procesului problema nulităţii absolute a acestuia, pe motiv că nu s-a definitivat anexa 1 la contract, la care face trimitere art. I pct. 1, art. III pct. 3, art. IV pct. 6 ori art. IV pct. 8/1, anexă ce trebuia să conţină produsele pentru care reclamanta urma să facă intermedierea, iar prin neconvenirea acestei anexe lipseşte unul din elementele esenţiale ale contractului – obiectul -, ceea ce i-ar atrage nulitatea absolută (art. 948 C. civ.). Desigur, fiind în discuţie posibila nulitate absolută a contractului, ea putea fi ridicată în orice moment al procesului (nu a fost ridicată prin întâmpinare).
Poziţia pârâtei în această chestiune este cel puţin contradictorie. Pârâta ridică problema obiectului unui contract care a fost executat cca. 31/2 ani, pentru care agenţii pârâtei, deci auxiliarii săi pentru comerţ au emis periodic comenzi cuprinzând mărfurile pentru care reclamanta a realizat intermedierea în vederea aprovizionării magazinelor pârâtei şi pentru care reclamanta a prezentat în final listele de mărfuri convenite în februarie 1995 şi cuprinse pe dischetă, depusă de reclamantă la dosar drept anexa 1 la contract; pentru aceste mărfuri pârâta a trimis o metodologie de lucru, comunicată sub semnătura d-nei V.M. (Directorul General pentru România al pârâtei), metodologie care nu a fost contestată niciodată pe parcursul executării contractului. Pe de altă parte, discută contractul din speţă ca şi cum ar fi un contract de vânzare-cumpărare, nu unul de intermediere.
Contractul încheiat de părţi este un contract de intermediere, iar obiectul său îl constituie, aşa cum se arată la art. I pct. 1 intermedierea aprovizionării cu produse a magazinelor agenţilor pârâtei de pe teritoriul României. Fiind un contract de intermediere, nu se poate susţine că obiectul său -intermedierea – nu ar fi determinat. Cel mult obiectul derivat – mărfurile – cu care urma a se face aprovizionarea. Dar şi pentru acestea părţile au convenit (art. IV pct. 6) ca lista produselor, inclusiv mărcile lor, stocul iniţial şi cel minim, care formau anexa 1, să fie stabilit şi să intre în vigoare ulterior contractului, respectiv la data deschiderii primului magazin (aprilie 1995). Aceasta înseamnă că obiectul derivat al contractului era determinabil, chiar dacă nu a fost determinat la momentul încheierii contractului, ceea ce exclude ideea inexistenţei obiectului şi, pe cale de consecinţă, ideea nulităţii acestuia pentru lipsa unuia din elementele esenţiale.
Dar chiar dacă am accepta, pentru verificarea raţionamentului, că lista acestor produse nu a fost definitivată, aşa cum prevedea contractul, până la darea în folosinţă a primului magazin, esenţial este cum s-au comportat agenţii pârâtei, adică auxiliarii pârâtei pentru comerţ, singurii care ştiau realmente ce produse le trebuiau şi pe care le comandau. Or, din acest punct de vedere este de remarcat că agenţii pârâtei au comandat produse timp de cca. 3 ani, fără să fie nicicum deranjaţi de existenţa sau nu a anexei 1 la contract (care a fost totuşi depusă de pârâtă la dosar), iar intermedierea a fost asigurată de către reclamantă pentru aceste mărfuri fără nici o dificultate legată de respectiva anexă. Altfel spus, obiectul derivat al contractului a fost în permanenţă determinat de pârâtă prin auxiliarii săi pentru comerţ (iniţial a fost, deci, doar un obiect determinabil, ceea ce asigură validitatea contractului din acest punct de vedere), prin intermediul comenzilor emise de agenţii pârâtei, ceea ce a permis executarea contractului de intermediere. Iar a afirma astăzi, după cca. 3Vz ani de executare, că un contract executat nu a avut obiect, este absurd. Executarea contractului demonstrează fără putinţă de tăgadă că el a avut obiect, determinat sau determinabil, iar orice discuţie astăzi este infirmată de realitatea executării lui timp de cca. 3Vz ani. Ar mai urma – într-o asemenea ipoteză aberantă – şi ca părţile să fie puse în situaţia iniţială, respectiv
ceea ce s-a executat să fie restituit, ceea ce este practic imposibil (pentru că dacă preţul plătit mai poate fi restituit, mărfurile aprovizionate şi vândute nu se pot restitui, iar activitatea de intermediere desfăşurată de reclamantă, idem). Părţile ar fi puse
– în cazul nulităţii contractului – într-o situaţie aproape imposibilă, ceea ce nu este rolul unei instanţe de judecată arbitrală. Mai ales că, realitatea executării lui arată că obiectul contractului a fost de la început bine înţeles de părţi, ceea ce a permis executarea lui, adică realizarea finalităţii pentru care a fost încheiat. în consecinţă, această apărare a pârâtei – privind lipsa unui element esenţial al contractului, cu consecinţa nulităţii acestuia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
O chestiune care trebuie de asemenea clarificată în prealabil este cea a regimului juridic al agenţilor pârâtei, cu privire la care aceasta declară că sunt persoane juridice distincte, că nu i-au fost subordonaţi şi că nu i-au reprezentat drepturile sau obligaţiile faţă de terţi. Este adevărat că dreptul comercial român nu vorbeşte despre “agenţi” sau “contract de agent”, noţiuni cunoscute în sisteme de drept continentale (codul elveţian al obligaţiilor
– art. 418, Decretul francez nr. 58-1348/1058 sau instituţia “agency” din dreptul englez). în dreptul român, Codul comercial, în Titlul XI, cap. I. Despre mandatul comercial, distinge între diferite tipuri de mandatari, care pot acţiona cu sau fără reprezentare, respectiv “prepuşi şi reprezentanţi” (secţiunea a ll-a), “comişi pentru comerţ” (secţiunea a lll-a) şi “comişi voiajori” (secţiunea a IV-a).
Nu mai puţin, doctrina şi jurisprudenţa română au conturat semnificaţia noţiunii de agent, în sensul unui auxiliar al comerciantului, independent, care face acte de comerţ cu titlu profesional, în numele sau numai pe seama altei persoane, în schimbul unei remuneraţii. Când are puteri de reprezentare, se aseamănă mult cu reprezentantul, dar este legat de patron printr-un contract de agenţie (nu de muncă sau de altă natură). El (agentul) este un partener cu iniţiativă şi cu multă libertate în activitate, dar este dator să urmeze instrucţiunile date de patron. (A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a lll-a, Bucureşti, All-Beck, 2000, p. 137. Sau, pentru o soluţie mai radicală, dar care reţine în final subordonarea agentului faţă de comerciant (patron), a se vedea T. R. Popescu, A. Severin, Aspecte ale răspunderii agentului pentru
obligaţiile contractului de navlosire în dreptul românesc, în Revista română de Studii Internaţionale nr. 1/1989, p. 59 şi urm.).
înţelegând în acest sens regimul juridic al agenţilor pârâtei se poate înţelege şi de ce prin contractul din 10 ianuarie 1995 pârâta şi-a asumat obligaţia ca împreună cu reclamanta şi furnizorii selecţionaţi să negocieze preţurile şi condiţiile de cumpărare ale produselor (art. III, 3, pct. 1), de ce pârâta “poate accepta propunerile intermediarului privind produsele, mărcile şi furnizorii lor, ritmicitatea aprovizionării (art. III. 3 pct. 2), şi de ce s-a angajat că “va obliga pe Agent să cumpere produsele specificate în anexa 1 numai de la intermediar” (art. III 3 pct. 3 din contract), deşi agenţii erau persoane juridice distincte de pârâtă. Numai într-o relaţie patron/agent în care agentul este obligat să urmeze instrucţiunile patronului pârâta îşi putea asuma astfel de obligaţii, ştiind că nu va putea fi contrazisă în alegerile/deciziile adoptate şi că dacă va da instrucţiuni agenţilor, aceştia vor urma decizia de exclusivitate în aprovizionare asumată de pârâtă prin contract. Tot numai dând această semnificaţie noţiunii de agent se poate înţelege obligaţia impusă de pârâtă intermediarului ca după semnarea contractelor cu furnizorii, să-i înmâneze pârâtei o listă cuprinzând produsul, codul, preţul de cumpărare, preţul propus la vânzare cu amănuntul, lista care să fie actualizată ori de câte ori va fi necesar (art. III, 4 pct. 5 din contract) ori obligaţia de la pct. 4 al aceluiaşi articol ca “orice schimbare în termenii sau condiţiile contractului încheiat între el (intermediar – n.ns.) şi furnizori “să fie anunţată pârâtei în termen de 24 de ore, cu dreptul pârâtei de a “decide dacă aceste modificări sunt acceptabile”. Or, dacă agenţii nu ar fi fost ţinuţi de instrucţiunile pârâtei, astfel de drepturi nu şi le-ar fi putut aroga pârâta în relaţiile cu persoane juridice independente de ea.
Faţă de cele de mai sus, susţinerea pârâtei că agenţii săi, care au comandat, negociat şi vândut timp de cca. 3% ani produse pentru aceste magazine nu i-au fost subordonaţi şi că nu i-au reprezentat drepturile şi obligaţiile în legătură cu aceste produse nu poate fi reţinută.
Primul capăt de cerere îl constituie constatarea rezilierii contractului din 10 ianuarie 1995. Dacă prin acţiune reclamanta cere ca Tribunalul arbitral să constate rezilierea contractului în temeiul pactului
comisoriu prevăzut de art. IV pct. 8 din contract, pentru neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale asumate, prin concluziile depuse la dezbaterea de fond, inclusiv cele scrise, solicita ca data la care constată rezilierea să fie 19 aprilie 1998, când pârâta a constatat încetarea oricăror obligaţii faţă de ea.
Pârâta, la rândul său, cere respingerea acestui capăt de cerere deoarece contractul a fost denunţat unilateral de ea la 18 decembrie 1997 – cu efecte de la 19 aprilie 1998 -, în temeiul art. II pct. 2 din contract, încetare a contractului pe care şi reclamanta a acceptat-o, astfel că nu mai poate fi vorba de vreo reziliere în prezent (…).
Examinarea art. II pct. 2 din contract relevă existenţa a două perioade în relaţiile dintre părţi: una de probă, care se întinde timp de 9 luni, începând de la 10 ianuarie 1995, perioadă în care oricare din părţi va putea cere rezilierea contractului cu un respira de două luni; şi a doua, după încetarea perioadei de probă – şi care ar fi urmat să se întindă pe aproape 7 ani – timp în care, “acest contract poate fi reziliat de ambele părţiin urma unui preaviz de 4 luni” (subl. ns.).
Se observă, din terminologia utilizată de părţi, că pentru ambele perioade este vorba de un drept de reziliere a contractului, cu diferenţa că, în prima perioadă, el poate fi exercitat de oricare din părţi, ceea ce înseamnă de fiecare parte individual, în timp ce, după expirarea perioadei de probă, de ambele părţi, ceea ce – prin opoziţie faţă de exprimarea utilizată pentru perioada de probă -înseamnă ambele părţi împreună. Mai există o diferenţă şi în privinţa duratei termenului de respira, care nu interesează din punctul de vedere al existenţei dreptului de a rezilia contractul (cât priveşte utilitatea acestui termen de 4 luni, pe care pârâta nu o vede, ea este simplă şi dă expresie preocupării părţilor ca efectele încetării relaţiei contractuale să poată fi eliminate sau măcar cât mai mult diminuate în această perioadă până la data rezilierii şi ea să permită fiecărei părţi legarea unor noi relaţii contractuale pentru realizarea intereselor lor).
Dar dacă este vorba de reziliere – şi nu avem motive să ne îndoim că aceasta a fost intenţia părţilor faţă de claritatea exprimării – aceasta înseamnă încetarea contractului pentru viitor, dacă sunt întrunite motivele pentru care potrivit legii
române se poate cere rezilierea, adică neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate. Şi nefiind vorba de o reziliere de drept, ea trebuia pronunţată de instanţa de arbitraj competentă. Acest lucru este valabil atât pentru prima perioadă (de probă, când neexecutarea obligaţiilor de către oricare din părţi ar fi permis oricărei părţi să ceară rezilierea contractului), dar şi pentru perioada a doua, după expirarea celor 9 luni de probă, dacă vreuna din părţi nu-şi îndeplinea obligaţiile asumate şi părţile – în comun deci – cădeau de acord că este cel mai înţelept pentru ele să înceteze, pentru viitor, relaţiile comerciale care nu mergeau aşa cum se aşteptau. Desigur că acordul părţilor asupra încetării pentru viitor a contractului putea exclude examinarea pe fond a motivelor care determinau o asemenea iniţiativă.
Dacă acest acord între părţi nu putea interveni, rămânea deschisă calea rezilierii prevăzută de pactul comisoriu inclus la art. IV pct. 8 din contract în următorii termeni: “Neexecutarea obligaţiilor contractuale prevăzute în prezentul contract, precum şi a următoarelor obligaţii de mai jos este sancţionată cu rezilierea de drept a prezentului contract şi plata de daune interese” (subl. ns.). Şi la acest text este vorba tot de reziliere, dar de reziliere de drept, care deci nu are a fi pronunţată de instanţa de judecată ci doar constatată, cu arătarea expresă, de data asta, că pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.
Acestea fiind înţelegerile intervenite între părţi la art. II pct. 2 şi art. iv pct. 8, se impun următoarele concluzii:
a) în ambele texte este vorba de rezilierea contractului;
b) diferenţa între ele constă în aceea că, după expirarea perioadei de probă, primul text vorbeşte de o rezilieze asupra căreia părţile trebuie să decidă în comun, în timp ce a doua este o reziliere de drept, pe care o poate invoca oricare din părţi;
c) prima reziliere, decisă în comun de părţi din indiferent de ce motive, nu are a fi motivată pe fond -în realitate este vorba de o încetare a contractului prin acord comun (mutuum dissensus) -în timp ce a doua reziliere este de drept şi poate fi invocată de oricare din părţi, dar trebuie să aibă ca suport neexecutarea obligaţiilor asumate de cealaltă parte prin contract.
Faţă de acest înţeles al textelor examinate, scrisorile schimbate de părţi la 10 noiembrie, 18 decembrie, 23 decembrie 1997 şi 6 ianuarie 1998 au următoarea semnificaţie:
– scrisoarea reclamantei din 11 noiembrie 1997 se întemeiază pe articolul V pct. 10 din contract şi este intitulată “Scrisoare de avertizare”, prin care solicită remedierea unor deficienţe în activitatea pârâtei şi care nemulţumeau pe reclamantă. Trimiterea acestei scrisori de avertizare şi invocarea termenului de o lună pentru remedierea deficienţelor lasă să se înţeleagă că reclamanta intenţiona să se adreseze apoi arbitrajului pentru soluţionarea diferendului cu pârâta. Nu se vorbeşte în scrisoare despre reziliere şi nici despre vreo pretenţie patrimonială faţă de pârâtă;
– scrisoarea pârâtei din 18 decembrie 1997, intitulată Notificare, se întemeiază pe art. II pct. 2 din contract şi-i comunică reclamantei intenţia de a înceta contractul după împlinirea unui termen de 4 luni de la primirea notificării. Pârâta îşi dă acordul şi pentru o încetare a contractului mai rapidă, dacă şi reclamanta acceptă, iar dacă reclamanta nu răspunde în 30 zile, pârâta declară că va “considera contractul încetat la data indicată în notificare” (adică la 19 aprilie 1998). Fiind întemeiată pe art. II pct. 2 din contract, care presupune reziliere, aşa cum s-a arătat mai sus, dar şi acordul ambelor părţi în acest sens, este evident că notificarea din 18 decembrie 1997 nu poate avea ca efect încetarea contractului dintre părţi;
– La 23 decembrie 1997, reclamanta răspunde cu o notificare prin care declară că nu consideră posibilă încetarea contractului în termenul de 4 luni prevăzut în scrisoarea pârâtei din 18 decembrie 1997, îi reaminteşte pârâtei că prin scrisoarea din 10 noiembrie 1997 a semnalat unele încălcări ale contractului de către aceasta, pentru care i-a acordat un termen de 30 de zile pentru remediere şi-i solicită o întâlnire, în 5 zile de la primirea notificării pentru rezolvarea pe cale amiabilă a deficienţelor semnalate. Pe de altă parte, precizează că dacă în termen de 30 zile de la primirea acestei notificări, pârâta nu va comunica acceptul pentru soluţionarea pe cale amiabilă a problemelor litigioase, se va adresa arbitrajului competent, conform contractului. Reclamanta apreciază prin scrisoare şi că respectivul contract nu poate înceta câtă vreme ea a declanşat
procedura întemeiată pe culpa pârâtei şi care va fi soluţionată de arbitraj. Totodată, reclamanta face aprecieri asupra comportării pârâtei, enumerând mai multe comportări pe care le consideră încălcări ale contractului, declarând în final disponibilitate pentru a afla pretenţiile pârâtei legate de modul în care contractul a fost executat şi solicitând reanalizarea actului unilateral al pârâtei. Nici din această scrisoare nu rezultă, deci, disponibilitatea reclamantei pentru încetarea contractului cu pârâta, nu ia iniţiativa declarării contractului reziliat şi nici nu formulează pretenţii patrimoniale, ci acorda un nou termen de 30 zile pentru remedierea unor deficienţe (încălcări ale contractului în opinia reclamantei) ale pârâtei, înainte de a sesiza arbitrajul pentru pretenţiile pe care le-ar avea;
– La 6 ianuarie 1998 pârâta trimite o altă notificare reclamantei, prin care declară că se consideră îndreptăţită, în temeiul art. II pct. 2 din contract, să-l denunţe unilateral, după expirarea celor patru luni calculate de la 19 decembrie 1997. Totodată îşi exprimă disponibilitatea pentru o întâlnire a avocaţilor celor două societăţi şi lasă la latitudinea reclamantei să reacţioneze faţă de ceea ce consideră a fi comportarea culpabilă a pârâtei. Nici această scrisoare nu dădea dreptul pârâtei să înceteze relaţiile contractuale cu reclamanta în temeiul art. II pct. 2 din contract, aşa cum s-a arătat mai sus, iar o reziliere întemeiată pe nerespectarea obligaţiilor contractuale de către reclamantă nu a fost invocată.
Faţă de cele de mai sus, concluzia care se impune este că scrisorile părţilor din 10 noiembrie, 18 decembrie, 23 decembrie 1997 şi 6 ianuarie 1998 nu au fost de natură să ducă la rezilierea contractului din 10 ianuarie 1995, pentru că, aşa cum s-a arătat, art. II pct. 2 nu putea fi invocat în mod unilateral, iar art. IV pct. 8 nu a fost invocat de nici una din părţi ca fiind aplicabil. Nu mai puţin, indiferent de obligaţiile contractuale, invocate de reclamantă prin scrisorile sale din 10 noiembrie şi 23 decembrie 1997 şi prin acţiune ca fiind neîndeplinite de către pârâtă, – şi a căror temeinicie se va examina mai jos, cu ocazia discutării capătului doi din acţiune – cert este că la 19 aprilie 1998 pârâta a încetat complet să-şi mai onoreze obligaţiile contractuale asumate, fără a invoca nici o motivare care să-i justifice comportarea. în atare situaţie, a intervenit rezilierea de drept a contractului din culpa
pârâtei, conform art. IV pct. 8 din contract, reziliere ce urmează a fi constată de Tribunalul arbitral. Astfel fiind, acest capăt de cerere apare ca întemeiat şi urmează a fi admis ca atare.
în legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere, privind plata de despăgubiri, reclamanta a cerut prin acţiune suma de 4.318.616 $, pentru ca prin concluziile finale la dezbaterile din 11 decembrie 2001, să ceară suma de 3.584.899 $, sumă stabilită în conformitate cu raportul de expertiză contabilă efectuată în speţă.
Desigur că, pentru a se pune în discuţie răspunderea contractuală trebuie întrunite câteva condiţii: un contract valid; obligaţii contractuale neexecutate, executate tardiv sau necorespunzător; un prejudiciu patrimonial; legătura de cauzalitate între prejudiciu şi obligaţiile neexecutate.
Părţile au încheiat un contract valid, pentru intermedierea aprovizionării magazinelor pârâtei de pe teritoriul României timp de circa 7 ani, contract ce a fost executat din aprilie 1995 – când s-a deschis primul magazin al pârâtei – până la 19 aprilie 1998 când a fost reziliat de drept din culpa pârâtei, aşa cum s-a arătat mai sus. Pârâta avea obligaţia, potrivit art. III pct. 3 din contract, să cumpere, prin agenţii săi, numai de la intermediar produsele necesare magazinelor acesteia; prevăzute în anexa 1 la contract, anexă convenită în februarie 1995 şi să plătească reclamantei preţul acestor mărfuri.
La 10 octombrie 1995 pârâta a transmis reclamantei – sub semnătura Directorului pentru România, d-na M. – Procedura aprovizionării magazinelor. Această procedură elaborată şi comunicată de pârâtă – dar pe care în cursul procesului a contestat-o – aşa cum o arată şi denumirea, este destinată să reglementeze procedura de aprovizionare şi, indiferent dacă ţinem sau nu seama de ea, obligaţia pârâtei de a se aproviziona în exclusivitate de la reclamantă rămâne (pentru că este prevăzută de art. III pct. 3 din contract), iar decisiv este dacă a fost sau nu îndeplinită această obligaţie, nu după care procedură. Or, din acest punct de vedere este de reţinut că deşi numărul magazinelor a crescut de la unul în aprilie 1995 la 36 în aprilie 1998 (şi trebuia să ajungă la 150-200 la finele anului 2001), comenzile agenţilor pârâtei (sau notele de
comandă, cum se exprimă contractul la art. III 4 pct. 3) au scăzut. Ca urmare, şi valorile mărfurilor cumpărate de pârâtă au scăzut. Astfel, dacă în 1995 a vândut mărfuri de 23.599 $/magazin, în 1996 a vândut mărfuri de 18.413 $/magazin, pentru ca în 1997 să se producă o scădere dramatică – 7.251 $/magazin (o scădere de aproape 70%), iar în 1998, până în aprilie, când a încetat relaţia între părţi, media să fie de doar 4.983 $/magazin. în acest sens sunt datele din raportul de expertiză contabilă (filele 7-9). Această scădere a valorii mărfurilor cu care s-a aprovizionat pârâta prin intermediul reclamantei a fost determinată de diminuarea comenzilor pe care le-au făcut agenţii pârâtei. Acest lucru a fost verificat de expert la sediul reclamantei, care i-a pus la dispoziţie comenzile pârâtei (ale agenţilor săi). Pârâta nu a dovedit că a făcut mai multe comenzi decât a arătat reclamanta, iar la solicitarea Tribunalului arbitral de a prezenta comenzile pe care le-au făcut agenţii săi, a refuzat să le prezinte. Din această cauză – a refuzului de a prezenta comenzile emise de agenţii săi -, la termenul din 29 noiembrie 2001 (a se vedea încheierea de şedinţă) s-a respins cererea de contraexpertiză (dar şi pentru motivul că pârâta dorea alte obiective ale expertizei decât cele iniţial stabilite de Tribunalul arbitral, aşa cum rezultă din obiectivele formulate de pârâtă în scris). De asemenea, pârâta nu a dovedit că diminuarea cantităţii mărfurilor cumpărate de agenţi prin intermediul pârâtei s-ar fi produs din alte cauze decât scăderea numărului magazinelor). Mai mult, deşi pârâta s-a obligat să se aprovizioneze în exclusivitate prin intermediul reclamantei (art. III pct. 3 din contract), în ianuarie 1997 a încheiat un contract de aprovizionare direct cu Italo-Tracica S.R.L. (ocolind-o pe pârâtă, care asigurase până atunci aprovizionarea cu piese de schimb de la această societate, iar respectivele produse reprezentau circa 20% din valoarea produselor pe care le intermedia reclamanta). Altfel spus, nu numai că se producea un fenomen de reducere a comenzilor agenţilor pârâtei, dar din ianuarie 1997 s-a trecut la relaţii directe cu alţi furnizori (Italo-Tracica este doar un exemplu), cu nesocotirea clauzei de exclusivitate asumată de pârâtă prin contract.
Pe de altă parte, este de reţinut că reclamanta a avut o capacitate de intermediere în vederea aprovizionării magazinelor pârâtei mult superioară
celor realizate în realitate în perioada ianuarie 1995 – aprilie 1998, aşa după cum rezultă din raportul de expertiză (filele 13,14 şi 16).
Toată această comportare sus arătată a pârâtei, contrară stipulaţiilor contractuale, a provocat reclamantei, până la încetarea contractului (19 aprilie 1998) o pagubă apreciată de expert la 369.947 U.S.D., reprezentând beneficiul de care a fost privată în acea perioadă. Metodologia după care expertul a stabilit pagubele suferite de reclamantă a avut în vedere elementele certe de venituri şi cheltuieli înregistrate în evidenţele contabile în perioada examinată, pe fiecare lună în parte, stabilind astfel “prin media aritmetică ponderată cu numărul magazinelor ce au fost înştiinţate în aceeaşi perioadă, valorile medii ale volumului de vânzări către agenţi cât şi cheltuielile medii aferente acestora”-Mai mult, “baza de calcul a expertizei contabile” a ţinut seama de fluctuaţiile cererii şi ofertei pe piaţa relevantă a produselor complementare desfăcute prin magazinele pârâtei în perioada de referinţă, care au fost influenţate de rata medie lunară a inflaţiei şi creşterea lentă a raportului de schimb leu/dolar”.
Nu se pot reţine însă drept despăgubiri cuvenite reclamantei sumele calculate de expert până în decembrie 2001, când ar fi încetat contractul dacă nu intervenea rezilierea din 19 aprilie 1998 – şi cum reclamanta a cerut – deoarece ulterior rezilierii nu mai există legătură contractuală între părţi şi, în principiu, părţile nu-şi mai datorează nimic una alteia, ca o consecinţă a modului în care s-a executat contractul.
Nu mai puţin, în speţă lucrurile sunt mai complicate. Problema rezilierii contractului şi a termenului acesteia a fost în permanenţă controversată, iar cea a datei rezilierii cu atât mai mult (să nu uităm că reclamanta prin acţiunea introductivă a cerut rezilierea, iar asupra datei, disputa între părţi a durat până la 22 decembrie 2001, când s-au pus concluziile în fond, iar asupra termenului de reziliere disputa a continuat). în atare situaţie, date fiind divergenţele dintre părţi, se ridica problema dacă pentru o perioadă ulterioară datei de 19 aprilie 1998 reclamanta nu ar fi îndreptăţită la despăgubiri. Este vorba de perioada în care, după încetarea din culpa pârâtei a contractului, reclamanta să aibă un răgaz pentru a stabili noi legături contractuale, în care să-şi pună în valoare
posibilităţile economice şi tehnice şi abilităţile pe care le avea în domeniul intermedierii aprovizionării cu mărfuri care, după reziliere, un timp au rămas nefolosite şi nu a permis reclamantei realizarea unor câştiguri pe măsura acestor posibilităţi. Chestiunea trebuie cu atât mai mult luată în discuţie cu cât, pentru ipoteza rezilierii contractului de comun acord, părţile au stabilit un termen de respira de 4 luni (art. II pct. 2 din contract), termen ce avea tocmai acest scop de a permite părţilor să stabilească noi legături contractuale, să-şi micşoreze pierderile şi să poată intra într-o nouă activitate în cât mai bune condiţii. Tocmai într-o asemenea viziune, specifică comerţului şi care a fost anvizajată de părţi la contractare pentru o ipoteză mai favorabilă (cea a încetării contractului prin acordul părţilor), Tribunalul arbitral consideră că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru încetarea unilaterală şi culpabilă a contractului din cauza pârâtei la 19 aprilie 1998, pe care le apreciază ca fiind egale cu câştigul nerealizat pentru încă şase luni, respectiv până în octombrie 1998, ceea ce însumează 330.980 U.S.D., aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în speţă (a se vedea anexa la raport).
Pârâta a ridicat excepţia de prescripţie extinctivă pe motiv că la 10 noiembrie 1997, când a trimis, prima notificare, reclamanta cunoştea atât paguba suferită cât şi cine răspunde pentru ea, astfel că acţiunea introdusă abia la 15 decembrie 2000 a fost intentată după expirarea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.
Excepţia ridicată de pârâtă nu este întemeiată. Reamintim că, aşa cum s-a arătat mai sus, nici scrisoarea din 10 noiembrie 1997, nici cea din 23 decembrie 1997 nu ridică problema vreunui prejudiciu pe care reclamanta l-ar fi suferit, ci pune în discuţie chestiuni legate preponderent de modul (procedura) în care pârâta îşi onora obligaţiile din contract şi Procedura de aprovizionare, iar chestiunile de procedură – pentru că pârâta şi-a contestat propria procedură trimisă reclamantei şi pentru că nu procedura era decisivă, ci cantităţile de mărfuri comandate, am exclus procedura din discuţie – nu le-am analizat, analizând doar problema comenzilor şi a cantităţii de marfă comandate de agenţii pârâtei, comenzi care scădeau ca număr şi valoare pe măsură ce numărul
de magazine creştea. Deci, la acea dată nu se punea sub nici o formă problema prejudiciului pe care l-ar fi suferit reclamanta din cauza modului în care pârâta îşi onora obligaţiile contractuale, reclamanta fiind preocupată de bunul mers al relaţiilor cu pârâta, de posibilităţile ca ele să fie optimizate (deficienţele semnalate, de procedură, fiind apreciate ca dificultăţi de parcurs, remediabile, care nu puteau afecta viitorul relaţiilor şi nu puneau vreo problemă de răspundere pentru prejudicii). De abia reacţia pârâtei şi încetarea executării oricărei obligaţii la 19 aprilie 1998 a ridicat în faţa reclamantei problema ruperii legăturilor contractuale şi a prejudiciului pe care l-ar suferi în urma acestei ruperi, precum şi, pe un plan mai larg, a modului în care pârâta şi-a executat obligaţiile până la 19 aprilie 1998 şi a prejudiciului pe care l-a suferit din această cauză. De aceea, prima dată când s-a discutat această problemă – a prejudiciului suferit de reclamantă şi a persoanei răspunzătoare de acest prejudiciu – a fost în cadrul acţiunii introduse la arbitraj la 15 decembrie 2000. Ca urmare, se reţine că numai rezilierea de drept a contractului la 19 aprilie 1998 a atras în discuţia părţilor executarea obligaţiei contractuale de comandare şi respectiv de aprovizionare cu mărfuri prin intermediul reclamantei şi a prejudiciului pe care reclamanta l-a suferit din această cauză. De unde rezultă şi că prescripţia extinctivă a dreptului reclamantei la acţiune nu putea începe în cauză decât la acea dată -19 aprilie 2001 – cu consecinţa că introducerea acţiunii la 15 decembrie 2000 s-a făcut cu respectarea termenului de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
în consecinţă, urmează ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 70.927 U.S.D. (369.947 + 339.980) cu dobânzi de 6% pe an calculate de la 18 ianuarie 2002, data pronunţării sentinţei, până la plată.
Astfel fiind, acţiunea apare ca întemeiată în parte şi urmează a fi admisă ca atare şi, văzând şi dispoziţiile art. 274 C. pr. civ., cu cheltuieli de arbitrare în sumă de 14.009 U.S.D., reprezentând taxa de arbitrare aferentă sumei admise, şi 113.000.000 lei, onorariu de expert (care a fost avansat de reclamantă). Cheltuielile reprezentând onorariul de avocat urmează să fie suportate de fiecare parte, conform art. 276 C. pr. civ.
